CONSTANTIN DIȚĂ: „Important e să nu fim proști prea des”

„Demența a început în 2008”

– Costi sau Giani? Cred că pentru mulţi dintre fanii serialului „Las Fier­binţi”, separarea aceasta de nume a ajuns să fie greu de făcut. În urmă cu nouă ani, când a început aventura, ai bă­nuit că serialul şi Giani aveau să dobândească un succe sașa de nău­citor?

– Sigur că de fiecare dată când încep un proiect îmi doresc ca el să aibă succes, să le placă oa­me­nilor, şi aşa a fost şi cu „Las Fierbinţi”, deși nu am bănuit nicio secundă la ce cote avea să urce serialul ăsta. „Demenţa”, în sensul frumos al cuvântului, a de­butat, de fapt, în 2008: atunci a fost primul mo­ment când s-a vorbit despre „Las Fierbinţi”. Eram într-un birou cu Dragoş Buliga (unul dintre regizorii se­rialului), Bobo (actorul Mihai Bobonete, inter­pretul personajului Bobiţă) şi Mişu (actorul Mihai Rait Dragomir, interpretul personajului Dorel) şi a venit şi Leonid (actorul Leonid Doni, interpretul personajului Robi), care ne-a zis că „Băi, am văzut un serial din Moldova, cu viaţa la ţară”. Ne-a povestit, ne-a plăcut și ne-am spus să facem și noi ceva… în direcţia asta. Iniţial, feedback-ul n-a prea fost pozitiv. Chiar dimpotrivă! Replicile erau cel mai adesea din categoria „Pe cine-o să in­tereseze asta?”. Şi nici eu nu eram foarte sigur c-avea să ţină „miş­ca­rea”. Pri­ma dată când ne-am dat seama că, de fapt, ideea noas­tră e bu­nă, a fost în­tr-o după-amia­ză, când a ve­nit Bobo şi mi-a zis: „CD-ul ăla al nostru, de-a ajuns la Pro TV, îl plimbă oamenii de la un birou la altul!” Că ştii cum e: se face o probă, o mos­tră, şi CD-ul ajun­ge la pro­du­cători, ca­re-l vizio­nea­ză şi sunt de acord sau nu cu proiectul. Dar ca un CD să ajungă să treacă pe la atât de mulţi oa­meni e o chestie ieşită din comun. Dar con­­firmarea adevă­rată am avut-o când, după lan­sarea se­ria­lului, am primit cifre­le de audienţă, ca­re ne-au liniştit pe toţi. Ceea ce fusese di­fuzat plă­cuse. Oamenii ne urmă­reau cu interes. Am zis „Doamne aju­tă!” și-am con­tinuat. Iar oamenii au con­tinuat și ei să se uite la se­rial. Sunt 9 ani de a­tunci! De-asta eu le spun tu­turor, cu sin­ce­ritate: „Vă mul­ţumim că ne urmăriţi!”

„Cu Giani am plecat din Pantelimon”

– Personajul Giani e „acasă” în serial! E co­lorat, flamboaiant, are un „je ne sais quoi” doar al lui, absolut recognoscibil. A fost greu de migăluit, astfel încât să capete aceas­tă amprentă inconfundabilă?

– Da, chiar a fost greu să-l „adun” pe Giani. Începutul a fost timid. Giani (ca şi restul per­sonajelor serialului) a evoluat pe parcurs. Eu mi l-am ales pe Giani fiindcă tipologia lui mi s-a părut ofertantă: un băiat care pleacă din Pante­limon sau din orice localitate din România, ajunge „la” Ger­mania, apoi, după doi ani, se întoarce în ţară, la prietenii şi la cunoscuţii lui, care se uită la el ca la un dumnezeu, ca la „ăla care-a ieşit afară” şi s-a întors îmbrăcat cu un trening cumpărat de la Dra­gonul Roşu, cu nişte bijuterii ieftine, dar os­tentative, atârnate pe el, şi cu o maşină prăpădită, în ca­re bagă benzină de 5 lei, ca să se plimbe pe stră­duţele din cartier, iar fetele să-l roage cu „celebra” formulă „Mă duci şi pe mine până la colţ?”. Giani e „bă­ie­ţaşul” care îşi epatează antu­rajul cu atitu­dinea asta de șmecher care le știe pe toate. Eu, în schimb, nu eram aproape de zona asta de „bă­ieţaş”, dar avu­sesem exemple de genul ăsta în Pan­teli­mo­nul unde am crescut. De fapt, pe Giani, ca tipologie de „băieţaş”, poţi să-l întâlneşti peste tot în societatea de azi. Aşa că şi eu am căutat peste tot surse de inspiraţie, ca să-l dezvolt. Pe unde merg, pe unde mă duc, sunt atent la ce se întâmplă în jurul meu şi preiau. După care vin acasă şi mă gândesc cum să introduc „no­utăţile” în personaj. Uneori stau şi cu Raluca, soţia mea (Raluca Rusu-Diţă), care e tot actriţă şi pro­fe­soară de actorie, şi analizăm: „Aici e oare prea mult?”, „Asta are legătură cu…?” etc. In­clusiv din punc­tul de vedere al lim­ba­ju­lui, Giani e o o­glin­dă a unei părţi din socie­tate. Ti­pa­rele de limbaj pe ca­re i le imprim le păs­­trez preţ de un sezon sau două, atât timp cât ţine „moda”, după care le aban­donez, aşa cum se în­tâmplă şi în societate, şi le înlocuiesc cu ce-a apărut de ultimă oră.

„Și eu am fost cândva un băiat-fluturaș”

– Portretul lui Giani ţi-a reuşit de minune, dar dacă te rog să-i faci portretul şi lui Costi Diţă, te descurci?

– Cu întrebarea asta m-ai încuiat, nu pentru că n-aş şti ce să spun – cred că mă cunosc destul de bi­ne –, ci pentru că mi s-ar părea că, măcar pe alocuri, prezen­ta­rea pe care mi-aş fa­ce-o ar suna ca şi cum aş încerca să mă pun eu pe mine într-o lu­mină favorabilă. Pur şi simplu, mi-ar fi jenă să-mi fac eu în­sumi portretul.

– Dar e corect să spunem că te afli la antipod faţă de Giani?

– Da, e corect. Deşi trebuie să recunosc că am avut şi unele puncte comune cu Giani. Adică, Giani e genul de băiat-fluturaş, care nu pune prea mare preţ pe relaţiile cu ceilalţi oameni şi, în special, cu femeile, şi nu se întristează când vine seara acasă, iar casa e goală… Or, într-o anume măsură, şi eu am fost cândva un fluturaş, am trecut şi eu printr-o pe­rioadă din asta. Sau, când lui Giani cineva îi re­proşează că nu face nimic, el nu vede care e pro­blema. Din contră, că nu face nimic e chiar marea şmecherie pentru el. Or, şi eu am trecut printr-o perioadă în care am căutat să mă descurc făcând tot felul de „combinaţii”. Noroc că nu mă pricepeam la treburi din astea şi m-am deşteptat. (râde) În plus, în cazul meu, situaţia asta a fost motivată de să­răcie. Imediat după Revoluţie, când România s-a pulverizat prin aşa-zisa privatizare, cu toţii am fost afectaţi, inclusiv familia mea. Pe fondul ăsta de sărăcie şi de lipsă de perspectivă, din dorinţa de a mă ajuta pe mine şi de a-mi ajuta și familia, mi-au înflorit şi mie ideile astea, de a mă descurca prin „combinaţii”, dar, cum spuneam, mi-a venit mintea la cap repede şi m-am apucat să muncesc la modul „tradiţional”. Şi au mai fost şi alte similitudini, dar, per total, într-adevăr, eu mă poziţionez la antipod faţă de Giani, pur şi simplu pentru că pe el nu-l interesează orice depăşeşte suprafaţa. Giani doar trece prin viață. Ratează glorios tot ce e sem­nificativ, profund şi esenţial. Iar eu nu vreau doar să trec prin viaţă. Şi nu mă interesează doar per­soana mea. În orice context aş fi, sunt atent la oa­menii din jur şi fac tot ce pot ca lor să le fie bine, ca ei să se simtă bine.

„Sentimentul că «ești de-al nostru» e extrem de preţios pentru mine”

– Măsura e foarte importantă pentru un actor care dobândeşte o asemenea no­torietate ca a ta. Ţi-e greu sau ușor să-ți duci pe umeri celebri­tatea?

– Uneori, notorietatea vine cu multă bucurie: eu, şi dacă mă sui pe cel mai înalt vârf de munte din România, unde nu e decât o stână cu câţiva ciobani, şi acolo sunt întâmpinat cu un „Gianiiiii!”, exclamat cu veselie şi cu o atitudine de frăţietate, din categoria „eşti de-al nostru”. Acest sentiment care s-a creat, că sunt de-al oamenilor, e ceva extrem de preţios pentru mine. Fiindcă, în fond, eu m-am făcut actor pentru că-mi place la nebunie actoria şi ca să le dau bucurie oamenilor. Dar nu ca să ajung cunoscut, să devin „vedetă”. De altfel, detest categorisirile de genul ăsta, fiindcă, pe de o parte, simt că ele te îndepărtează de oameni şi, pe de altă parte, fiindcă la câte vedete de carton există… Aşa că, în niciun caz, n-am avut aşteptări în sensul ăsta. Ba chiar din contră! Am făcut facultatea, am făcut masteratul, am jucat în teatre de stat, am jucat în underground, am făcut filme, am intrat în povestea asta cu „Las Fierbinţi”, dar pe tot parcursul ăsta n-am căutat notorietatea. Am căutat doar să-mi fac treaba cât mai bine şi să mi-o fac raportându-mă mereu la amin­tirea stării de bine pe care o aveam în ado­les­cenţă (şi pe care, de fapt, o am şi acum) când mă ui­tam la actori ca Amza Pellea, Toma Caragiu sau Geor­ge Constantin. Şi eu, şi toată lumea, îi perce­peam pe aceşti oameni ca pe nişte prieteni. Şi azi se vorbeşte despre „nea Tomiţă”, despre „Amza”… Apoi, când mi-am dat seama c-am devenit destul de cu­noscut, nici n-am ştiut cum să iau treaba asta. Am fost cam năucit de situaţie. Abia în timp am des­coperit bucuria pe care ţi-o aduce notorietatea, dar şi părţile mai puţin plăcute. De exemplu, faptul că-ţi este afectată intimitatea vieţii personale, că, odată ce ieşi într-un spaţiu public, inclusiv cu familia, de fapt nu mai eşti doar tu cu familia ta. Cu toţii, in­clusiv copiii, am avut nevoie de o perioadă de adap­tare, în care să acceptăm că recunoaşterea mea publică vine la pachet şi cu acest efect secundar. Sau o altă parte mai puţin plăcută e faptul că ţi se pune în cârcă „responsabilitatea imaginii de persoană publică”. Ţi se impun nişte restricţii, ţi se atrage atenţia că nu poţi să spui asta sau să faci aia „pentru că nu dă bine, eşti persoană publică”. Ceea ce mi se pare şi injust, şi incorect. Chiar am zis: „Mai lăsaţi-mă şi pe mine să fiu prost. Nu-mi puneţi în cârcă statuia modelului. Pentru că nu sunt un model. Dacă o persoană spune că a plecat cu ceva bun din ceea ce i-am oferit eu, ca actor, atunci e bine. Dar atât!” Pentru că eu chiar cred că toţi suntem proşti la un moment dat: azi sunt eu prost, mâine eşti tu prost… Important e să încercăm să nu fim proşti prea des, dar e sigur că, uneori, chiar suntem. Or, dacă toţi suntem proşti din când în când, înseamnă că suntem imperfecţi, deci ce mai facem cu „ima­ginea” aceea care se vrea perfectă, ce mai facem cu ideea de model, care se vrea perfect? În orice caz, trăgând linie, mie îmi dă cu plus, datorită acelei frăţietăţi pe care o regăsesc, şi dacă merg la stâna din vârful muntelui. Sentimentul ăsta de apropiere, de parc-am fi rude, e atât de frumos!

„Costi, te duci și dai admitere la Actorie!”

– De fapt, cum ai ajuns actor, Costi?

– Am apucat-o pe drumul ăsta datorită mamei. E o poveste lungă! (râde) După primii doi ani de liceu, în care am fost un copil extrem de timid, care învăţa bine şi-şi vedea de şcoală, m-a apucat rebe­liunea, perioada aia în care, făcând tranziţia către tânărul adult, cu toţi dăm aşa, într-o stare de răz­vrătire degeaba: te lupţi cu părinţii, cu profesorii, cu ori­cine şi din orice motiv. Deci, într-a XI-a şi a XII-a am trăit într-un haos total, în care eu nu aveam niciun „vreau”. Că, ştii, copiii şi ado­lescenţii spun „Vreau să devin doc­tor/ cân­tăreţ/vedetă etc.” Ei, eu nu voiam nimic şi nu aveam nicio di­recţie. Aşa am terminat liceul: într-un total nimic. Îţi dai seama cât de în­grijoraţi erau bieţii mei părinţi, al căror unic copil sunt. În plus, tot atunci m-am şi îndrăgostit pentru pri­ma oară, îndrăgostit de-adevăratelea, şi, brusc, am decis că viaţa mea, aşa cum arăta atunci, era tot ce îmi doream: mun­ceam (am lucrat pe la supermarket-uri şi pe la alte ma­gazine, pe la o pizze­rie…) şi iubeam. Şi gata: acolo vo­iam să mă opresc! Dar mama n-a renunţat la copilul ei şi, din senin, după ce-am absolvit li­ceul, a venit la mine şi mi-a zis: „Costi, te duci şi dai admitere la Actorie!” E adevărat c-o aveam pe-asta cu po­ves­titul, treaba asta îmi ieşea foarte bine, în sensul că eram credibil şi captam atenţia, inclusiv dacă po­vesteam un film pe care nu-l văzusem, ci doar îl auzisem, tot povestit. Dar nu mă gândisem ni­ciodată la posibilitatea de a mă face actor. Cre­deam că actoria e aşa, pentru elite şi pentru oameni cu posibilităţi, nu pentru un puşti ca mine, sărac şi din Pantelimon, de „după blocuri”. În orice caz, când mama a sărit cu ideea asta, mie nu mi-a con­venit: de ce să-mi complic viaţa? Aşa că am contra­carat cu o idee de-a mea, à la Giani: i-am zis mamei că m-am dus la şcoală, dar că perioada înscrierilor se încheiase deja. Dar după un an, mama, o femeie extrem de ageră şi care se prinde imediat la „ma­ne­vrele” mele, a revenit, de data asta înarmată cu o broşură, în care erau înşirate toate facultăţile, cu toate perioadele de înscriere. (râde) În plus, mi-a zis să mă duc mai întâi la o facultate particulară, fiindcă examenul se dădea înainte de cel de la UNATC, astfel încât să mi se dubleze şansele. N-am mai avut ce să fac! M-am înscris la particulară şi m-am dus la examen. Atunci s-a produs declicul! Ţin minte scena, de parc-ar fi un cadru de film: am intrat pe un hol şi, undeva, în dreapta, cineva vorbea despre Cehov, despre munca actorului cu sine însuşi şi cum se traduce asta în viaţa de zi cu zi, iar alt­cineva cânta, într-o altă parte, la chitară. Ei, vor­bele alea atât de interesante, împletite cu acor­durile alea dulci, de chitară, au creat în mi­ne ceva… o stare, un interes… pur şi sim­plu, n-a mai fost cale de întoarcere!

– A urmat un drum lin?

– Da’ de unde! Problema a fost că m-am dus la admitere pe principiul că mer­geam acolo, la şcoala aia, tocmai ca şcoala să mă înveţe să fiu actor. Nici nu mi-a trecut prin minte că ar fi trebuit să am nişte cu­noş­tinţe în domeniu, că ar fi trebuit să mă pre­gă­tesc într-un fel. Pe scurt, am ajuns în faţa co­mi­siei, am mitraliat o poezie aşa, pe nerăsu­flate, fără intonaţie, fără nimic, am luat nota 1 şi-am picat. Însă, după ce-am ieşit din sală, a venit după mine doamna Bianca Zurovski, că­reia îi sunt recunoscător, şi mi-a zis: „Pregă­teş­te-te pentru la anu’, că e ceva aco­lo. E clar că poţi, e clar că eşti talentat, dar pregăteş­te-te şi mai încearcă o dată”. Cu­vintele astea mi-au dat un curaj uriaş! Când am ajuns acasă şi tata m-a întrebat ce-am făcut, i-am spus „N-am luat, dar o să dau pâ­nă iau!” şi am avut aşa, o hotărâre, şi aşa, o lumină în privire, că, în clipa aia, ai mei s-au liniştit: şi-au dat seama că, în sfârşit, îmi gă­sis­em dru­mul. În anul ur­mător, m-am dus din nou la examen şi iar am făcut-o lată. (râ­de) Mă pre­gătisem cu po­ezii, dar uitasem com­pletamente că tre­buia să prezint şi un monolog. Dom­nul Constantin Co­dres­cu a crezut că-mi bat joc de comisie şi… era clar că iar n-aveam să intru. Dar a intervenit doam­na Micheta Juvara, care-a zis: „Daţi-i notă de tre­cere, că-l iau la mi­ne-n clasă!” Fără dânsa, cine ştie dacă se mai ale­gea ceva de Costi! Fru­mos e că – apropo de calitatea umană au­ten­tică! –, după un an, dom­nul Codrescu a venit la mine şi mi-a spus: „Te-am văzut la examen şi n-am avut deloc încredere în tine. Bine că a crezut Mi­cheta. Pentru că te-ai schimbat la 180 de gra­de. Aşa ceva n-am mai vă­zut în viaţa mea! Bra­vo!” Nişte cu­vinte care m-au îmbăr­bă­tat şi mi-au crescut ari­pile!

„Ai mei s-au gândit să vândă casa, ca să mă țină în continuare la școală”

– Ai mai avut parte de astfel de întâlniri pro­videnţiale?

– Da, sunt un norocos! După o vreme, l-am în­tâlnit pe Cătălin Naum, un om şi un profesor ex­traor­­dinar pentru mine, şi am început să lucrez cu el. În perioada aceea, familia mea o ducea foarte greu din punct de vedere financiar. Tata era elec­tri­cian la uzina Republica şi, după privatizare, situaţia la el la serviciu a mers din rău în mai rău – din 10.000 de angajaţi mai rămăseseră doar 1.000 şi nici ăia nu-şi mai primeau salariile –, aşa că trăiam cu toţii doar din salariul mamei şi, pur şi simplu, nu mai aveam din ce să-mi plătesc facultatea la par­ti­cular. Ai mei, săracii, s-au gândit să vândă casa – mi­cul nostru apartament de două camere, din Pan­telimon –, ca să mă ţină în continuare în şcoală. Atunci, Naum a găsit soluţia salvatoare: m-a sfătuit să dau admitere la UNATC, ca să scap de povara ta­xelor. Ceea ce am şi făcut. Și totul a fost bine: am intrat la clasa lui Gelu Colceag, o altă persoană foarte importantă în viaţa mea, de la care, în primul rând, am învăţat precizia, cristalizarea perfectă, am învăţat să mă concentrez pe calitate, la nivel de milimetru. În plus, tot la UNATC am cunoscut-o şi pe Raluca, so­ţia mea. Uite, se fac a­proape 20 de ani de când suntem împreu­nă!

„Raluca și cei doi băieți sunt micul meu colț de rai”

– Cupluri de ac­tori care să se formeze atât de devreme şi să reziste în timp sunt foarte ra­re. Înseamnă că relaţia ta cu Raluca are un con­diment special…

– Chiar are! Din­colo de iubire, avem şi o co­mu­nicare reală, ceea ce ne face şi cei mai buni prie­teni. Din păcate, există foarte multe relaţii în care oamenii se iubesc, dar comunicarea e deficitară. Ei, Raluca şi cu mine chiar vorbim unul cu celălalt des­pre orice. Iar faptul că amândoi suntem actori ne face să fim încă şi mai aproape, pentru că şi din punctul ăsta de vedere, al profesiei, ne înţelegem şi ne sprijinim unul pe celălalt, inclusiv când avem opinii divergente. Uneori se întâmplă şi asta. Dar întotdeauna eu o ascult şi ţin cont de sugestiile Ralucăi: soţia mea are o capacitate fantastică de a observa diverse detalii, mult mai bine şi mai precis decât mine. Din împletirea asta de iubire, de inte­rese co­mune, de bună înţelegere şi de bună cunoaş­tere reci­procă, s-a născut familia noastră, în care, pe par­curs, au apărut şi băieţii: Vladimir, care are deja 11 ani, şi Anghel, me­zinul nostru de 5 anişori. Ei trei, Raluca, Vla­dimir şi Anghel, sunt adăpostul suprem, sunt micul meu colţ de rai, unde ştiu că pot să mă întorc, oricât de greu mi-ar fi în lumea cea mare, unde ştiu că pot să fiu eu, unde îmi permit să fiu vulnerabil, să dau jos toate armurile şi toate măş­tile de care, ca noi toţi, am nevoie ca să func­ţionez şi unde sunt liber să fiu şi prost – apropo de ce-ţi spuneam mai devreme –, şi deştept, şi slab, şi puternic, şi în orice alt fel.

– Închei punându-ţi o întrebare inevitabilă: cum faci faţă acestui prezent atât de tul­burător şi de debusolant, creat de pandemie?

– Nu mi-e deloc uşor: am trecut deja de punctul de lehamite, nici nu ştiu cum să-mi mai descriu sta­rea de acum. Iar întrebarea cea mai prezentă din mintea mea este de ce a trebuit să trecem prin experienţa asta, cu toții? Şi de ce acum? Ceea ce mă susţine e gândul că sistemul nostru imunitar comun, al celei mai mari părţi din societate, o să se obişnuiască până la urmă cu acest virus şi-atunci el n-o să mai fie atât de periculos. În plus, sper că se vor face progrese şi cu vaccinurile, şi că vor apărea tratamente. Între timp, re­pet o mantră, un principiu al meu de via­ţă, pe care vreau să li-l întipăresc în minte şi băieţilor mei: „Nu te speria şi mergi înainte. Şi dacă se în­tâm­plă să cazi, ridică-te, scutură-te şi mergi înainte”.

Foto: PRO TV (3), arhiva personală (3)