Urfi este nume de câine. De câine mare, cu păr alb și creț. De câine care se uită la tine aplecându-și capul când pe un umăr, când pe altul. Dar Urfi poate fi și numele unei dimineți. A unei dimineți oarecare de atunci, de demult, în care eu și el părăseam pe vârfuri casa, ca să nu-i trezim pe ceilalți, și porneam în hoinăreala zilnică. El cam bătrâior și cu tabieturi, eu cam obosită și cam tristă, împovărată de pierderea unui prieten drag. Aveam eu traseul meu pe aleile și pe străzile din cartier, avea el cărările lui, întotdeauna aceleași, printre pomii și mașinile aflate în parcare. Nu ne abăteam nici unul de la drumurile noastre, care pentru ceilalți puteau părea fără însemnătate, banale, dar pentru noi însemnau prilej de amintiri.
Mai întâi, amintirea dimineții în care el a intrat în familie, speriat și amărât, suspinând ca un prunc părăsit. Apoi prima fotografie: el legat cu o curelușă roșie, așa, de cochetărie canină…. Apoi alta: plimbat de copii pe sub niște fagi bătrâni, peste care s-a întins uriaș, cât cerul, arcul unui curcubeu. Și-apoi altele, și altele, în care îl ține ocrotitor pe Tanu, motanul ce se cuibărea lângă el, sau pe dealuri, alergând după fluturi, printre păpădiile care-l făceau să strănute. Și-apoi acelea în care era lângă bărbatul meu, singurul pe care l-a recunoscut vreodată, cu-adevărat, de stăpân, și pe care-l aștepta neclintit, nemișcat de lângă ușa camerei lui. Ceasuri în șir, dacă era cazul. Până se trezea. Am împărțit cu Urfi cele mai frumoase vacanțe, cele mai tari bătălii cu bulgări de zăpadă, serile la lumina focului, nopțile în care pândeam întinși în iarbă stele căzătoare. L-am salvat de mai multe ori din boli care păreau de nevindecat. Cred că dragostea noastră l-a ajutat să-și revină de fiecare dată. L-am luat cu noi în toate călătoriile cu trenul sau cu mașina, de-a lungul și de-a latul țării. De multe ori, mă gândeam că nu m-ar fi mirat nici o clipă dacă l-aș fi auzit și vorbind, atât de mult simțea și știa tot ceea ce se întâmpla în casă. Dar destinul ne-a lovit necruțător pe-amândoi. Soțul meu și stăpânul lui a murit. Ne-am rămas unul altuia, om și câine, nedespărțiți de atunci înainte, rătăcind amândoi în diminețile care au urmat. Mă aștepta cuminte în fața prăvăliei de la care luam lapte și pâine. Îl așteptam răbdătoare atunci când întârzia mai mult pe lângă vreun pom sau în mici conversații jucăușe cu prietenele ocazionale. Ne îngăduiam unul pe altul într-un ritual zilnic, prin care încercam să mimăm normalitatea, să ne purtăm ca și cum toate ar fi fost la locul lor, în ordinea firească a lucrurilor și a întâmplărilor banale. Ca și cum n-am fi fost speriați și debusolați, zăpăciți cu totul de întâmplarea ce ne-a schimbat pentru totdeauna viețile. El m-a ajutat cum s-a priceput el mai bine. Dar eu n-am știut și n-am putut să-l ajut pe el. Urfi a murit de dorul stăpânului, căruia n-am știut și n-am putut să-i țin locul. N-am putut umple tăcerea în care stătea ceasuri în șir înaintea ușii așteptându-l și n-am putut să-i explic de ce se întâmplă ce se întâmplă pe lumea asta. Pentru că acuma, mă gândesc, dacă eu aș fi putut și dacă aș fi știut, sunt convinsă că Urfi, înțeleptul, m-ar fi înțeles.
N-am mai trecut de mult prin locurile în care ne plimbam dimineața, le-am ocolit, am schimbat magazinul de unde cumpăr lapte și pâine. Numai câteodată mi se pare că-l aud lătrând de bucurie, dimineața, înainte de a porni la drum. Și-atunci, toate se rotesc iar, și mă gândesc ce nume frumos este Urfi și cât de mult amintirea lui ar putea fi și numele acestei dimineți.
MARIA SITARU
