POVEȘTI BIBLICE – Ioan, apostolul care L-a iubit pe Iisus

– În fiecare an, pe 8 mai, mormântul Sfântului Apostol Ioan din Efes (la sud de Izmir, în Turcia) se acoperă de o pulbere misterioasă, care e vindecătoare de boli. Miracolul este atât de important, încât ortodoxia i-a hărăzit o zi din calendarul bisericii. În rândurile care urmează încercăm să zugră­vim, în doar câteva tușe, viața celui mai profund și misterios ucenic al lui Iisus. Este singurul apostol care nu a pierit de moarte martirică și singurul om despre care Mântui­torul însuși a spus că nu va muri nicio­dată. Și, așa cum a spus Domnul, așa s-a și întâmplat –

Iisus cel ciudat

Era rudă cu Iisus. Mama lui Ioan, Salomeea, era fiica lui Iosif, tâmplarul din Nazareth. Se întâlniseră de câteva ori în copilărie, și micul Ioan fusese profund marcat de făptura ciudată a celui de-un neam cu el, absent cumva, înstrăinat de lumea în care trăia, aflat în trecere pe pământ…

Ioan părea să fie, și el, de altă alcătuire, desprins de cele lumești. Tatăl său, Zevedeu, se căina supărat că nici el, nici Iacob, fratele său, nu-i vor căl­ca pe urme, devenind, și ei, pescari. Deși se pricepeau să meșterească la mreje, să caute locul potrivit de nadă, să aș­tepte apoi ceasuri întregi până când năvoadele se lăsau grele, cei doi fii ai săi erau mereu cu mințile în altă parte. De mici se prindeau cu anevoie în jocurile copiilor, iar acum, de când mai crescuseră și aștepta și el să îi fie stâlpi în casă, acum, când aveau putere și pricepere, și Ioan, și Iacob plecau cât de des puteau prin deșert, la Iordan, acolo unde propovăduia un prooroc zdren­țuit. Tatăl ofta, dar nu s-a mirat când, într-o zi, în timp ce dregeau mrejele, Iisus a venit pe mal, i-a strigat pe Iacob și pe Ioan, iar ei l-au lăsat și… duși au fost. Ze­vedeu a rămas singur în barcă, privind soarele care se lăsa peste Marea Galileei. S-a simțit părăsit și înșelat de propriii săi fii. N-a putut însă pricepe de ce o tainică, stranie bucurie îi dădea, totuși, târcoale. Înțelepciunea sa de om bătrân și trecut prin multe îi spunea că fiii săi erau pe calea cea bună alături de Iisus, care se afirmase deja în templu prin ținuta și rugăciunile lui.

Rabunni

Ioan îl iubea pe Iisus. Simplu, curat, din inima lui de abia ieșită din adolescență. Și nu doar pen­tru că erau înrudiți. El știa că „Ra­bunni”, cum îi spunea lui Iisus, nu e din lumea aceasta. Deși îi era greu să o prindă în cuvinte, trăia taina lui din tot sufletul. Nu era vorba doar de minunile nemai­văzute pe care le împlinea, de vindecările care îi purtaseră faima în Iudeea, nu în tămăduire stătea puterea cea mare a lui Iisus, ci în dragoste. O iubire care nu venea de pe pământ, ci direct din cer, o dragoste așa cum el nu mai întâlnise niciunde. În iubirea aceasta a lui Iisus, el, Ioan, se afundase cu totul. Ar fi putut spune că sufletul nu mai era al lui. Că îi aparținea lui Hristos. Că era cotropit de o lumină ce putea desluși taine ale vieții și ale morții pe care ceilalți ucenici nu le puteau pătrunde. Ascultau aceleași cuvinte ale Învățătorului, însă doar el le prindea adâncul. De aceea numai el, Ioan, știa destul de limpede, iar asta îl înfricoșa, că Rabunni nu venise nici să vindece mul­țimile, nici să zdrobească pumnul de fier al roma­ni­lor, ci să moară pentru oa­meni, ca să le arate că Dum­nezeu îi iubește nețăr­murit. Și că dragostea, cum spunea Tora, e mai tare ca moartea. Cum să fie singur cel care iubește deplin?

Mormântul era gol. Pe piatra aspră, goală, zăceau giulgiurile pătate de sân­gele lui Iisus. Păreau întin­se, de parcă trupul care fusese învelit în ele se to­pise, prelins în stâncă, mis­tuit de o căldură nemai­văzută. Ioan s-a uitat la Petru și a luat-o la goană spre cetate. Inima îi era albă de bucurie. Presim­țise Învierea Domnului. Știa, cumva, altfel decât ceilalți, că acela ce poposise mai întâi în copilăria lui și care, mai apoi, îi luminase adolescența, nu va putea rămâne întins pe piatra rece a mormân­tului lui Iosif din Arimateea. Cu presimțirea aceasta în inimă, Ioan îndurase fiecare lovitură de bici primită de Iisus. Orice durere și rană le purtase și el, trecute prin inimă. Dar și nădejde. De aceea rămăsese atunci când toți ceilalți fugi­seră. Toți, chiar și Petru, care se lepădase. Îl auzise chiar el spunând – „Nu sunt ucenicul lui!” Lângă cruce rămăse­seră doar el și Maria și câte­va femei. Doar ei se răstig­niseră alături de Rabunni. Doar ei priviseră ochii aceia sfinți, închiși pentru totdea­una. Doar ei auziseră îndem­nul: „Femeie, acesta e fiul tău”. Acum, întunericul ace­lei zile aluneca palid prin lumina Învierii. I se părea că și Ierusalimul era schimbat, că fețele oamenilor strălu­cesc de bucurie, că iarba crește altfel, că soarele e ri­di­cat pe cer și că nu va mai apune niciodată. Rabunni era cu ei. Nu îi părăsise. Știa asta. Și mai știa că de aici va începe totul…

Printre păgâni

În Efes erau doar soare, bucurie și belșug. Pe străzile largi ale cetății se perinda o mulțime pes­triță, venită din toate colțurile Mediteranei. Se fă­cea negoț, orașul era o punte de ape în care se întâl­neau cețurile nordului cu miresmele Indiei. Înte­meiată în Asia Mică, la țărmurile Mă­rii Egee, răsfățată de lu­mina și căldura Orientului, cetatea adunase peste zidu­rile ei bătrâne mai bine de zece veacuri. Mânat de Du­hul Sfânt, Ioan poposise aici, în mij­locul unei lumi păgâne, după plecarea la cer a Preacuratei, pe care o îngrijise până la moar­te, așa cum îl îndemnase Iisus. Aflase în ora­șul acesta, grec prin temelii și roman prin stăpâ­nire, tot ceea ce lumea veche adu­nase mai bun – băi somptuoase și amfiteatre largi, biblioteci și filo­sofi, școli și teatre și, mai presus de toate, un templu al Artemisei, una dintre marile minuni ale Antichității. O lume frumoasă și păgâ­nă peste care soarele vremii asfințea. Iar Ioan știa asta și ve­nise să îi arate Efesului o nouă lumină, mai aprinsă, mai puter­nică și mai clară decât cea care izvora din bătrânele ei temple – lumina Răs­tig­nitului, a iubirii de oameni și de Dumnezeu.

De ani buni, slujirea lui Iisus îi devenise lui Ioan hrană și odihnă. În lungile ceasuri de rugă, nu-și dorea și nici nu cerea altceva de­cât să răspân­dească pe tot cu­prin­­sul pământului învățătura lui Hristos. Știa că prin cuvintele sale, Iisus însuși se scurgea în ini­mile oamenilor. Asta era mântui­rea lui. Ar fi putut să se retragă, și-ar fi dorit mult să se adânceas­că în lumina lui Hristos departe, în pus­tiu. Dar nu putea, pen­tru că de câte ori se cufunda în dra­gostea Mântuitorului, ea își cerea revăr­sarea, ca un fluviu pe care ini­ma nu-l mai putea zăgăzui și se scur­gea înspre lume. Asta ajun­sese lucrarea lui de zi și de noapte – să dăruiască oamenilor tot ceea ce adu­nase cât fusese alături de Dom­nul. Și când dragostea lui fierbinte atingea inimile oame­nilor, se în­tâm­plau, adesea, mari minuni. În Efes, Ioan a tre­cut neobservat, până când, cu rugă­ciune fierbinte, a înviat un co­pil. Au urmat și alte vindecări mira­culoase. „Un vră­jitor!”, au conside­rat oamenii, fericiți că era cineva în stare să le vindece nepu­tințele. Așa că atunci când Ioan a încercat să le spună că puterea lui nu stă în magie, ci în iubirea cea mare a lui Hristos, l-au bătut cu pietre, și puțin a fost să nu-l omoare. Pe Ioan ura lor nu l-a clintit. Îi îmbrățisa pe efeseni în rugăciune. Bob cu bob, minunile pe care le-a săvârșit, învă­țătura sa și, mai presus de toate, răbdarea și dragostea cu care îi învăluia le-a învins oamenilor ura, ­teama, disprețul. Au început să-l vadă pe Ioan și pe ucenicul său, Pro­hor, ca fiind de-ai cetății. Mulți din­tre ei au făcut pasul cel mare și s-au botezat. Biserica lui Hristos prindea rădăcini, visul lui Ioan se împămân­tenea. Dar peste propo­vă­duirea lui s-a abătut un vifor. Pe 13 septem­brie, în anul 81, urca pe tro­nul Ro­mei împăratul Domi­țian, un patri­cian orgolios și însetat de pu­tere, ulti­mul din dinastia flaviilor. A pri­gonit aristocrația romană, dar și pe creștini, și a sfârșit asasinat. În tim­pul său, Apostolul Ioan a fost prins și dus în cetatea eternă. A pătimit mult, pentru că l-a măr­turi­sit pe Hris­tos, la început l-au arun­cat într-o căldare uriașă cu ulei în­cins, din care a ieșit însă nevătămat. I-au dat apoi să bea otravă, dar, făcând sem­nul crucii asupra ei, nu a pățit nimic. L-au exilat apoi într-o insulă, Pat­mos. Aici, pierdut în Marea Egee, apostolul Ioan avea să scrie una din­tre cele mai adânci cărți ale omenirii – evanghelia care-i poartă numele, trei epistole pline de mierea iubirii și Apoca­lipsa, cea mai tainică parte a Noului Testament.

Scrierea Evangheliei

De trei zile se retrăseseră în liniș­tea unui vârf de munte, pe insula Patmos, unde fuse­seră exilați de împărat. Trei zile în care Ioan nu pusese gura pe apă sau pe mâncare și nu lipise geană pe geană. Adân­cit în rugăciune, părea scufundat în ceruri de lumină. Trupul îi era aici, Prohor îl vedea cum abia respiră, dar inima lui Ioan petrecea unită deplin cu inima Domnului Hristos. „Să scrii cele ce vei auzi din gura mea”. În starea aceasta de rugă adâncă, Ioan vorbea stins, iar Prohor abia îi culegea cuvin­tele de pe buze. „La început era Cuvântul şi Cu­vântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvân­tul.” Când Prohor a apucat să sfârșească rândul, a tunat din senin, iar muntele s-a cutre­mu­rat. „Toate prin El s-au făcut şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a fă­cut. Întru El era via­ţa şi via­ţa era lumina oa­me­nilor și lumina luminează în întu­ne­ric şi întunericul nu a cu­prins-o.” Prin pri­goa­na exi­­lului, Dom­nul le hă­răzise, în fapt, un bine­cuvântat ră­gaz de rugăciune. Și din acest răgaz s-au năs­cut cele mai de preț cu­vinte ale Noului Legă­mânt, cuvinte care, mai ni­merit decât ale tutu­ror celorlalți apos­toli, ne învață taina cea mai de preț a creș­tinilor – „Iubiţi­lor, să ne iubim unul pe altul, pentru că dra­gostea este de la Dumnezeu şi ori­cine iubeşte este născut din Dumnezeu şi cunoaşte pe Dum­nezeu. Cel ce nu iubeşte n-a cu­nos­cut pe Dum­nezeu, pentru că Dum­­nezeu este iubire.”

După asasinarea lui Domițian, împă­ratul Nerva, succe­so­rul său, avea să dea libertate creștinilor. Ioan și Prohor au putut să ple­ce din Patmos. În anii cât stătuseră pe insulă, întor­seseră toată suflarea la Hristos. Aveau să meargă din nou la Efes, ultimul popas al aposto­lului înainte de plecarea spre cer.

Adormirea

Timpul îi ninsese pletele și barba. Trupul slab, prin care se străvedea stră­lucirea sufletului, trecuse de o sută de ani (unii spun că împlinise chiar 120), dar sufletul îi era tânăr și fericit. Vorbea din ce în ce mai puțin și atunci repeta, parcă la nesfârșit – „Copilași, iubi­ți-vă!”. Efesenii, care îl știau de zeci de ani, îl înconjurau cu evlavie. Era cinstit până și de păgânii care se împuținaseră prin propovăduirea lui. Crucea lui Hris­tos, la început privită cu dispreț, era atâr­nată de acum în cele mai multe case. Dragostea Apostolului Ioan birui­se ini­mile efesenilor. Curând avea să plece pentru totdeauna. Misiunea sa pe pă­mânt se sfârșise. Adormirea și-a pre­gă­tit-o din timp. A luat cu sine șapte uce­nici credincioși și au ieșit afară din ce­tate. Acolo, într-un loc anume pregă­tit, i-a pus să îi sape o groapă în formă de cruce. Apoi s-a retras în rugăciune. Când a isprăvit, s-a întins în mormântul proas­păt, i-a sărutat pe ucenici de rămas bun și le-a zis: „Aco­periți-mă cu mama mea, pământul!” Cu palmele tremurân­de au aruncat țărâna care i-a îngropat pi­cioa­rele, apoi mâinile și pieptul. Ioan era viu, și-a așezat singur o năframă pe față și, lin, parcă alu­necând în somn, a înce­tat să mai respire. Ucenicii au ple­cat în cetate plângând. Era ziua a două­zeci și șasea a lunii septembrie. Moar­tea lui Ioan a răscolit tot orașul. Nimă­nui nu îi venea să creadă că Sfântul Apostol și Evanghelist Ioan, cel mai prețuit, mai iubit și mai de seamă om al cetății, se stinsese fără de veste. Câțiva ucenici mai înfocați au venit la mor­mânt să-l dezgroape. Înăuntru nu au gă­sit însă ni­mic… Groapa în formă de cru­ce era goală, ade­verind ceea ce zis-a Iisus către Petru: „Voiesc ca acesta (Ioan) să ră­mână până voi veni.” Și până astăzi, în nicio biserică de pe cuprinsul pămân­tului nu se găsește nicio relicvă de la Sfântul Apostol Ioan. La fel ca Maica Domnului, pe care a și în­gri­jit-o până în ultima clipă, a fost mutat de Dum­nezeu la cer cu trup cu tot.