Litanii la despărțirea de un duhovnic iubit: Părintele VARLAAM ALMĂJANU

– Starețul Mânăstirii „Sfântul Iosif cel Nou” de la Partoș –

S-a stins, de curând, secerat de covid, la doar 42 de ani, unul dintre marii du­hov­nici ai țării: părintele ieromonah Var­laam Almăjanu, starețul Mânăstirii de la Partoș închi­nată Sfântului Iosif cel Nou. După studii teo­logice făcute în Germania și în Grecia, a renunțat la o carieră universitară pentru a sluji în comunitatea ortodoxă din satul bănățean Partoș. Când a venit, în urmă cu 12 ani, bise­rica era o ruină, iar sătenii, săraci. Așa că tânărul părinte s-a apucat de treabă și-a izbândit. A reparat biserica și i-a ajutat pe sărmani. Dar pentru că nu doar cu pâine se satură omul, părintele Varlaam le-a dat sătenilor și hrană spirituală, organizând la Partoș un festival cu mu­zică, teatru, dans, artă plastică și fotografie. Pasio­nat de cultură, Padre, cum îi spuneau fiii duhovni­cești, era nelipsit de la spectacolele Teatrului Na­țio­nal din Timișoara, de la concerte și expoziții or­ga­nizate de artiștii cărora le-a devenit duhovnic și prieten apropiat. În fiecare duminică, ei porneau în alai, din Timișoara spre Partoș, pentru a participa la Sfânta Liturghie, fiind cuceriți de harul părinte­lui, de iubirea cu care îi primea în biserică. Un du­hovnic uriaș, cu suflet de copil, un om al lui Dum­nezeu care te purta pe sus și te ducea în slavă. Zbo­rul părintelui Varlaam nu a avut coborâșuri, el a urcat tot mai sus. Simțind chemarea divină încă de copil, a știut dintotdeauna că va fi călugăr. Un călu­găr iluminat de o bucurie care topea orice suflet, care așeza cerc de aur în preajma lui.

Am asistat și eu la ultima Liturghie oficiată de Părintele Varlaam Almăjanu, în Duminica Semă­nă­torului. A ținut-o afară, în curtea bisericii din Partoș, scăldată în lumina ca de miere a toamnei. Cuprinzând toți oamenii adunați cu privirea și cu dragostea lui, a zis: „Nu lăsați sămânța Cuvân­tului lui Dumnezeu să moară în voi! Vă rog fru­mos! Aveți grijă cum vă grădinăriți sufletul”.

În paginile care urmează, le-am solicitat unora dintre artiștii timișoreni, care l-au avut ca duhovnic pe pă­rin­tele Varlaam, să-i cu­prindă ima­ginea, în câteva mărturi­siri. Temeiuri convingătoare că acolo unde există „păstori” există și credin­cioși. Și că tinerilor le e dor de Cristos.

Raul Lăzărescu – actor la Teatrul Național din Timișoara

„Un preot autentic, într-o Românie blocată de dogme”

„Mânăstirea Partoș, aflată în Banat, la granița României cu Ser­­bia, este locul unde, dacă ajungi o dată, cu si­guranță vei mai reveni. Un loc aparte, în care timpul se oprește și ești pă­truns de o liniște și un sentiment de speranță. Acum câteva săp­tă­mâni, părintele Var­laam Almăjamu (căruia îi spuneam, cu dragoste, Padre) încă slu­jea în casa Sfântului Iosif cel Nou, pe care o însuflețea cu rugăciunile lui. Acum, s-a alăturat veșniciei, în casa din ceruri. Flacăra ar­zân­dă care a fost a reușit să trans­forme Parto­șul într-un loc viu, plin de lumină, de iubire și chemare. El, care ne întâm­pina cu îmbrățișări în poarta lă­cașului sfânt și ne petrecea la plecare fă­când cu mâna, până dispăream dincolo de pod… Chiar dacă fizic, Padre, cu chi­pul lui de înger și inimă de copil, a dis­părut, pre­zența lui se simte continuu și cu siguranță ne va surprinde în continuare, pe toți cei care vom călca pragul mânăs­tirii. Omul po­veste a făcut din Partoș un loc de po­veste și de povestit.

Pentru mine, Padre a fost întru­chi­parea omului mai mult decât per­fect. Era un suflet autentic, într-o Românie blocată în dogme, un om cu o putere imensă de a iubi. Venea cu mult entuziasm la repre­zen­tațiile noastre din teatru și avea întot­dea­una o fabuloasă în­cântare. Ne zicea: „Eu vin la voi, dar să nu uitați că vă aș­tept în mi­nunatul meu lăcaș, la slujbe, unde inversăm rolurile”. Era fericit să ne vadă în biserică la litur­ghii, să știe că suntem parte din lu­crarea lui. Un părinte desăvârșit, prin ce a dăruit acestei lumi.”

Ion Rizea – actor la Teatrul Național din Timișoara

„Padre” era iubire în formă pură, așa cum a propovăduit-o Hristos”

„Padre era lumină, dar altfel de­cât cea a reflectoarelor, era lu­mina izvorâtă din iubire și bu­nă­tate. Lu­mina lui mă făcea să văd frumusețea tuturor oamenilor, m-a făcut să văd dincolo de „scenă”, să văd suflete, să văd bună­tate și acolo unde nu mă așteptam să o găsesc. Padre era iubire în formă pură, așa cum a propovăduit-o Hris­tos, și care prin Padre mă mângâia atât de frumos și profund. Mi-a fost du­hov­nic și prieten și spectator și se bucura de bucuria mea de fiecare dată, iar eu mă bucuram de prezența lui întotdeauna și îl pur­tam și îl voi purta veșnic în suflet și în rugăciune.

La spectacolul „Petru și Pa­vel”, prezentat în cadrul Festiva­lului de la Partoș, în care am jucat, a fost lumină din toate părțile și nu cea de la reflec­toare. Padre era în primul rând, și îi vedeam inima, sufletul, care erau la vedere, ca întodeauna, pentru cei ce aveau ochi să le vadă. Radia, plângea odată cu mine, care eram pe scenă, trăia tot ce trăiam eu sau poate era invers, poate eu plân­geam și trăiam odată cu el, era așa, o comuniune cum nu am mai simțit. După acest spectacol, de mul­­te ori când ne vedeam era de ajuns să ne privim și, fără să ne spu­nem un cu­vânt, să știm tot ce voiam să ne spu­nem. O parte din lumina lui e în mine și promit că nu o voi lăsa să se stingă atâta vreme cât voi trăi.

La final de spectacol, noi, acto­rii, ne plecăm ca să mulțumim pu­bli­cului.

Eu fac o plecăciune de la cer la pământ, celui care mi-a fost duhov­nic, mi-a fost prieten și călăuză. Un om și un actor extrem de fericit, că poartă în suflet o parte din lumina și iubirea lui Padre”.

Raul Băștean – actor la Teatrul Național din Timișoara

„Te-am așteptat. Am știut că o să vii”

„Am tot auzit despre Padre cam cu doi ani înainte de a ajunge la el pen­tru prima dată. Colegii şi prie­tenii mei actori sunt de vină pentru asta, iar eu nu pot decât să le fiu profund recunoscător. Prima mea întâlnire cu Padre a fost incredibilă. Era într-o vară, în urmă cu patru ani. Eram toți la masă, la Partoș, după slujbă, iar pe mine mă măcina gândul că vreau să-i spun părin­te­lui dorința mea: că vreau să-mi fie duhovnic. Înain­te de plecare, am ieşit până în curtea mânăstirii şi m-am trezit cu Padre lângă mine. A sim­țit, a ştiut atât de bine ce vreau ! M-a îmbrățişat şi mi-a zis: „Te-am aşteptat, am ştiut că o să vii!” De atunci au urmat patru ani în care m-a învăţat ce înseamnă iubirea în toa­tă puterea ei. M-a ghidat să în­țeleg esența în toate.

A fost unic, din enorm de multe privințe. Pe mine m-a uimit iubirea lui față de artă, frumos şi față de artişti. A iubit oamenii de pe scenă, tocmai pentru că ştia să aprecieze că acolo se muncește cu sufletul şi cu emoția. Şi că noi facem meseria asta pentru că iubim oamenii. Dar modul în care iubea el oamenii a fost la alt nivel. De neînțeles şi intangibil pentru mine.

Am luat parte la multe evenimente şi mi-a oferit toată încrederea lui. Am jucat în două spectacole în cadrul Zilelor Artei Sacre de la Partoş. Mărtu­ri­sesc cu toată sinceritatea că, de când fac meseria asta, n-am mai întâlnit un spectator atât de deschis, de sensibil şi care să privească spec­tacolul cu lacrimi în ochi. La­crimi de bucurie, de iubire, de apre­ciere şi de recunoştință. Asta am văzut atunci când, pentru câteva secunde, ni s-au intersectat privirile în timpul spectacolelor.

Asta a fost Padre, iubire la super­lativ. Trimisul Lui printre oameni. Pentru un timp scurt. Prea scurt”.

Ana Maria Cojocaru – actriță la Teatrul Național din Timișoara

„Lucrarea lui trebuie să continue”

„Liturghie după liturghie, asta a fost toată viaţa lui Padre. A înțeles și simțit că Evanghelia poate ajunge și mișca sufletul omului și prin artă. Nu o dată a venit la noi, la teatru, la spectacole. Ne-a in­vi­tat pe câțiva dintre noi să mon­tăm un spectacol special, pentru «Festivalul Zilele Artei Sacre la Partoș». Dacă la primele două spectacole ne-a lăsat pe noi să ne alegem tema, la următoarele două, el ne-a propus subiectul. Am pri­mit cărți și îndrumări spirituale, purtam discuții pe marginea viitorului spectacol. Venea să vadă decorul și cum vom aranja sala și i se citeau nerăbdarea și bucuria în ochi, nu o dată a ajutat la demontarea decorului. Cel mai important lucru a fost pentru mine încrederea lui, tot timpul a avut încredere că ce vom face va fi bine, va fi ce tre­buie. Știa că pe lângă mun­ca noastră, «Sfântul Iosif», patronul mânăstirii, va lucra, ne va inspira. Vom continua spectacolele la Par­toș, pentru că lu­cra­rea lui Padre trebuie să continue, dar îmi vor lip­si rugăciunile lui dina­intea fie­cărui spec­tacol (ne rugam cu toții împre­ună), îmbră­țisările de după spectacol și bucuria de pe chipul lui. Padre a transformat un loc și a trans­format oa­meni și sunt sigură că lu­crarea lui nu s-a terminat odată cu întoarcerea lui acasă, în ceruri, acolo de unde a și venit”.

Gabriela Mitrofan – scriitor

„Spunea că Dumnezeu e primul artist”

„Padre. Călugărul care tot timpul spunea: «Hristos nu m-a dezamăgit niciodată. Niciodată». Padre a fost că­lugărul care a deschis larg ușile bi­se­ricii pentru artă. Și-a întins bra­țele către artiști. I-a întâmpinat cu bucurie și uimire. Cu încredere că arta face parte din biserică. Padre a fost călu­gărul care i-a căutat pe artiști, le-a înțeles neliniștile. Le-a fost sprijin și nădejde, prin drumul surprin­zător al artei lor. Padre a fost călu­gărul care căuta să răspundă la ori­ce întrebare venea din partea noas­tră. Se ruga. Stu­dia. Se documenta. Ci­tea. Nu ignora nicio întrebare.

Padre a fost călugărul care spu­nea că Dumnezeu e primul artist. Artistul de­săvârșit. Cel care a im­primat în om chi­pul Fiului Său.”

Papi Roșculescu – poet și artist plastic

„A făcut lumea locuibilă pentru mine”

„Și dacă ar fi să mă întrebați cine este Pa­dre, v-aș spu­ne că omul acesta mi-a mar­cat viața fără să facă parte din ea. Mi-a dat spe­­ranță în momen­tele în care credeam că nu mai există spe­ran­ță. Mi-a deschis ochii asupra unei lumi în care credeam că nu sunt acasă. El a făcut-o locuibilă. Nu-mi mai era teamă să trăiesc în lumea asta. Acum teama mă cuprinde din nou, pentru că el nu mai e lângă mine.”

Alexandra Vizman – pianistă

„Cântam la liturghie, și după aceea sub nuc”

„Când eram adolescentă, ve­neam la Partoș cu prietenii mei, elevi la Liceul de muzică și tea­tru din Timișoara. Veneam la Padre așa cum eram, cu blu­gii noștri rupți, cu tricou­rile noastre negre. Iar el ne în­tâm­­pina cu brațele și inima des­chise: «Înge­rii mei!»… Cântam în strană la liturghie, după aceea, la chitare, sub nuc. El ne-a des­chis și nouă inimile și ne-a în­vățat iubirea lui Hristos.

Mai târziu, când am venit să cânt la festival, Padre stătea în pri­mul rând, aproape de mine. A fost proba­bil du­hovnicul care a asistat la cele mai multe re­pre­zen­tații ale fiicelor și fiilor săi spirituali artiști. Dar atunci, la Par­toș, mi-am dat sea­ma nu numai că Pa­dre iubea muzi­ca, dar și în ce ma­nieră profundă o iubea. Sim­țeam că trăiește con­certul cu mine, că simte și în­țele­ge tot ce se află în spatele a­celui mo­ment, toată mun­ca, toate emoțiile, toată fe­ri­cirea, toată îm­plinirea. Când ne vorbea des­pre încre­dințarea în Dumnezeu, o aducea și în lumea noastră. Ne vorbea despre în­credințarea de dinaintea unui concert, a unui specta­col, în mâinile Celui care ne-a dăruit talentul. Ulti­ma dată când am cântat la Partoș a fost cu prietenii și colegii mei de trio, din Elveția. S-au simțit ime­diat acasă la Partoș, cu Padre, pe care tocmai ce îl cunos­cuseră. La sfârșitul concer­tului, prie­tenii mei și-au dorit să cântăm imnul regal, pen­tru Padre și pentru Partoș. Padre ni s-a alăturat cu vocea. Și ce voce avea!”

Suzana Fântânariu – artist plastic

„Știu că se roagă pentru noi”

„Cu toții ne aflam la Mânăstirea Par­toș, în acea zi de marți, înainte de Înălța­rea Sfintei Cruci, pentru marea sărbă­toare a zilei Sfântului ierarh Iosif cel Nou de la Par­toș, mitropolitul Banatului, născut în 15 septembrie. M-a îmbrățișat în acea zi spe­cială, luminoasă, mai înso­rită ca ori­când, fără să știe, fără să știu că era ulti­ma întâlnire, acolo, lânga banca verde, lângă lumânări și frunze arămii, oprite în zidul alb al mânăstirii. Oamenii îmbră­cați în costume naționale păreau insule albe, mișcătoare. Soare și flori, bucurie sufletească, tihnă în jurul mânăs­tirii, în jurul părintelui Varlaam, care ira­dia prin­tre noi, veghind cu atenție marea sărbă­toare. Ne iubea din priviri, ne cu­prindea pe toți laolaltă, cu statura lui de brad, cu ochii săi mari, bizantini, atotcu­prin­zători. Trăgeau clopotele pentru ma­rea sărbă­toare a Sfântului Iosif de la Partoș. Apoi, fulgerător, părintele a fost doborât de urgia pandemiei. Trăgeau clopotele la Mânăstirea Partoș în fiecare zi, la orele 17, în mur­murul rugă­ciunilor. Vor bate mereu clopotele și după această aparentă despăr­țire, ca o chemare de din­colo. Lu­mina de pe chipul său se­nin, tri­misă de Dumnezeu, este pre­luată de cei care l-au iubit, răs­plătind în veșnicie jertfa, iubi­rea cu care ne-a întâmpinat și mân­gâiat viața.

Parcă-l văd în pelerinajele lungi, cu haina neagră, mona­hală, ondulată în vânt, tenace, tânăr, mergând pe jos patru­zeci de ki­lometri, de la Mâ­năstirea Șag din Timișoara, la Mânăstirea Partoș, în cântare, ritm și simțire.

Parcă-l văd la expoziția „Me­mory Pills” (10 icoane – 10 artiști) sărbătorind treizeci de ani de la Revoluția Româ­nă. A des­chis expoziția cu un discurs uimi­tor, carismatic, audiența fiind fascinată. Pa­dre avea de transmis mesaje adânci, iradia spirit, trans­for­mând galeria de artă într-o cu­polă bisericească ocro­ti­toare.

Padre, de la înălțimea bra­du­lui, s-a aplecat spre copiii orfani, spre săraci, spre bol­navi, s-a aplecat în rugăciune pen­tru ier­tarea noastră… Eu știu că se roagă mai departe pentru noi”.