Moartea neașteptată a lui Boni, un birmanez în vârstă de 6 ani, lăsase în sufletul meu o tristețe adâncă, care revenea tot mai des. M-am hotărât să-l înlocuiesc cu un altul, cu aspectul fizic la fel. Căutările au luat sfârșit în momentul când am descoperit în paginile revistei inimii mele, “Formula AS”, un anunț. Era al unei doamne din Câmpina, prin care informa doritorii că donează un birmanez în vârstă de 6 luni. Se întâmpla acum 14 ani… Era exact ce-mi doream: un birmanez cu măscuță neagră. Singurul lucru pe care mi l-a cerut a fost să nu-i schimb numele de botez: Nodiță. La întoarcere spre noul cămin, motanul a plâns tot drumul. Lăsase în urmă o familie iubitoare: mama Aișa, Puși, fratele geamăn și cățelușa Niki. Și peste toți, stăpâna casei, o mare iubitoare de animale…
Ajunși acasă am dormit împreună. Dragostea necondiționată pe care i-am arătat-o de la început l-a făcut pe Nodiță să se simtă ocrotit și s-a acomodat repede. Ba, câteva săptămâni, am ieșit împreună și prin împrejurimi. Era atât de fericit, gata să exploreze universul, încât am hotărât să-l cresc în libertate. O libertate supravegheată însă îndeaproape, pentru că nu voiam să îl pierd. Venea, mânca și iar pleca și tot așa, parcă mi-ar fi spus: “Nu-ți face griji, că mă descurc și singur!”.
Câteva primăveri și le-a petrecut în grădinița unui locatar, vecin de bloc cu mine, după ce s-au cunoscut și s-au plăcut reciproc. M-a asigurat că e foarte cuminte și nu-l deranjează. Prin plasa de sârmă a gardului scund, Nodiță putea să vadă lumea, pământul care se acoperea primăvara de iarbă, iar pomii își împodobeau crengile cu frunze și flori. Dar o dată cu venirea verii, Nodiță a descoperit undeva în apropiere o curte mai largă, abandonată, plină de bălării. Trăia într-o continuă aventură și era fericit. Până și mâncarea i-o duceam în curtea aceea verde, de care nu se putea despărți. Într-o zi s-a gândit probabil să-mi răsplătească efortul și când i-am deschis ușa casei, mi-a lăsat pe podea o… șopârlă! Din fericire, biata de ea, a fugit repede pe ușa rămasă întredeschisă. Până seara, Nodiță s-a mai întors cu încă un “dar”. Atunci am zis: “Până aici ți-a fost băiete, mie nu-mi plac reptilele”! L-am certat aspru. Nu era familiarizat cu tonul vocii mele. A rămas liniștit, cu capul plecat între labele lui puternice, gata să-și primească pedeapsa. Nu l-am bătut, nici atunci și nici altădată. A doua zi nu i-am mai dat voie să iasă. Dar, instinctul lui de “vânător” nu s-a oprit aici. Spre surpriza mea neplăcută, într-una din zile, prada pe care o ducea în gură, și-l făcea tare mândru, era una din rândunelele care își făcuseră cuib la intrarea în bloc. I-am ordonat: “Lasă jos!”. S-a supus. I-am deschis repede fereastra și pasărea s-a pierdut în zare. Probabil s-a întors la cuib, fiindcă rândunelele și-au continuat viața și în anii care au urmat. Cert este că Nodiță și-a abandonat pentru totdeauna pasiunea de “vânător”. Nu știu dacă comunicarea dintre noi, aproape omenească, supravegherea exagerată din partea mea l-au făcut să se apropie și mai mult de mine. Când plecam de acasă după cumpărături, mă urma docil, pășind în spatele meu. Loialitatea lui îi uimea pe cei care îl priveau. Să vezi un birmanez mai mare decât toate pisicile din cartier urmându-și stăpâna precum un câine purtat în lesă era pentru mulți o ciudățenie. La întoarcerea acasă, îmi arunca o privire de parcă mi-ar fi spus: “acum conduc eu!” și pleca puțin înainte, așteptându-mă, răbdător.
Venirea iernii era pentru Nodiță un chin. Dorul de libertate îl bântuia mai ales noaptea. Mă trezea din somn cu chemarea lui pisicească stăruitoare. Îi deschideam fereastra. Rămânea cu labele în zăpada depusă pe pervaz și privea în tăcere natura acoperită în alb. Nu se grăbea să iasă cu labele în zăpadă. Sărea pe soba încă caldă și dormea fericit. Ziua, nu m-a deranjat niciodată din treburile mele. Mă aștepta să le termin. Apoi venea pe pieptul meu și începea să toarcă, să toarcă, să mă împungă cu capul, până când eu îl întrebam, deși îi știam răspunsul: “Ce vrei?”. Sărea de pe pieptul meu și se ducea la farfuria de mâncare. Îi era foame…
Anii fericiți, liniștiți, și-au oprit cursul anul trecut, când i-a apărut, la început, un astm. L-am tratat cu antibiotice pentru laringită. I-a apărut și ceva pierdere de salivă. Ochii lui albaștri erau învăluiți de o tristețe adâncă. Nu fusese niciodată bolnav, și nu era familiarizat cu medicamente. Avea nevoie, după cum mi-am dat seama mai târziu, de un doctor cu experiență. Am hotărât să merg la o clinică particulară, dotată cu aparatură sanitară adecvată și să-i pot face investigații. Au urmat drumuri, analize, anestezie pentru rezolvarea lor, tratamente la întâmplare. Într-o zi, stând cu el pe bancă și privindu-l atent, am început să cred că are o tumoră la glandele salivare… Așa a fost: i s-a descoperit o tumoră destul de mare sub limbă. Mi s-a propus tratamentul cu citostatice și, de frică, am acceptat. Ce-a urmat a fost un chin groaznic, groaznic, pentru el. A plecat la Domnul, nu înainte de a mai toarce încă o dată pe pieptul meu, deși abia mai respira. Treisprezece ani mi-a bucurat viața Nodiță. Treisprezece ani în care am avut ocazia să descopăr frumusețea sufletului unei pisici: devotament, loialitate, afecțiune… Sper să ne reîntâlnim odată și-odată. Cu siguranță că și în cer există pisici.
ZAHARIA LIDIA, pensionară – Zimnicea
