„Oscar” la sacoșă

București, ora 9 dimineața, mijloc de aprilie 2021, pandemie. Câteva zeci de oameni stau la coadă, la parterul unei clădiri istorice din spatele Bule­vardului Magheru. Majoritatea tineri și foarte tineri, îmbrăcați după ultima modă, trag după ei sacoșe grele de rafie, „Ikea”, „Carre­four”, „Lidl”, „Kaufland”, „Me­gaImage”. Contras­tul între aspectul occi­den­tal al ținutei și ipostaza cu iz co­munist optzecist a cozii pe care o for­mează e de un flagrant aproape cine­ma­tografic. Culmea e că tinerii sunt chiar cineaști, iar coada sacoșelor de rafie e aliniată în fața sediului „Con­si­liului Național al Cinematografiei”. În mijlocul unui ciclu glorios din isto­ria cinematografiei românești, încunu­nat anul acesta cu un „Urs de Aur” la Berlin și o dublă nominalizare (în pre­mieră absolută!) la Premiile Oscar, ins­tituția care finanțează (un fel de a spu­ne) una dintre cele mai importante in­dustrii naționale ale momentului a ră­mas încremenită la nivelul de „dosar cu șină”. Ca să prezinți un scenariu la Consiliul Național al Cinematografiei, în speranța unei minime susțineri fi­nan­ciare, producătorii, regizorii și sce­nariștii români multipremiați în stră­inătate trebuie să stea cu orele la coadă și să care după ei, la propriu, câte o sa­coșă rezistentă de rafie, care să cu­prin­dă cinci exemplare printate ale fiecărui scenariu, plus încă două dosare cu date tehnice (despre care oamenii pri­cepuți spun că, oricum, nu le citește nimeni). Dacă ai ambiția să intri în competiție cu două scenarii, trebuie să-ți chemi un pri­eten să te ajute, dacă ești produ­cătorul mai multor cineaști, e cazul să chemi o firmă de mutat mobila. În țara care, pe lângă cinema, e recunoscută în lume tocmai pentru forța industriei IT, instituțiile statului nu sunt în stare să pună la punct un banal sistem infor­matic de organizare a documentelor, astfel încât scenariile să poată fi trimise prin Internet! În vreme ce Ungaria a in­clus cinematografia printre sec­toa­rele susținute masiv în pachetul de măsuri anti-criză, artiștii români stau la cozi ca pe vremea răposatului…

Disprețul față de cinematografia de la noi s-a văzut și cu ocazia decernării Pre­­miilor Oscar. În orice țară civilizată, nominalizarea în premieră a unui film ro­mânesc (nu contează subiectul, au­torul sau personajele) ar fi fost un eve­niment. La noi, „colectiv” a trecut pe sub radar: televiziunea publică, care chel­­tuie milioane de euro fără să pro­ducă mai nimic, nu a considerat de cu­viință să transmită gala de la Los An­geles. Dar, și mai grav de atât, „co­lec­tiv” n-a provocat discuțiile pe care un documentar cu subiectul și de calibrul său ar fi trebuit să le provoace în so­cie­tatea românească. Nu ne plac subiec­tele complicate, ne întoarcem cu spa­tele la marile drame ale istoriei noastre re­cente, nu cumva să ne strice dispo­zi­ția pentru weekend-ul de la Poiana Brașov sau sejurul în Bulgaria. Și uite așa, ră­mâ­nem, an după an, la cozile cu sa­coșe de rafie de pe vremea lui Ceaușescu.