
Nu e tocmai ușor să-ți faci un nume în zona atât de specială a arhitecturii de azi, o meserie aflată în mare ascensiune. Dar Adrian Păun se numără printre cei care au reușit. Inspirat de frumusețea caselor românești tradiționale, nu le-a preluat doar forma, ci și duhul, faptul că în ele sălăsluiește și Dumnezeu. Preferința lui Adrian Păun pentru stilul arhitectural neoromânesc nu e întâmplătoare. El însuși este un om credincios, cultivând o relație profundă cu Dumnezeu.
„Sunt foarte mulți oameni cărora le plac casele neoromânești. Alura lor rezonează în inima noastră”
– V-ați făcut un renume în competiția arhitecturii din țara noastră, apelând la tradiție: stilul arhitectural neoromânesc. Cum ați ajuns la el?

– Am terminat Facultatea de Arhitectură la București, în 2005, după care, printr-o întâmplare fericită, am plecat să lucrez la cea mai mare firmă de arhitectură din Irlanda, „MOLA Architects”, care avea peste 400 de arhitecți, în mai multe orașe. Eu am lucrat în Limerick, pe proiecte mari, moderniste. În 2008 m-am întors în țară, din două motive: aveam o căutare personală de ordin spiritual, și-apoi, mă exasperase clima de acolo, căci plouă întruna. Iar în București m-am angajat la o firmă britanică de arhitectură, „Leach Rhodes Walker”, care era, de asemenea, implicată în proiecte mari, pe care eu mă specializasem. La sfârșitul anului 2011, am fost solicitat, în privat, să fac o casă parohială, într-un sat din Prahova. M-am gândit că singura variantă acceptabilă este să o concep în stil tradițional românesc. Dar mi-a fost foarte greu, pentru că nu învățasem așa ceva în școală, și nu aveam nici bibliografie… Cu foarte multă muncă, am reușit, totuși, să duc la bun sfârșit acest proiect. La scurt timp, au mai apărut două solicitări: o casă parohială la sud de București și una particulară, în stil neoromânesc, pentru un prieten. Le-am făcut și pe acestea și mi-am dat seama că sunt exact pe sufletul meu și că acea nemulțumire care m-a făcut să plec din Irlanda s-a stins. Așa încât, prin martie 2012, am pornit pe cont propriu și am decis să mă axez pe acest stil. O singură frământare aveam: mai există un public pentru astfel de case? Dar timpul mi-a dovedit că sunt foarte mulți oameni cărora le plac casele neoromânești. Alura lor rezonează în inima noastră. Am avut nevoie de o experiență în străinătate, ca să prețuiesc mai mult ce avem de oferit noi, românii.
– Când s-a născut visul acesta de-a face case? Arhitectura este o profesie grea, în care arta își dă mână cu matematica…
– Visul meu din adolescență a fost să fiu militar. Am terminat liceul militar în 1989, apoi am urmat „Academia Tehnică Militară” și am ieșit inginer de aviație. Am lucrat pe Aeroportul din Timișoara, unde am dat la zbor avioane militare, MiG 21, MiG 23. În timp, mi-am dat totuși seama că această meserie nu mă mulțumește, că îmi doresc să fac altceva, care să-mi hrănească și imaginația. După un pic de chibzuință, am decis că arhitectura mi se potrivește, pentru că presupune și pregătire tehnică, dar și înclinații artistice. Practic, la jumătatea vieții, m-am reorientat și mă bucur că am avut puterea să o fac.
„Cea mai frumoasă comunitate de români din Irlanda este în jurul bisericii”
– Ca arhitect, ați renunțat la proiectele moderniste pentru stilul neoromânesc… A jucat vreun rol și credința, în această decizie?

– Am tatonat credința, ca să zic așa, încă de mic, dar abia după 1990 am început să merg regulat la biserică, duminică de duminică. Fără să știu prea mult și fără să caut prea mult. Nu prea citeam cărți de învățătură creștină, nici nu aveam duhovnic, nu mă spovedeam și nici nu mă împărtășeam. Însă, când am ajuns în Irlanda, în 2005, am simțit nevoia să fiu aproape de comunitatea de români. Iar cea mai frumoasă comunitate de români de acolo este în jurul bisericii. Oricum, având obiceiul de a merge la biserică, primul lucru pe care l-am făcut, când am ajuns în Limerick, a fost să caut în zonă o biserică românească ortodoxă. Am găsit-o tocmai în Dublin, la 200 de kilometri distanță. Și nu atât distanța era problema, cât drumurile, foarte înguste, printre dealuri, pline de curbe, cu vizibilitate scăzută, foarte primejdioase și deseori aglomerate. Din fericire, s-a înființat o biserică de-a noastră în Cork, la o sută de kilometri de orașul în care locuiam. A fost o mare ușurare. Acolo am început să mă spovedesc, să mă împărtășesc, să am o viață de creștin mai bună. Și preoții, văzând că bat atâta drum în fiecare duminică, mi-au propus să facem o biserică și în Limerick, unde știau că sunt mulți români. Mi-a revenit sarcina să găsesc un spațiu adecvat. L-am căutat pe episcopul romano-catolic al locului, ne-am întâlnit și i-am spus ce ne dorim. A fost foarte bucuros să mă primească și să mă ajute pentru a găsi o biserică în care preoții ortodocși să poată sluji după un program. Ne-a dat acces, timp de trei ore, în fiecare duminică dimineață, în biserica unei mănăstiri de maici. Catolicii slujeau o oră, până la 9.00, iar noi, de la 9.00 la 12.00. Veneau câteva zeci de români la slujbe, cam câți eram de toți în Limerick.
Case frumoase, cu duh bun
– Există vreo legătură între credință și stilul neoromânesc pe care îl practicați ca arhitect? De ce n-ați ales modernismul?

– Pentru că postmodernismul, care e dominant în arhitectura de azi, nu are nici o legătură cu Dumnezeu. Este despre „omul autonom”, care, după cum spunea Petre Țuțea, vine de nicăieri și merge spre nicăieri. Or, această arhitectură, fără să ne dăm seama, obosește, stresează. Dumnezeu a făcut natura să ne odihnească. Nu e nevoie să conștientizăm asta și nici măcar să fim credincioși, efectul este acesta, indiferent de cum ne raportăm noi cu mintea la ce ne înconjoară. Pur și simplu ne face bine. Or, prin stilul tradițional de construire al caselor românești, oamenii au încercat să aducă în viața lor aceste atribute ale prezenței lui Dumnezeu, care ne sunt benefice. Așa se face că, fără să știm de ce, ne simțim bine într-o casă de acest tip. Și spunem atunci că acea casă are un duh bun.
– Românii din vechime se gândeau la casa lor ca la un spațiu spiritual, ca la un loc în care îl pot întâlni pe Dumnezeu?
– Da. Omul în general, nu doar românul, a fost un om spiritual, până la începutul secolului al XX-lea. A crezut într-un Dumnezeu. Așa încât, indiferent în ce colț al planetei se afla și în ce cultură crescuse, avea o viziune religioasă, inclusiv asupra arhitecturii. Dacă este să ne referim doar la spațiul european, putem spune cu siguranță că aici am trăit milenii întregi, cu conștiința prezenței lui Dumnezeu în lume, o lume pe care Dumnezeu a creat-o pentru bucuria omului. În natură, atât mâna Creatorului, cât și prezența Lui, sunt mai evidente. Și-atunci, oamenii au vrut să-i facă loc lui Dumnezeu și în lucrările lor edilitare. Pentru a nu fi nicăieri despărțiți de Dumnezeu. Fiecare popor european a dezvoltat un stil propriu, în care se regăsesc simboluri care mărturisesc credința în divinitate. Poporul român și-a pus ampreta în ceea ce azi numim „arhitectura țărănească”, în care, un element central este lemnul – material de construcție deopotrivă trainic și maleabil, dar și un simbol al omului… Puțină lume mai știe astăzi că, în biserică, toate acele coloane simbolizează credincioșii la rugăciune. În Apus, coloanele simbolizează pomii din Grădina Raiului. De altfel, există o întreagă teorie a simbolismului creștin în bisericile Vestului: ele sunt atât de bogat împodobite, pentru că semnifică Raiul. În viziunea occidentală, de fapt, lumea noastră este Grădina Raiului. Astfel s-a transmis ideea că atunci când suntem acasă, în natură sau în biserică, ne aflăm, de fapt, în Rai. Numai că nu toți putem să ne imaginăm și să simțim asta. Și atunci, arhitecții ne ajută prin felul în care ornamentează clădirile. Noi, ca ortodocși, deci parte a Răsăritului european, nu credem că suntem în Grădina Raiului, ci că pe aceasta o putem cuceri prin împreună-lucrare cu Dumnezeu. Și de aici izvorăște o altă simbolistică pe care o găsim în arhitectura țărănească. Tocmai de aceea, după venirea lor la putere, comuniștii au interzis stilul de arhitectură românesc, pentru că el era impregnat de viziunea creștină. Acum, noi avem de recuperat acest stil arhitectonic, care nu a mai fost studiat, ba a fost și blamat, timp de 45 de ani. E foarte greu.
„Comuniștii nu-l tolerau pe Dumnezeu nici măcar în stâlpii caselor țărănești”
– În lozincile comuniste, binele poporului era mai presus de orice. Or, binele omului începe cu casa. De ce să declari război tradiției țărănești?

– Comunismul este și el o opțiune spirituală, dar pe invers față de creștinism, și nu putea tolera o glorificare a lui Dumnezeu nici măcar în stâlpii sculptați ai unei locuințe țărănești. Dar mai e ceva: arhitectura unui popor este unul dintre cele mai puternice elemente identitare. Încorporează valorile culturale, religioase, istorice, care ne fac unici în această lume. Dacă ar fi să facem un sondaj pe stradă și am întreba zece oameni dacă știu să numească un scriitor și o carte din zece țări la alegere, nu cred că am primi prea multe răspunsuri satisfăcătoare. Dar dacă i-am întreba despre un oraș și o clădire renumită, ar ști cu siguranță mai multe. Este foarte simplu de ce: nu toată lumea citește, dar toată lumea umblă pe stradă sau se uită la televizor, iar imaginile sunt mai ușor de memorat, mai ales dacă te impresionează. În plus, oamenii păstrează în subconștientul lor frumosul, chiar dacă n-au fost educați în mod special să-l perceapă sau dacă nu-i înțeleg valoarea simbolică. De ce? Pentru că acest frumos este, de fapt, o amprentă identitară, lăsată în timp îndelungat și confirmată de multe generații, devenind astfel „canon”, regulă. Comuniștii știau bine toate acestea, pentru că revoluția lor urmărea desființarea lumii, ei voiau să șteargă diferențele dintre popoarele care se aflau în blocul socialist. Și atunci, au interzis să se mai predea stilul neoromânesc în școlile de arhitectură și să se construiască în acest fel. Arhitecții, fie au acceptat noua ordine politică, fie au fost reduși la tăcere.
„Toate simbolurile creștine cu care sunt decorate casele țărănești, dar și cele boierești, vorbesc despre Dumnezeu”
– Spuneați că arhitectura românească tradițională, casele țărănești, poartă și „duhul lui Dumnezeu”. Puteți explica?

– Toate simbolurile creștine cu care sunt decorate casele țărănești, dar și cele boierești, vorbesc despre Dumnezeu. De pildă, un simbol creștin suprapus peste unul ancestral, păgân, în arhitectura populară, și preluat apoi și în arhitectura neoromânească, este steaua. Întotdeauna, steaua are un număr exact și par de raze: patru, șase, opt sau douăsprezece, niciodată cinci, șapte sau nouă. La origine, era un simbol al soarelui, și ar putea avea oricâte raze, dar a fost supus interpretării creștine. Astfel că atunci când are patru raze, simbolizează crucea lui Hristos, cu șase raze – tot pe Hristos îl reprezintă, este pentagrama Mântuitorului în limba greacă; cu opt este simbolul Maicii Domnului, icoana Rugului Aprins, iar cu 12, simbolul Sfinților Apostoli.
– Ce anume din felul în care își construiau și împodobeau țăranii români casele s-a transmis în stilul neoromânesc, pe care îl practicați ca arhitect?
– Ca să vă răspund, trebuie să fac un scurt excurs în istoria noastră. Stilul neoromânesc a apărut la sfârșitul secolului al XIX-lea, începutul secolului XX, ca urmare a unei mișcări internaționale de formare a noilor națiuni. Națiunile au vrut să-și exprime identitatea, iar arhitectura este elementul purtător de identitate cel mai puternic, așa cum am spus. Occidentalii au reactualizat stiluri istorice consacrate: clasicul din antichitate, grec și roman, a fost reinterpretat și denumit neoclasic, goticul a devenit neogotic și așa mai departe. Era un fel de a-și revaloriza și expune rădăcinile, pe care le voiau nobile, frumoase, curate. Aici, în Estul Europei, noi nu aveam un stil consacrat istoric, deși n-am fost departe nici de romani, nici de greci, iar Evul Mediu și-a lăsat și el amprenta prin stilurile predilecte. Însă toate acestea erau fragmente, nu un întreg, care să se fi afirmat ca atare. Și-atunci, arhitecții și-au pus problema creării unui stil arhitectonic valoros, folosindu-se de elemente din trecut. În România s-au folosit de stilul brâncovenesc, arhitectura populară, cea a culelor oltenești și stilul construcțiilor din vremea lui Ștefan cel Mare. Atât arhitectura din timpul lui Constantin Brâncoveanu, cât și cea din vremea lui Ștefan cel Mare sunt de inspirație occidentală, mai ales italiană, căci e făcută de meșteri italieni, venețieni… Însă, ea a fost reinterpretată în stil tradițional românesc, adică nu doar popular, ci și din perspectivă creștin-ortodoxă. Așezarea, volumetria și decorarea clădirilor sunt tipice românești. Felul în care sunt sculptați, de exemplu, stâlpii unor case în stil neoromânesc este o declarație de dragoste pentru lemn, cum numai românii o pot face. Apoi, în stilul „ștefanian” vedem că este vorba despre o moldovenizare a goticului, sau o viziune ortodoxă asupra stilului gotic. Așa, bunăoară, în gotic există simbolul Sfintei Treimi, o rozetă cu trei petale, dar în simbolistica ortodoxă nu ne folosim atât de mult de simbolul Sfintei Treimi, ci preferăm simbolul crucii. Și-atunci, pe decorațiunile clădirilor din timpul lui Ștefan cel Mare apare rozeta cu patru petale. Un alt exemplu: în gotic apar niște coloane foarte subțiri, care se termină cu capiteluri înflorate și care încadrează mai ales ferestrele, dar și ușile. În arhitectura din perioada lui Ștefan cel Mare aceste coloane sunt înlocuite cu spicul de grâu – iarăși simbol al lui Hristos, ” Eu sunt pâinea dătătoare de viață…”.
– Când a devenit stilul neoromânesc o modă și de ce?
– La începutul lui era mai degrabă ceva neobișnuit, căci nu era nici cu totul autohton, dar nici explicit străin. A căpătat forță și amplitudine abia după primul război mondial. Atunci era deja cunoscut și iubit de mulți români. Însă, din acel moment, a fost preferat și la nivelul politicii de stat. E simplu de ce ne place: pentru că ne recunoaștem în el, iar sufletul nostru vibrează la frumusețea lui.