Psihologie ecologică – Înapoi, la natură!

• Am intrat în ultima lună de iarnă și așa cum se întâmplă aproape în­tot­dea­una, ne simțim epuizați și stresați. Munca, grijile, boala, dezamăgirile își spun cuvântul. Dar mai există o cauză: contactul prea redus cu na­tura, cu universul în care trăim. Această uriașă carență a vieții noastre este principalul motiv al depresiei. Din fericire, tot natura ne ajută să ieșim din impas. Noua știință a întoarcerii la natură se numește „psihologie eco­lo­gică” și se compune dintr-o sumă de sfaturi eficiente și ușor de urmat. Ea trebuie practicată mai ales iarna, când starea noastră de spirit e înclinată către me­lancolie, și mai ales în marile orașe aglomerate, surse uriașe de stres •

Ramurile co­pa­cilor îmbrăcate în pro­mo­roacă sclipesc ca niște dia­mante în soa­rele dimineții de iarnă. În zonele unde zăpada e mai sub­țire, se vede iarba ră­masă ver­de, aco­perită de sto­luri de vră­bii și po­rum­bei. Peste lac se ri­dică un abur sub­țire de cea­ță, care îmbracă stuful de pe margine în mis­ter… Deși afară sunt mi­nus 5 grade, fata care pășește pe dru­meagul ce se fu­ri­șează de-a lungul apei simte că în zona inimii tem­pe­ratura e ridicată. Aproape in­can­des­cen­tă. Iar sen­zația a­ceas­­ta o tră­iește în fiecare zi, pe drumul de acasă și până la locul un­de lu­crează, aflat la o distanță de cam 2 kilometri. Zi de zi, merge la slujbă prin „parcul ei”. Co­le­gii o ironizează pen­­­tru „apucăturile naturiste”, ca­re o fac să se tre­zească di­mi­neața mai repede cu o jumătate de oră, când în locuințele din oraș, luminile încă nu se aprind. Nu e vorba însă de apucături și nici de nos­talgii paseiste. Fata în ca­uză face instinc­tiv ceea ce psihologii ne recomandă tu­turor: să stăm cât mai mult în natură, să ne încărcăm de pri­veliștile care ne în­conjoară în mod conștient. Să observăm cu aten­ție universul. „Ecopsi­ho­logie” se nu­mește această nouă ramură a psihologiei, care studiază re­la­ția dintre lumea încon­ju­rătoare și sănătatea sufle­teas­că. Rezul­tatul cer­ce­tărilor de până acum este clar: simp­tomele grave de stres, precum depresiile, sen­ti­mentul epu­izării to­tale, iri­tarea, nemul­țu­mi­rea, agre­siu­nea, își au ră­dă­cinile în fap­tul că tră­im tot mai de­parte de na­tură. Mai ales cei ce locuiesc în orașe aglo­merate își duc viața într-un univers a­proa­pe în în­tre­gime fal­sificat: prea ce­nu­șiu, prea încărcat de be­ton, cli­matizat din cale afa­ră, ilumi­nat artificial în exces, asurzit de gălăgie și intoxicat de otră­vuri, unde natura pare și ea un factor de stres, mai ales la vreme de iar­nă, când întu­ne­ri­cul se lasă prea re­pede, frigul de­vine de neîndurat în lo­cuințele prost în­călzite, zăpada ră­mâne pe tro­tuare și carosabil, ne­în­lăturată la timp… Cu toate astea, în­că de la facerea lu­mii, când Dum­nezeu ne-a făcut frați de cruce cu frunza verde, în fiecare din noi există o nos­talgie înnăscută după natură. Ne place mirosul pământului reavăn și al frun­zelor moarte, mirosul curat de ger și zăpadă, priveliștea copa­cilor car­bo­nizați și a norilor care alunecă peste ei, ne plac pescărușii și ciorile care umplu diminețile cu țipătul lor, ne place să ne ocu­păm de animale și flori, dar toate aceste bucurii și trăiri ni le îngăduim foarte rar, cel mai adesea în puținele zile de vacanță. Dar faptul că le uităm sau le ignorăm nu în­seamnă că ele dispar din sub­conștient, unde sapă veritabile găuri negre de disconfort su­fletesc. Un studiu realizat de ame­­ricani a do­vedit, de pildă, că oamenii care lo­cuiesc în case la curte sau la parter sunt mai mul­țu­miți și mai stabili din punct de ve­dere psihic, decât cei care tră­iesc la etaj. An­­ga­jații ca­re au în birourile un­de lucrează mul­­­­te plante verzi sau văd pe fe­reastră spații verzi au un spor mai mare la mun­că. Ci­ne lu­crează în gră­dină sau în­grijește un ani­mal e mai puțin vulne­rabil la boli. Nu dimen­siu­nea con­tează, ci in­ten­si­tatea preo­cu­pării, e egal da­că cineva creș­te un cal sau doar o pi­sică, dacă con­tem­plă o câm­pie în­tinsă sau câ­te­va flori din­tr-o glas­tră. Im­por­tantă este preocu­parea cons­tantă față de o făptură sau un fir de natură vie.

Și ce se în­tâmplă atunci cu milioanele de oa­meni care lo­cu­iesc la etajul 9, în cartiere fără urmă de spațiu verde, și care nu pot ține în casă nici măcar un biet papagal? Exis­tă, totuși, o so­luție pen­tru ei, exact așa cum există pentru fata care merge zilnic pe jos, la birou. Depinde de fie­care din noi să ieșim din „fatalitate” și să avem iniția­tive care să ne ajute să ob­ser­văm cu atenție lumea care ne încon­joară.

Iată câteva sfaturi date de specialiști:

* Atârnați de un pom, în fa­ța ferestrei o că­suță pentru hră­nit păsările sau improvizați-le o „cantină” într-o cutie. Cu puțin mei sau boabe de grâu, cu câteva fă­râ­me de pâine, veți trăi zilnic un spec­tacol în­duioșător de mulțumire și bucurie de viață.

* Ieșiți afară chiar și când plouă, singur, cu copilul sau câinele dvs. și opriți-vă sub un pom sau lângă un gard ca să vedeți cum re­ac­ționează trecă­torii la vre­mea rea. Cum merg, cum se mișcă, cum vă privesc. Dacă știi să observi, strada îți oferă oricând un spectacol pe gratis.

* Încercați să ob­servați cu a­tenție schim­bările de cu­lori pe care le provoacă lu­mina în co­pa­cul din fața ca­sei, dimineața și seara.

* Mângâ­ia­ți-vă cât mai des câinele, pisica sau pa­pagalul și ob­servați cu atenție cum răs­pund la afecțiune.

* La capăt de săptămână, in­diferent cât de rea este vre­mea, duceți-vă cu tramvaiul sau cu mașina până la o mar­gine de oraș și adunați de pe câmp (sau luncă sau islaz sau pădure), ultimele ierburi us­cate sau câteva ramuri dintr-un tufiș. Duceți-le acasă, pu­neți-le în vaze și contemplați-le măcar o dată pe zi. Faptul că le-ați ales dvs. le vor face la fel de frumoase ca cei mai frumoși trandafiri.

Dar oricâte sfaturi v-am da, nici unul din ele nu e mai pre­sus de propria dvs. știință de a vă apropia de natura care vă în­conjoară. Cu o con­diție: s-o pri­­viți de aproape, cu atenție, con­știent. Ea există, săraca, dar noi suntem orbi și nu știm s-o observăm.

TEST

Încercuiți cu creionul întrebările la care răspunsul es­te afirmativ:

1. V-ați plimbat astăzi?

2. Ați mângâiat o pisică sau un câine?

3. V-ați cumpărat flori, ați îngrijit plantele de apartament?

4. Ați observat păsările de pe marginea ferestrei?

5. Ați adus câteva crengi de pe drum ca să le puneți în casă?

6. Ați observat cum se joacă pe stradă sau în parc un copil?

7. V-ați uitat cum se mișcă norii pe cer?

8. Ați contemplat apusul soa­relui sau luna?

9. Ați făcut o vizită cu copilul dvs. la gră­dina zoologică?

10. V-ați uitat la culoarea ul­ti­melor frunze de pe copaci, ori la ul­ti­mele flori din curțile de pe strada pe care stați?

Dacă ați răspuns afirmativ la cel puțin cinci în­tre­bări, sunteți destul de apropiat de natură ca să nu aveți a vă teme de depresiile pro­vocate de iarnă. Dacă sunt mai puține încercuiri, mai mult ca sigur că faceți parte dintre can­didații la de­pre­sie și melancolie. Iar­na este pentru dvs. un lung prilej de nemulțumire. Apro­pia­ți-vă chiar acum de fereastră și pri­viți. Observați conștient lumea în ca­re trăiți, în cât mai multe din amă­nun­tele ei. Banalitatea se transformă în spectacol.