Minunatele biserici de lemn din ȚARA ZARANDULUI: BRETEA MUREȘANĂ

– Între județele Hunedoara și Arad, de la Valea Mureșului în sus, către Munții Zarandului, se află cele mai multe biserici de lemn din țară. Și nu doar că-s multe, dar sunt și “vii”. Biserici vechi de sute de ani, pe care oamenii locului și preoții lor nu le lasă să moară, ținându-le în viață prin slujbe și rugăciuni. Și prin convingerea că biserica este sufletul satului, care trebuie ocrotit. Iar ca să vă convingem că este adevărat, vă poftim cu noi într-o călătorie la Bretea Mureșană, una din cele mai vechi și mai frumoase biserici hunedorene, păstorită de un preot fără pereche: părintele Alin Mureșan –

Biserica purtată de vânt

Valea Mureșului strălucește puternic sub soa­rele rece, de februarie. Dinspre apele lui bate un vânt de gheață, care duce pe aripi o bisericuță de lemn. Pitică la stat și zgribulită de frig, pare o păsăruică amărâtă, care abia așteaptă să fie prinsă în palme și încălzită de îngerii din cimitirul vechi, plin de cruci. O văd cum coboară, încetișor, pe pământul nehotărât între iarnă și pri­mă­vară. Biruit de sur­priză și încântare, încep să îi dau ocol. Așa măruntă cum e, turla bisericii zvâc­nește spre cer, pur­tân­du-și crucea cu fală. De fapt, întrea­ga arhitectură a lăca­șului seamănă cu o rugăciune întruchi­pată în lemn: pereții făcuți din trunchiuri vechi, de stejar, fe­res­truicile cât să încapă în ele o lumânare, ușa de la intrare, strâmtă și joasă, ca să te apleci cu sme­renie când intri în casa lui Dumnezeu. Și, în dreap­ta ușii, o minune de făptură omenească: pă­rintele Alin Mureșan, călăuza mea prin istoria seculară a bisericii.

Pisania și funia infinitului

– Părinte Mureșan, înainte să intrăm în bise­rică și să-i spuneți povestea, v-aș ruga să-mi dez­legați pisania scrisă deasupra ușii, ale cărei litere au fost șterse de timp.

– Pisania este la fel de veche precum biserica. Scrisă în urmă cu sute de ani, săpată în lemn, relieful literelor s-a șters. A fost nevoie de un spe­cialist care să-i afle înțelesul, doamna Ioana Pa­nait, un cercetător cu experiență, care a apelat la mai multe tehnici de descifrare a scrisului. Pisania sună așa: “Ctitoria acestei sfinte biserici este milă a Giurgeștenilor (…) Cu toată cheltuiala, acești creștini, ca să fie blagosloviți de Cristos, cu tot neamul star (cel bătrân), la ziua cea de Județ. Amin. 1653, martie 3”. Prin pisania ei, biserica noastră este printre puținele lăcașuri hunedorene din lemn cărora li se știu începuturile.

– În afară de scrisul care o compune, prin pisanie trece o împletitură sculptată, un fel de funie care înconjoară întreaga bise­rică. Care e înțelesul ei?

– Împletitura aceasta e un simbol străvechi al infinitului. La noi, la creștini, când e împletită în trei, semnifică Sfânta Treime. Când e dublă, așa ca pe biserica noastră, ea exprimă cele două naturi ale lui Hristos: dumnezeiască și omenească.

Altarul roman

Intrăm în biserică, aplecați cătinel, pe sub ușa petrecută cu funia lui Hristos. Pe dinăuntru, cu pereții lui ușor arcuiți, lă­cașul seamănă cu pân­tecul unei corăbii, pregă­tită oricând să-și înalțe pânzele în vânt. Pictura nu s-a păstrat, încât în­treaga frumusețe e a lem­nului vechi, lemn de stejar, patinat de vreme în auriu. Dar mai există o “minune”, pe care pă­rintele se gră­bește să mi-o arate: al­tarul! Un altar făcut dintr-o stelă funerară ro­mană, așa cum e “moda” și în ve­cina Țară a Moților, semn de mândrie că re­ligia lui Cristos a învins păgânismul. Și semn de noblețe, firește, al rădă­cinii romane, aflate sub arborele neamului româ­nesc.

“Biserica era inima vie a satului, tot ce aveau oamenii mai de preț”

– Părinte Mureșan, locul pe care-l păstoriți este cel mai bogat în biserici de lemn din toată Ro­mânia. Aveţi vreo explicaţie pentru asta? De ce bisericile de zid au pătruns aici așa greu?

– Nicolae Iorga spunea că bisericile românești de lemn se leagă de începuturile istoriei noastre. Din păcate, multe dintre ele nu au supraviețuit, din cauza perisabilității materialului. Dar în Ar­deal și în Lunca Mureșului, a mai fost un motiv pentru care s-au clădit secole la rând doar biserici de lemn. Aici, sub stăpânirea ungurilor și apoi a aus­triecilor, românii ortodocşi nu aveau voie să ridice biserici de piatră; ci doar de lemn. Exista și un ordin papal, mult mai timpuriu, de pe la 1202, care consfințea faptul că alte confesiuni decât cea catolică nu aveau voie să-şi facă biserici de piatră. Sigur, în Ţara Haţegului sunt și biserici de piatră ale cnejilor locului, capodopere de arhitectură, dar ele au fost ridicate înainte de stăpânirea austro-ungară asupra Transilvaniei.

– Multe dintre bisericile de lemn din zona aceasta, cuprinsă între Mureș și Țara Zaran­dului, sunt pictate în interior. A existat cândva o școală de zugrăveală bisericească? Multe picturi sunt opere de artă…

– Picturile despre care vorbiți dovedesc evla­via extraordinară a satului faţă de biserică. Bise­rica era inima vie a satului, tot ce aveau oamenii mai de preț. Toate se întâmplau în jurul ei. Şi era o mândrie pentru sat ca să aibă un pictor sau un sculptor hărăzit. Și Bretea Mureşană a avut doi meșteri, sculptori în lemn și pictori. Erau oameni de-ai locului, autodidacţi. Nu a­veau canoane după care să lucreze. Fă­ceau totul după ima­ginația lor. Icoanele lor sunt o­pe­ra unor oameni sim­pli, care l-au pictat pe Dum­nezeu aşa cum Îl sim­ţeau în adâncul inimii. Când bucu­ros, când trist. O pic­tură naivă, curată, în care credința se ci­tește ușor. Pe Valea Mureșului însă, bisericile de lemn fiind foarte vechi, puține și-au mai păstrat pictura.

– Se mai slujeşte în bisericile acestea de lemn sau ele au fost părăsite în favoarea celor de piatră?

– Bisericile de lemn sunt vii, oamenii ţin la ele. Nici biserica noastră de la Bretea Mureșană nu e abandonată. Oamenii doresc să se facă slujbe în ea. La Paşti, de pildă, aici, la noi, este un eveni­ment extraordinar. Ai zice că oamenii învie, exact cum zice Scriptura, că s-au deschis mormintele şi mulţi oameni s-au arătat în cetate. Exact acelaşi sentiment îl ai și aici când, în ziua de Paști, ci­mitirul e plin de oameni și biserica se află în mij­locul lor. Iar mormintele luminate sunt o altă tra­diţie extraordinară la noi. După slujba Învierii, fiecare om merge la cimitir şi duce din Lumina Învierii. Asta se întâmplă doar aici, nicăieri nu am mai întâlnit acest obicei, să duci lumina Învierii la morți. Oamenii duc cu lumânările lor lumina lui Hristos și celor din morminte. Să-i vedeți cum stau, liniștiți și cuminți, cu lumânările în mâini, și biserica toată, și cimitirul strălucesc împărătește de atâtea lumini. Şi peste tot, peste dealuri. Parcă vezi pretutindeni chipul Mântuitorului, blând.

“Poate că puterea Sfintei Cruci se odihnește și în bârnele bisericii”

– Părinte, cucernicia voastră simte vreo dife­ren­ţă între slujba săvârşită într-o biserică de lemn şi una de piatră? Se schimbă raportul cu Dum­ne­zeu?

– Într-o biserică mică, de lemn, eu mă simt mai aproape de rai și de Dumne­zeu. Sunt într-o relaţie mult mai personală cu El. Și chiar dacă în biserica de lemn sunt mai puțini credincioși decât într-o catedrală imensă, eu mă simt mult mai bine, mai li­niș­tit, mai cu lacrimi de bucurie în suflet. Intimitatea bisericii de lemn ți-l aduce aproape pe Dumnezeu. Bătrânii noștri au fost foarte înţelepţi. Or fi fost ei constrânşi să-și facă bise­rici mici, dar au ştiut că aceasta e semn de smerenie în fața lui Dumnezeu. Relaţia cu Dum­nezeu e mult mai directă într-o biserică de lemn. A­colo, eu mă pot gândi tih­nit la Rai. Dar poate că toate acestea se întâmplă și pentru că lemnul este ma­terialul sfânt în care Dum­nezeu, ca un mește­șu­gar iscusit, a lucrat mân­tuirea neamului omenesc. Am să vă istorisesc o le­gen­dă stră­veche. În înce­pu­turi, Adam a fost înșelat de diavol prin lemn, adică prin pomul cu­noștinței Bi­nelui și a Rău­lui. Apoi Mântuitorul ne-a scos din robia satanei, prin același lemn. Legenda spune că lemnul din care a fost cioplită Adevărata Cruce a fost chiar trun­chiul ace­lui Pom din Grădina Raiului. Și poate că aceeași putere pe care Hristos i-a dat-o odinioară Sfintei Cruci se odihnește azi în miezul bârnelor din care a fost făcută biserica, cu atâta credință și dragoste.

– Credinţa din zona aceasta este pe măsura numărului de biserici şi a frumuseţii lor?

– Oamenii sunt statornici în credinţă. O cre­dință vie și lucrătoare. Din cauza pandemiei a mai scăzut prezenţa lor la biserică, dar oamenii tot vin la slujbe în număr mare. Așa cum se întâmplă în Postul cel mare al Paștelui. Să ai din 400 de oa­meni ai satului 100 duminica la biserică e un semn bun, în perioada aceasta vitregită.

– Dvs. cum vă simţiţi ca preot aici, părinte? Vă simţiţi împlinit drept Păstor în acest sat?

– Nu aş putea să slujesc în altă parohie! Am fost, pot spune, înfiat de comunitatea din Bretea Mureșană. Aici mă simt împlinit spiritual. De curând, parohia din satul meu natal a fost liberă, și oamenii m-au rugat îndelung să merg să slujesc acasă. Dar n-am voit. Aici mă simt acasă. Mă simt împlinit şi iubit. Sufletul meu este aici şi jurămân­tul hirotoniei mă face să slujesc în această biseri­că, atâta timp cât îmi va îngădui Dumnezeu. Sunt preot aici de unsprezece ani. Parohia am preluat-o de la părintele Mircea Mi­clea, care a fost rodul a cinci generaţii de preoţi în familia sa. Era un preot cu o cultură extraordinară. El m-a învăţat cu adevărat ce înseam­nă reți­nerea și smerenia. Cu el am trăit o întâmplare care a ținut de pronia divină. A avut un fiu care a murit pe 14 mai, chiar în ziua în care eu am fost hirotonit. Și mai purtam și același nume. Așa că părin­tele a văzut în prezenţa mea aici, prezenţa fiului său.

– Părinte Mureșan, ca slu­jitor al unei biserici de ța­ră, cu credincioși legați prin viața lor de pământ, cum cre­deți că va fi cre­dinţa în anii care vin?

– Eu cred că oamenii nu vor abandona credinţa și biserica. Aici, pe Valea Mureșului, oamenii se că­lăuzesc încă după o lege ne­scrisă a moștenirii de fa­milie. Dacă tata, de pil­dă, a fost cântăreţ la bise­rică, atunci şi eu trebuie să fiu. Dacă bunicii mei au răbdat de foame ca să pu­nă teme­lie bisericii şi eu voi avea grijă de ea. E moș­tenirea lor creștină. Și puţine sunt satele, așa cum e Bretea Mureșană, în care co­munitatea să nu fi rămas integral ortodoxă, sute de ani, în ciuda prigoanei generalului Bukow. Și azi, mulți dintre ei, statornici în credinţă, fac efor­turi ca să se cu­nune și să se boteze în biserica stră­moșească. Vin aici tocmai de la Bucureşti sau din Cluj, ca să-şi boteze pruncii în biserica în care au fost botezați şi ei, și părintele lor. Minunat! De aceea cred cu tărie că vom trece toate încercările, iar credinţa va rămâne vie şi lucrătoare, pentru că Hristos este şi azi şi mâine şi în vecii vecilor, ade­văratul înțeles al vieților noastre.

Povestea bisericii, spusă de cantorul ION CĂRBUNE

– A venit chemat de părintele Mureșan, ca om “al locului”, care știe istoria străveche a satului –

“Din bătrâni se spune că biserica noastră e mult mai veche decât zice pisania. A fost adusă din Fizeş sau Bărbura, din comuna Băița, cu plutele. Dar satul nostru a mai avut o biserică veche, distrusă în urma prigoanei generalului Bukow, care a dat foc mânăs­tirilor ortodoxe din Transilvania. Dar cei bătrâni ştiu de locul ei, sub pădure. I s-a zis “La bisericuţă, în ogor”. Aici, la noi, abia pe la 1850, oamenii au sim­țit că ies un pic la lumină. Când au scăpat de iobă­gie. De bucurie, au ri­dicat o cruce în mijlocul sa­tu­lui. Că până a­tunci, aveai nu­mai ce-ți dă­dea groful lo­cului, ro­mânii n-au avut nici un drept. Doar să trudeas­că, ca vitele. În­cât, între războa­ie, cei bătrâni, în frunte cu preo­tul, înconjurau la Paști biserica, și de oful iobăgiei. Biserica era casa lor, și de rău, și de bine. Când a fost adusă pe Mureș, în sat la noi, biserica era mai mare decât e acum. Iar în 1914, i-a mai fost scrisă încă o Pisanie. Și sătenii care au refă­cut-o au pus un blestem pe acela care va voi să o vândă vreodată. Mai târziu, blestemul a fost întărit și cioplit pe o piatră de mormânt. Omul îl auzise de la tatăl lui şi tatăl lui de la bunicul lui, încât tot nea­mul lor s-a împătimit să repare când e nevoie bise­rica, dar în nici un caz să n-o vândă. Blestemul e scris pe-un mor­mânt: “Blestemat să fie cel ce va scoate biseri­ca noastră veche din locul ei”. Semnat, Olariu Avisalon. Înțelegeți ce cre­din­ță în Dumnezeu este în satele noastre, dacă bisericile sunt puse sub jurământ? E bine să-ți meriți raiul cu ce faci pe pă­mânt”.