LARI GIORGESCU: „Încerc să mă bucur de toate, așa cum îmi sunt date”

– Actor al Teatrului Național din București, este și vedeta com­paniei marelui coregraf Gigi Căciuleanu, fiind dans-actorul fa­vorit al acestuia. Motiv temeinic pentru a încerca să aflăm cum de arta scenei și-a zborului nu se împiedică în pandemii –

Un spectacol în sufragerie

– Lari, în plină desfășurare a pandemiei, tu ai apărut zilele acestea într-o nouă premieră la „Teatrul Dramaturgilor Români”. Cum așa și despre ce este vorba?

– Este vorba despre spectacolul „Jungla TeVe”, un spectacol de Gigi Căciuleanu, cu mine și cu Alina Petrică, pe muzica originală a lui Adrian Nour și în scenografia Corinei Boboc. Este producția „Teatrului Dramaturgilor Ro­mâni”, care a mizat pe acest text scris de Gigi, niște poezii care sunt parcă de acum și dintotdeauna, de aici și de peste tot. În­treaga echipă s-a pus întru-totul în slujba ideilor și a viziunii lui Gigi Căciuleanu și s-a născut un eveniment teatral rupt din realitatea pe care o trăim astăzi, dar tra­dusă artistic în limbajul marelui coregraf. Spectatorul este plimbat într-un carusel al jocurilor de cuvinte, al metaforelor, al imaginilor și al plasticii corpurilor celor doi protagoniști, care ajung să fie pre­zentatori de jurnal tv și te pun în fața unei realități deformate, care seamănă izbitor de mult cu deformata realitate pe care o trăim. Această Junglă TeVe este strâns legată de evoluția noastră ca specie, de manifestările, obiceiurile și gradul de civilizație la care am ajuns.

– Cum ați lucrat spectacolul, dat fiind faptul că regizorul se afla în Fran­ța carantinată, iar voi, actorii, la Bucu­rești?

– A fost o muncă foarte dificilă, pentru că Gigi Căciuleanu a făcut între­gul spectacol din sufrageria lui de la Pa­ris și ni l-a predat în fața laptopului, coordonându-ne pe zoom. Nu mi-am putut imagina că s-ar putea lucra și așa, dar uite că s-a putut. Efortul a fost unul mult mai mare, cu atât mai mult cu cât atenția la detalii este foarte mare și mun­ca în acest sens a fost parcă de două ori mai dificilă decât dacă am fi fost cu toții în aceeași sală de repetiții. Totuși, cu mul­tă răbdare și cu bucuria că putem să lucrăm în momente în care foarte puține teatre se încumetau să repete, am reușit să scoatem acest spectacol, la care ținem foar­te mult.

Pe furiș, în sala teatrului

– Totuși, prima ta pasiune a fost teatrul clasic, cu scenă și personaje. Mai ții minte cum te-ai îndrăgostit?

– Obișnuiam să merg la toate spectacolele Teatrului Național „Marin Sorescu” din Craiova. Practic, am ajuns să iubesc teatrul datorită spec­tacolului „A douăsprezecea noapte”, de William Shakespeare, montat de Silviu Purcărete, pe care l-am văzut și l-am revăzut de nenumărate ori, dar și datorită spectacolului „Slugă la doi stăpâni”, de Carlo Goldoni, în regia lui Vlad Mugur. Când eram în liceu, știam când repeta Silviu Purcărete la scenă, intram în teatru printr-un loc pe care îl descoperisem singur, mă ascundeam printre rân­durile de scaune ale spectatorilor și urmăream repetițiile. Eram fascinat. Lumea pe care o devo­ram cu privirea era plină de magie, o lume mai bună, cu preocupări pe care mi le doream și eu. Actorii pentru mine erau oameni de pe altă planetă, mai relaxați, mai deschiși în a comunica, mai pozitivi, care stăteau în corpurile lor altfel decât oamenii pe care îi întâlnisem până atunci. Așa se face că m-am înscris la cursuri de actorie la Palatul Copiilor din Craiova. Am fost cooptat într-o trupă de teatru formată din nouă elevi de liceu, opt fete și eu, singurul băiat. Lucrul ăsta m-a făcut să mă simt și mai motivat, iar atunci când am ajuns să mergem la festivaluri în alte orașe, eram convins că asta îmi doresc să fac toată viața: teatru. La scurt timp am fost primit și într-o trupă de umor vizual, coordonată de actorul Marian Rățulescu, un nebun frumos care m-a pregătit și pentru admiterea la UNATC. Și am intrat din prima.

Craiova și patima oltenească

– Ai avut modele de actori în Cra­iova natală?

– Îi admiram pe toți actorii din Craiova, ca și acum de altfel, dar nu am îndrăznit niciodată să mă apropii prea mult de ei. Preferații mei erau Ilie Gheor­ghe și Sorin Leoveanu. Pe Ilie Gheor­ghe l-am văzut în nenumărate spectacole, dar cred că cel mai mult mi-a plăcut în rolul lui Harpagon, din „Avarul” de Molière. Încă mă simt foarte legat de Craiova și de faptul ca m-am născut și am copilărit acolo, de efervescența oamenilor și de patima pe care o pun în fiecare lucru pe care îl fac. Sunt molipsitoare! Toate astea încă îmi sunt resorturi de care mă folosesc atunci când lucrez. Nu e ușor de înțeles tempe­ramentul oltenesc, are particularități dă­tătoare de energie, dacă le poți înțelege, iar eu cred ca le-am înțeles mai bine tocmai pentru că am plecat din Craiova.

– Ai avut o studenție frumoasă? Te-ai adaptat ușor Bucureștiului?

– Odată cu studenția a început o cu totul altă etapă în viața mea. Eram foarte de­terminat să ajung să profesez în aceas­tă meserie pe care mi-o alesesem și care mă alesese la rându-i, pentru că fusesem admis la cea mai importantă facultate de teatru din România. Expe­riențele din timpul facultății m-au învă­țat că trebuie să îmi dezvolt o altă mo­dalitate de a gândi. Ajunsesem într-un mediu în care lucrurile pe care le știam de acasă nu mă ajutau prea mult, așa că a trebuit să mă adaptez, și cel mai greu îmi era să am răbdare. Iar fără răb­dare nu cred că aș fi putut să fac față. Mun­ceam mult, eram foarte serios, nu lipseam nicio­dată de la cursuri, luam bursă, dar cu toate astea, nu am simțit că eforturile îmi sunt recunoscute sau apreciate, mă simțeam un neadaptat. Dar vedeam că pot să funcționez chiar foarte bine atunci când eram distribuit de colegii de la regie în proiectele lor. Asta îmi dădea curaj, de acolo îmi luam energia.

„Miriam Răducanu, unul dintre cele mai importante repere culturale pe care le am”

– Când și cum au venit întâlnirile care te-au marcat?

– În anul doi de facultate, împreună cu o colegă de la secția de coregrafie, Rasmina Căl­băjos, am luat o audiție pentru un spectacol pe care urma să îl monteze Gigi Căciuleanu, la Teatrul de Comedie. Această primă întâlnire la lucru cu un artist în adevăratul sens al cuvântului mi-a adus aminte de toate aspirațiile pe care le aveam înainte de admitere. A fost ca o primă gură de aer proaspăt, de la venirea mea în București. Datorită acestei șanse pe care am avut-o, am ajuns să lucrez și cu alți artiști, încă din timpul facultății. Artiști ca Miriam Răducanu, Cătălina Buzoianu și Horațiu Mălăele. Mai mult decât atât, doamna Miriam Răducanu a devenit pentru mine unul dintre cele mai importante repere culturale pe care le am. Datorită dumneaei și soțului dumneaei, Cornel Răducanu, am făcut o școală paralelă, dar care mergea mână în mână cu cea la care mergeam în fiecare zi. Au devenit familia mea din București. M-au învățat că ac­toria reflectă și preocupările pe care le ai în afara ei, că pentru a fi un actor cât mai bun e foarte important ce faci cu timpul tău. Îmi reco­mandau cărți, filme, con­certe, mi-au vorbit despre artiști plastici, despre compozitori, des­pre scriitori, regi­zori de teatru, de film. Comentam realitățile pe care le trăiam, și așa reușeam să le înțeleg mai bine. Toate astea, cu multă răbdare și pe parcursul mai multor ani. Mi-au oferit timp din timpul lor, atenție și multă răbdare pentru care o să le fiu recu­noscător toată viața. Sper ca, la rându-mi, să pot da mai departe lucrurile pe care le-am învățat. Mă simțeam privilegiat că pot să reflectez în profunzime asupra profesiei și asupra vieții, cum nu aș fi ajuns să fac fără să îi întâlnesc.

– Gigi Căciuleanu este un alt reper im­portant în profesia ta. Ce-i datorezi?

– Gigi Căciuleanu este primul artist care mi-a dat încredere. Datorită spectacolului „D’ale noas­tre”, făcut de el, am fost văzut de domnul Ion Caramitru și angajat la Teatrul Național. Da­torită lui am cunoscut-o pe doamna Miriam Ră­ducanu și tot datorită lui, am avut unele dintre cele mai frumoase realizări profesionale. De fiecare dată când ne-am întâlnit, ne-am întâlnit ca să lucrăm. Am în minte indicațiile lui cand lu­crez la orice alt proiect, și a devenit pentru mine un reper în artele spectacolului.

– Ce lecții de teatru și ce lecții de viață ai în­vățat de la el?

– De la artiști poți să înveți diferite forme de rigori, de legi, dar asta nu o să te facă niciodată un artist. Prin definiție, artistul este autentic, are o lume care nu seamănă cu nimic, dar o re­cu­noști ca fiind a lui. Eu am învă­țat că mai am foarte multe de învățat. Îi admir enorm și sper ca la un moment dat în viață să pot ajuta și eu măcar așa cum am fost ajutat. Până atunci, mai am mult de muncă și gândul acesta îmi face bine, mă moti­vează.

„Îl joc pe regele Mihai!”

– Cât de dură a fost pan­demia pentru tine?

– M-am adaptat foarte re­pe­de perioadei de pandemie. Am stat în carantină cât a trebuit să stăm în carantină, dar și atunci am avut șansa să joc, cei de la „Unteatru” au făcut transmisii live ale spec­ta­colelor, așa că asta m-a ținut în formă. Imediat după ieșirea din carantină, mi-am reluat majo­ritatea spec­ta­colelor, iar pe pe­rioa­da verii am jucat în diferite spații în aer liber. Am avut o pre­mieră cu spectacolul „Incognito”, în re­gia lui Zsuzsi Kovacs, la Teatrul Național. Un spectacol pe care l-am repetat pe zoom, iar mai apoi am reușit să îl jucăm chiar înainte de a se reînchide teatrele. Cumva, am avut multă treabă, dar am avut și timp pentru mine. Totuși, nu am rămas indiferent la ce trăim, și am avut momente de îngrijorare, dar pe care am putut să le stăpânesc.

– A fost și un lucru pozitiv în pan­demie?

– Am reușit să le acord mai mult timp persoanelor de lângă mine. Am re­desco­perit bucuria jocu­rilor pe care le uita­sem, am învățat să joc tenis, pot spu­ne că este noua mea pa­siune. Am citit mult, am văzut filme pe care îmi doream de multă vre­me să le văd. Dar cel mai im­portant lucru pe care l-am realizat în pe­rioada carantinei a fost acela că sunt lân­gă cine trebuie. Că sunt înconjurat de oameni de bună calitate, cu care poți să faci echipă și în care îți poți pune baza la greu. Și asta m-a făcut să mă simt în siguranță și să mă felicit pentru alegerile pe care le-am făcut până acum.

– Ce ai lucrat în 2020?

– Chiar la începutul anului 2020, am lucrat la un film care sper să aibă premiera în acest an. Este o coproducție româno-americană, pentru care am jucat un rol semnificativ, dar am făcut și coregrafia pentru două momente de dans. A fost o provocare pentru mine și mi-a făcut mare plăcere. La finalul anului am filmat, în regia lui Andy Lupu, la o producție nouă, unde îl joc pe regele Mihai, propunere care m-a bucurat, dar m-a și responsabilizat. A trebuit să interpretez chiar momentul în care acesta este forțat să abdice. Nu a fost ușor, și abia aștept să văd fil­mul. De curând, am participat și la filmările pen­tru un serial și sper să intre în producție cât mai curând. Așa că anul acesta este unul cu premise bune pentru mine în ceea ce privește filmul.

Final cu Marin Sorescu

– Ca actor și „patriot” oltean, care este poemul tău favorit de Marin Sorescu?

– Marin Sorescu este unul dintre autorii mei pre­ferați. Mergeam des la bunici în vacanțe, iar viața din satele oltenești de pe vremea aceea este parcă decupată de Marin Sorescu și pusă în „La Lilieci”. Cred că poeziile lui sunt unele dintre cele mai iubite de actori, pentru că sunt adevărate mo­noloage, cu variate posibilități de interpretare. Iar piesa de teatru pe care o iubesc încă din liceu este „Iona” lui Marin Sorescu și care, după păre­rea mea, este scrisă ca un poem. Am bucuria și ocazia să joc acest rol la „Teatrul Dramaturgilor Ro­mâni”, în coordonarea scenică a domnului Victor Ioan Frunză. Este spectacolul meu de su­flet, care îmi aduce satisfacții la fiecare repre­zen­tație. Mă apropie de latura profundă a naturii uma­ne, exprimată atât de poetic și de simplu de pescarul Iona, încât o poate înțelege oricine. Știu multe poezii de Marin Sorescu și nu îmi e uşor să aleg una singură ca preferată, dar acum aș aduce aminte de „Glezne fragile”, o poezie mai puțin cunoscută, dar foarte specială.

– Ce dorințe și așteptări ai de la 2021?

– Anul 2020 m-a învățat că e mai bine să nu ai așteptări prea mari și să încerci să te bucuri de toate câte vin, așa cum vin. Am început anul 2021 propunându-mi să încerc să mă bucur de toate câte îmi sunt date, așa cum îmi sunt date. Nu este un exercițiu ușor și sunt puține momente când reușesc cu adevărat. Dar e important că asta mi-am propus. Aș vrea să petrec mai mult timp de calitate cu oamenii pe care îi iubesc, îmi doresc să pot să joc teatru în săli cu spectactori. Să fac mai mult film și, cel mai important, să fim sănătoși.