București, ora 9 dimineața, mijloc de aprilie 2021, pandemie. Câteva zeci de oameni stau la coadă, la parterul unei clădiri istorice din spatele Bulevardului Magheru. Majoritatea tineri și foarte tineri, îmbrăcați după ultima modă, trag după ei sacoșe grele de rafie, „Ikea”, „Carrefour”, „Lidl”, „Kaufland”, „MegaImage”. Contrastul între aspectul occidental al ținutei și ipostaza cu iz comunist optzecist a cozii pe care o formează e de un flagrant aproape cinematografic. Culmea e că tinerii sunt chiar cineaști, iar coada sacoșelor de rafie e aliniată în fața sediului „Consiliului Național al Cinematografiei”. În mijlocul unui ciclu glorios din istoria cinematografiei românești, încununat anul acesta cu un „Urs de Aur” la Berlin și o dublă nominalizare (în premieră absolută!) la Premiile Oscar, instituția care finanțează (un fel de a spune) una dintre cele mai importante industrii naționale ale momentului a rămas încremenită la nivelul de „dosar cu șină”. Ca să prezinți un scenariu la Consiliul Național al Cinematografiei, în speranța unei minime susțineri financiare, producătorii, regizorii și scenariștii români multipremiați în străinătate trebuie să stea cu orele la coadă și să care după ei, la propriu, câte o sacoșă rezistentă de rafie, care să cuprindă cinci exemplare printate ale fiecărui scenariu, plus încă două dosare cu date tehnice (despre care oamenii pricepuți spun că, oricum, nu le citește nimeni). Dacă ai ambiția să intri în competiție cu două scenarii, trebuie să-ți chemi un prieten să te ajute, dacă ești producătorul mai multor cineaști, e cazul să chemi o firmă de mutat mobila. În țara care, pe lângă cinema, e recunoscută în lume tocmai pentru forța industriei IT, instituțiile statului nu sunt în stare să pună la punct un banal sistem informatic de organizare a documentelor, astfel încât scenariile să poată fi trimise prin Internet! În vreme ce Ungaria a inclus cinematografia printre sectoarele susținute masiv în pachetul de măsuri anti-criză, artiștii români stau la cozi ca pe vremea răposatului…
Disprețul față de cinematografia de la noi s-a văzut și cu ocazia decernării Premiilor Oscar. În orice țară civilizată, nominalizarea în premieră a unui film românesc (nu contează subiectul, autorul sau personajele) ar fi fost un eveniment. La noi, „colectiv” a trecut pe sub radar: televiziunea publică, care cheltuie milioane de euro fără să producă mai nimic, nu a considerat de cuviință să transmită gala de la Los Angeles. Dar, și mai grav de atât, „colectiv” n-a provocat discuțiile pe care un documentar cu subiectul și de calibrul său ar fi trebuit să le provoace în societatea românească. Nu ne plac subiectele complicate, ne întoarcem cu spatele la marile drame ale istoriei noastre recente, nu cumva să ne strice dispoziția pentru weekend-ul de la Poiana Brașov sau sejurul în Bulgaria. Și uite așa, rămânem, an după an, la cozile cu sacoșe de rafie de pe vremea lui Ceaușescu.
