* Stejărel Olaru, „Nadia și Securitatea”, Editura Epica Fiction & History (tel. 0770/94.53.23), 416 p.
Stejărel Olaru nu e doar expert în istoria serviciilor de informații, ci și un bun scriitor nonfiction. Pe baza documentelor din arhive, reconstituie cu inteligență și cunoaștere aprofundată a contextelor biografii senzaționale. V-am recomandat aici volumele lui „Agentul nostru Victor” (despre agentul dublu Silviu Crăciunaș) și „Maria Tănase. Artistul, omul, legenda”. Și cartea de azi e la fel de pasionantă, fiindcă eroina ei are o celebritate mondială cum numai marii campioni pot avea. Începând din 1976, de la Montreal, când fetița cu aptitudini excepționale a obținut primul 10 din istoria competițiilor de gimnastică, numele Nadiei Comăneci a intrat în memoria milioanelor de oameni care urmăreau transmisia televizată a Jocurilor Olimpice. Au urmat, de-a lungul a opt ani de competiții, alte și alte medalii de aur pentru ea și colegele ei din echipa națională, gimnastele românce devenind o concurență redutabilă pentru rusoaice, până atunci cele mai bune din lume. Povestea Nadiei începe la o grădiniță din Onești, unde a fost descoperită de un profesor de sport, Marcel Duncan, trimis disciplinar, în orășelul moldav, din Capitală, pe motive politice, la începutul anilor 60. El a fost primul antrenor al Nadiei, împreună cu Maria și Gheorghe Simionescu, dați și ei la „munca de jos” după ce antrenaseră cu rezultate modeste lotul național de gimnastică între 1956-1964. Cum propaganda comunistă se folosea de sport, soții Simionescu au convins administrația locală să dezvolte infrastructura sportivă, și au adus la Onești, pentru școala lor modernă de Educație Fizică, o echipă de tehnicieni pe aparate, coregrafi, medici sportivi. Printre tehnicieni, tinerii Marta și Bela Karoly, veniți în 1968 de la Cluj, și care o preiau pe Nadia în 1971 (autorul demontează cu documente minciuna – nu singura – lui Bela Karoly că el ar fi descoperit-o pe Nadia). Soții Karoly, severi, muncitori și foarte ambițioși, ajung, cu protecția lui Ilie Verdeț, antrenori ai echipei olimpice de gimnaste. Bineînțeles că Securitatea a recrutat mulți informatori din personalul școlii de la Onești și îi urmăreau sistematic pe antrenori și pe toți membrii echipei ce făcea deplasări în străinătate, le monitoriza pe fete și familiile lor. Coregraful Geza Poszar, Maria Simionescu, secretarul general al Federației Române de Gimnastică, Nicolae Vieru, însuși Bela Karoly, erau și ei recrutați ca informatori și se turnau unul pe altul. Din împletirea de delațiuni se vede clar că soții Karoly agresau fizic și verbal gimnastele, le înfometau, le obligau la eforturi uriașe, chiar și când erau bolnave. Abuzurile erau însă tolerate având în vedere rezultatele, căci Ceaușeștii urmăreau personal evoluția fetelor, ba dădeau și directive câte medalii de aur să aducă țării. În 1978, adolescenta Nadia, devenită simbol național, cedează psihic: nu mai suportă tratamentul brutal al antrenorului, înfometarea, supravegherea permanentă. Dar după mutarea soților Karoly la Deva, își revine spectaculos și ajunge a treia oară consecutiv campioană europeană, călătorește în toată lumea la competiții și turnee demonstrative. În timpul unui asemenea turneu în SUA, în 1981, Marta, Bela Karoly și Poszar „aleg libertatea”. Nadia se întoarce acasă, iar trei ani mai târziu, la 20 de ani, se retrage din activitatea competițională. Nicu Ceaușescu o ajută să se angajeze în slujbe-sinecuri și să-și cumpere o vilă în centrul Bucureștiului. Se știe din bârfe că Nadia a avut mai multe relații amoroase, dar Stejărel Olaru (și îi apreciez discreția) a decis să nu se ocupe de acest subiect, deși cred că el apare copios în dosarul de Securitate al campioanei. Cartea – care începe și se termină rotund cu fuga riscantă a Nadiei peste granița cu Ungaria în noaptea de 27 noiembrie 1989 – se citește ca un bun roman polițist. De poliție politică.
