Aventuri din istoria medicinei

Stomatologia, înainte de toate

Omul s-a luptat cu bolile de când se știe, deci nu e de mirare că primele forme ale medicinei sunt ates­tate încă din preistorie. Treptat, știința vinde­că­rii a început să fie transmisă și îmbogățită de la o generație la alta. Purtătorii acestui tip de cunoștințe erau adesea vracii sau șamanii. N-a trecut însă mult și au apărut și primele specializări, precum chirur­gia. În jurul anului 5.000 î.H., a avut loc prima tre­panație atestată istoric, în Ensisheim, din Franța actuală. Tot în Franța, la Buthiers-Billancourt, a avut loc, prin 4.900 î.H., și prima posibilă ampu­ta­re. Dar, cu mult înainte de toate astea, a apărut sto­matologia. Durerile de dinți i-au chinuit pe oameni mai mult ca ori­ce… Potrivit unui studiu, primele forme ale medicinei dentare au apărut încă de acum 130.000 de ani, când neandertha­lie­nii au început să folosească primele forme rudimentare ale instru­mentelor stomatologice.

Prima plombă, prima coroană, primul dentist

O dovadă străveche a stomatologiei provine din Italia. Este vorba de un dinte vechi de circa 13.000-14.000 de ani, care a fost afectat de o infecție și curățat par­țial cu un instrument cofecționat din si­lex. Prin anul 7.000 î.H. „dentiștii” neoli­tici au ajuns și în Valea Indusului, unde s-au găsit dovezi că niște mește­șu­gari pricepuți își ajutau semenii cu pro­ble­me dentare, folosind ca instrumente un soi de burghie și corzi de arc. Din re­consti­tuirea acestor forme primitive de sto­matologie rezultă că ele erau destul de eficiente. În ceea ce privește prima plom­bă atestată de cerce­tători, ea a fost descoperită în Slovenia și datează de acum cica 6.500 de ani. Prima punte den­tară este în schimb mult mai „nouă”: ea a fost utilizată de etrusci prin 700 î.H. Iar primul dentist numit ca atare („mai-marele dinților”) a fost un anume Hesy-Ra, care se bucura în mileniul 3 î.H de un înalt respect printre vechii egipteni.

Viermele dentar

Problemele stomatologice i-au preocupat și pe vechii sumerieni. Un text antic descrie drept cauză a cariilor „un vierme dentar”. Convingeri similare au fost descoperite și în India, Egipt, Japonia și China. Legenda viermelui a apărut, de altfel, chiar și în Imnurile Homerice. Mințile luminate ale Anti­chității s-au străduit din greu să găsească soluții concrete pentru unele dintre cel mai des întâlnite probleme dentare. În papirusuri egiptene vechi de mii de ani, găsim rețete pentru combaterea durerilor de măsea, a infecțiilor și căderii dinților. Hippocra­te, cel mai cunoscut medic al Greciei antice, și Aris­totel, care se numără printre cei mai mari filozofi, au scris și ei despre problemele stomatologice, abor­dând aspecte precum erupția dentară, tratarea din­ților stricați și a problemelor gingivale, extra­gerea dinților și folosirea unor sârme pentru sta­bilizarea maxilarelor care au suferit fracturi sau a dinților care sunt pe cale să cadă.

Medicină și magie

Locuitorii Mesopotamiei (regiune din Orientul Apropiat, situată între râurile Tigru și Eufrat), nu făceau vreo distincție între magie și știință, așa că doctorii prescriau, alături de tratamentele medicale propriu-zise, și incantații magice, care trebuiau recitate în vederea vindecării pacientului. Primele prescripții medicale au apărut în Sumer, cu peste două mii de ani î.H. De prin prima jumătate a mi­le­niului al doilea, au apărut și primele texte babi­loniene pe teme medicale. Una dintre cele mai complexe scrieri de acest tip este tratatul medical scris de un anume Esagil-kin-apli, savantul șef al unui rege care a domnit în intervalul 1069–1046 î.H. Textul se baza pe un set de principii, între care și cel respectat și în zilele noastre, potrivit căruia, prin examinarea simptomelor unui pacient, pot fi determinate boala, cauza acesteia, evoluția ei viitoare, precum și șansele ca el să se facă bine.

Vindecătorii exorciști, mai respectați decât cei clasici

În culturile semitice, principala autoritate medicală era un soi de vindecător exorcist, numit âðipu, care era deosebit de respectat în societate și ale cărui cunoștințe erau transmise din tată în fiu. În cazuri mai rare, pacienții apelau la vindecătorii numiți „asu”, care se ase­mănau mai bine me­dicilor din zilele noastre. Asu, care puteau fi la fel de bine femei sau băr­bați, tratau simptomele fizice, utilizând pe post de remedii unele ierburi, produse de origine ani­mală și minerale, ungu­ente, poțiuni, clisme și cataplasme. Ei bandajau totodată rănile și rea­li­zau chiar și unele in­ter­venții chirurgicale mai simple. Vechii mesopo­ta­mieni practicau și me­dicina preventivă, luând măsuri pentru a împie­dica răspândirea bolilor.

Zeii și bolile psihice

Doctorii nu se ocu­pau însă doar de suferin­țele trupești ale pacien­ților. Problemele psihice erau și ele bine cu­nos­cute în Mesopota­mia, unde se credea că erau provocate de zei, fiind imaginate ca niște mâini ale acestora puse asupra oamenilor. „Mâna lui Ishtar”, „Mâna lui Shamash”, „Mâna Fantomei” etc. Des­crie­rile acestor afecțiuni sunt însă atât de vagi, încât este aproape imposibil de spus căror boli psihice cunoscute astăzi le-ar putea corespunde.

În ceea ce privește halucinațiile, datele pe care le avem sunt însă mai numeroase. Doctorii meso­potamieni le acordau o atenție specială, întrucât le atribuiau o semnificație spirituală. Halucinațiile erau interpretate și ca semne: dacă unui pacient i se nă­zărea că vede un câine, faptul era intrepretat drept un semn că avea să moară. Dacă vedea în schimb o gazelă, el avea să-și revină. Probabil că aten­ția de care se bucurau bolile psihice avea de-a face și cu fap­tul că mulți dintre membrii fa­miliei regale din Elam (o ci­vi­li­zație avându-și centrul pe te­ri­to­riul ocupat în zilele noastre de Iran) sufereau de nebunie. Dis­func­țiile erectile erau și ele re­cu­noscute ca fiind provocate de probleme de natură psihologică.

Egiptenii, cei mai sănătoși dintre oameni

Vechii egipteni au dezvoltat o vastă și variată tradiție medicală. Istoricul grec Herodot îi descria pe egipteni drept „cei mai sănătoși dintre toți oa­menii”, grație climatului în care trăiau și a siste­mului de sănătate public de care beneficiau. „Prac­tica medicinei este atât de specializată la ei, încât fiecare medic vindecă o boa­lă și atât”, nota Herodot. Le­genda spune că bazele me­­dicinei egiptene ar fi fost puse pe la 2.700 î.H. de Im­hotep, considerat astăzi unul dintre primele genii ale lumii. Înalt vizir al farao­nului Djoser, el era și arhi­tect regal, lui fiindu-i atri­buită piramida în trepte de la Saqqara. Atât de respectat a fost Imhotep pentru cunoș­tințele pe care le-a lăsat moștenire poporului din care se trăgea, încât acesta, departe de a-l da uitării după moartea sa, l-a ridicat la rangul de zeu al me­dicinei (dar și al arhitecturii și matematicii).

Cum își făceau egiptencele testele de sarcină

Atenția acordată de vechii egipteni problemelor medicale femeiești reiese și din așa-numitul papirus ginecologic Kahun, datând de prin anul 1825 î.Hr., și considerat cel mai vechi text medical din Egipt (cel mai vechi din lume fiind o tăbliță sumeriană datând din mileniul al III-lea î.H.). Printre temele abordate se numără, de exemplu, bolile gineco­logice, fertilitatea, sarcina ori contracepția. Textul cuprinde în total 34 de secțiuni, fiecare tratând o anumită problemă și cuprinzând prezentarea diag­nos­ticului și a tratamentului respectiv. Tratamentele descrise în străvechiul papirus nu sunt chirurgicale, ci constau de regulă în înghițirea unor doctorii sau aplicarea lor pe locul afectat. În unele cazuri, sunt recomandate fumigațiile și masajul cu ulei. Ca metodă contraceptivă sunt amintite, între altele, fecalele de crocodil (sub ce formă nu știm, însă, cu exactitate). O altă metodă contraceptivă recoman­dată în străvechiul papirus este să se toarne un pic de miere pe pântecul femeii, întinsă pe un strat de sare.

Un alt papirus străvechi, așa-numitul Papirus Berlin, vorbește și de un test pe care-l puteau face fe­­meile pentru a afla dacă vor purta sau nu în pân­tec un copil. Femeilor li se recomanda să pună în do­uă pachețele grâu normal și grâu spelta și să le ude zilnic cu urina lor. Dacă grâul din ambele pa­che­țele încolțea, însemna că femeia urma să devină ma­mă. Testul oferea indicii chiar și cu privire la sexul copilului: dacă încolțea grâul normal, acesta ur­ma să fie băiat, iar dacă încolțea grâul spelta, ar fi fost fată. Însă dacă nu încolțea niciun bob de grâu din niciun pachețel, femeia nu avea să devină mamă.

Vechile texte egiptene descriau și un test „rapid” de sarcină în care femeia trebuia să urineze de cu seară pe o anume plantă care trăiește în apropierea Nilului. Dacă până dimineața planta purta semne de arsură, se considera că femeia nu este gravidă, dacă rămânea neatinsă, se credea că femeia este însărcinată.

De la „păstorii anusului”, la unii dintre cei mai pricepuți chirurgi ai Antichității

Egiptenii împărțeau bolile în interioare și ex­terioare și credeau că ele puteau avea cauze na­turale sau magice. Bolile cu cauze magice erau trimise de zei, demoni sau spirite ale celor morți, motiv pentru care terapia putea include invocări și rugăciuni. Atunci când se considera însă că boala are cauze naturale, ea era adesea pusă pe seama di­gestiei. Egiptenii credeau că dacă aceasta nu func­ționează bine, poate produce tot felul de pro­bleme de sănătate, precum blocarea intestinului, inflamații, supurații și înțepenire. Stările sufletești puteau afecta la rândul lor corpul. Supărarea și furia puteau de pildă să afecteze inima, în vreme ce o constipație putea declanșa stări de anxietate.

Cel mai frecvent tratate boli erau cele oculare, fapt pe care cercetătorii îl pun pe seama numeroa­selor insecte și furtuni de nisip cu care aveau de-a face egiptenii. De altfel, se crede că fardurile folo­site de ei pentru a-și contura ochii erau menite nu doar să-i înfrumusețeze, ci și să joace un rol de pre­venție a afecțiunilor oculare. Egiptenii erau, de asemenea, mari amatori de clisme. Ei foloseau toto­dată numeroase tratamente contraceptive, pentru stimularea fertilității ori pentru combaterea dure­rilor abdominale cu cauze femeiești. Mulți egipteni ape­lau la doctori și pentru tratarea unor răni sau a unor probleme mai complicate, care necesitau in­ter­venții chirugicale complexe, precum trepanațiile sau amputările. Cercetătorii au constatat că mulți pacienţi supuși unor asemenea operații au mai trăit ani buni după aceea, fapt ce demonstrează că medi­cii chirurgi erau pricepuți în meseria lor.

Medicina la vechii greci

Secretele templelor lui Asclepios

Ca și egiptenii, grecii au avut un zeu al me­di­cinei: Asclepios, și în cinstea sa au fost ridicate pes­te 300 de temple, care slujeau, totodată, drept locuri de tratament și purtau numele de „Ascle­pion”. Tra­ta­mentul în aceste centre se concentra în mare mă­sură pe un stil de viață sănătos și pe ne­voile spiri­tuale ale pacienților și urma, în general, două mari etape. Prima era cea a purificării prin intermediul băilor și al unor diete stricte, asemănătoare „detox”-uri­lor atât de la modă în zilele noas­tre, care trebuiau urmate mai multe zile la rând. Interesant de precizat e că pa­cien­tul avea posibili­tatea să-și puri­fice emoțiile și prin interme­diul artei.

Odată parcursă etapa purificării, pa­cientul apela la „somnul în tem­plu”, după ce i se inducea, pro­babil cu ajutorul unor halucino­gene, o sta­re asemănătoare transei. El ador­mea în dor­mitorul special amenajat din ca­drul Asclepionului, sperând să fie vi­zitat în vis de Asclepios însuși sau de unul dintre copiii săi cu puteri vin­decătoare, ori măcar să aibă un vis de­o­sebit, care să-i dezvăluie, fie și mai puțin direct, ce trebuie să facă pentru a-și recâștiga sănătatea. Când se trezea, el îi po­ves­tea visul unui preot al templului, care îl inter­pre­ta și îi prescria pe baza lui un tratament, reco­man­dân­du-i în multe cazuri să meargă la băi sau la „gim­naziu”, un soi de echivalent antic al sălii de sport.

Bolnavii mulțumesc pentru vindecări…

Deși abordarea preoților care activau în temple a fost inclusă în categoria „vindecării prin cre­dință”, ea și-a dovedit în multe rânduri eficiența. Mărturie în acest sens stau numeroasele mulțumiri scrise ale pacienților, care au descris în detaliu cum a decurs tratamentul care a condus la vindecarea lor. În renumitul Asclepeion din Epidaurus, trei plăci masive de marmură consemnează în detaliu circa 70 de asemenea cazuri, precizând inclusiv nu­mele paciențior. Acestea atestă că uneori aceștia erau supuși și unor intervenții chirurgicale, precum cele impuse de tratarea unor abcese abdominale sau de necesitatea înlăturării unui obiect străin care le pă­trunsese în corp. Aceste operații, descrise în de­talii deosebit de realiste, se desfășurau în timp ce pa­cientul se afla într-o stare de somn indus cu aju­to­rul unor substanțe de tipul opiului.

Moștenirea lui Hippocrate, „părintele medicinei”

Templele dedicate lui Asclepios nu slujeau doar pe post de spitale arhaice, ci și ca școli de medicină, în care erau transmise mai departe atât cunoștințele medicale acumulate de cei care slujeau aici, cât și cele „importate” din Mesopotamia și Egipt. Unul din­­tre cele mai cunoscute asemenea centre se afla în insula Kos, unde s-a născut Hippocrate (460 – 370 î.Hr.), care avea să fie numit „părintele me­di­cinei”, grație inestimabilei sale contribuții în do­me­­niu. Trăgându-se dintr-o familie de preoți, Hippo­­crate s-ar fi putut mulțumi să prac­­tice medi­cina așa cum era ea transmisă de tradiție. Dar, încă de tânăr, el a refuzat să accepte ideea potrivit căreia bolile sunt cauzate de forțe supranaturale, el elimi­nând practic orice influență a re­ligiei asupra științei medicale. Hippocrate a fost de pildă primul care n-a mai descris epilepsia drept o boală sacră trimisă de zei, ci ca pe o boală a creierului, trans­­misă ere­ditar. El s-a con­cen­trat pe studiul anatomiei corpului uman și al sistemului nervos, de­venind capabil să clasifice dife­ritele boli. Multe dintre princi­piile sale vi­zând pune­rea unui diagnostic, pre­scrierea unui trata­ment și pre­venirea bolilor s-au păstrat în așa-numitul Corpus Hippo­crati, o colecție de apro­xi­mativ 60 de lucrări medicale antice. El a jucat și un important rol ca dascăl, fon­dând Școala Hippo­cra­tică de Medicină, care a revoluționat această disci­plină, consacrând-o drept profesie de sine stătă­toare. Tot de la Hippocrate și-a luat numele celebrul jurământ care cuprinde și azi îndatoririle morale ale unui medic în exercitarea profesiunii sale. Și tot el a aplicat în medicină teoria umorilor, adoptată ul­terior și de romani și per­petuată în Europa până prin 1543, când a fost pen­tru prima dată serios con­testată.