– De vorbă cu pr. IOAN CODOREAN –

De îndată ce intri în centrul Oradiei, un val de strălucire imperială te înconjoară pe o suprafață uriașă. Restaurate impecabil, palatele și domurile orașului transformă capitala Bihorului într-o metropolă europeană. O citadelă occidentală pusă sub tipar românesc. Pe toate clădirile flutură tricolorul, la fiece pas întâlnești statui ale înfăptuitorilor Marii Uniri. Între ele, chiar în piața centrală, se află statuia Regelui Ferdinand Întregitorul, lângă care se înalță cea mai frumoasă biserică ortodoxă a orașului: Biserica cu Lună, construită, ca prin miracol, sub stăpânirea împăraților habsburgi. Minunat de frumusețea și istoria ei, l-am rugat pe Părintele IOAN CODOREAN, un preot de elită intelectuală, să-mi fie ghid prin fascinanta istorie a bisericii.
Cu jalba la Viena
– Biserica cu Lună a fost ridicată într-o vreme când românii ortodocși nu aveau voie să construiască biserici de zid. Cum se explică miracolul nașterii ei?

– Biserica cu Lună s-a construit într-un context istoric cu totul nefavorabil pentru comunitatea românească din Ardeal și părțile Crișanei. Ea a fost ridicată în 1784, perioadă în care, partea aceasta de țară era în Imperiul Habsburgic. Un imperiu deosebit de autoritar, care și-a lăsat aici nu doar amprenta politică, ci mai ales amprenta culturală și confesională. De altfel, Biserica cu Lună, ca arhitectură, poartă spiritul arhitecturii baroce a timpului. Dar, deși biserica s-a născut în acest context istoric defavorabil, ea a fost ortodoxă, de la început și până azi. Când s-a pus problema ridicării acestei biserici, comunitatea orădeană era o comunitate cosmopolită. Lângă români trăiau mulți sârbi, care veniseră la Oradea ca soldați mercenari, dar și-au luat neveste românce și n-au mai plecat. Și mai exista atunci la Oradea și o comunitate de macedo-români, încă și mai puternică, toți negustori, cu o poziție socială deosebită. Aceste trei etnii – românii, sârbii și aromânii, erau ortodoxe și asta i-a unit să-și zidească o biserică. Aceste comunități au făcut diligențele necesare, ajungând tocmai la curtea de la Viena, pentru a obține aprobările pentru zidirea unei biserici ortodoxe. Singura biserică ortodoxă a Oradiei din acele vremuri era în Velența, o biserică din lemn, modestă și neîncăpătoare pentru toți credincioșii.
– Totuși, pare o minune că împăratul a aprobat să se ridice o catedrală ortodoxă din piatră, în contextul când românii aveau voie să ridice doar biserici din lemn.
– Aproape o minune. Comunitatea de macedo-români era foarte bogată, erau oameni școliți, care au știut să meargă direct la Viena. Puterea financiară a contat la fel ca și diplomația lor. De altfel, cei doi ctitori mari ai acestei biserici, Mihail Cristof și Mihail Pușpechi, erau avocați de profesie și foarte bogați. Ei au format o comisie și s-au pus în fruntea ei la Viena, unde au obținut aprobare chiar de la împăratul Iosif al II-lea, pentru zidirea bisericii.
– Minune mare! Ardelenii au mai trimis „delegații” la împărat, dar fără succes.

– Exact despre asta e vorba. Toleranța neobișnuită a Cezarului de la Viena a fost influențată și de un alt element decisiv: anul 1784 era anul răscoalei lui Horea, cu întinderea ei națională și tragică. Iar asta a cântărit foarte mult pentru dobândirea libertăților confesionale în Transilvania. Împăratul a înțeles că liniștea unui imperiu trece și prin libertățile acordate supușilor. Horea însuși trecuse prin Oradea, în drumurile lui la Viena. De altfel, cei care au construit această biserică au vrut să lase în memoria istoriei un semn de recunoștință pentru martirul Ardealului. Uitați-vă, chiar deasupra iconostasului, i-au zugrăvit chipul. Era semnul de recunoștință al românilor, pentru chinul lui Horea, care a făcut posibilă ridicarea acestei biserici. Mult timp, în Biserica cu Lună, pe peretele opus, s-a aflat și portretul împăratului Iosif al II-lea, inamicul, dar și prietenul lui Horea, mai ales după moartea lui.
– E mare curaj să pui pe catapeteasmă chipul celui mai mare dușman al nemeșilor…
– Așa e. Acum, portretul original al lui Horea se află în Muzeul Bisericii. Un portret impresionant, pe care, dacă-l privești cu mare atenție, vei vedea că seamănă foarte mult cu Horea, dar și cu chipul Mântuitorului Iisus Hristos. Poate că a fost și un act de diplomație al celor care l-au pictat, pentru că a zugrăvi chipul lui Horea într-o biserică era o sfidare la adresa stăpânirii. Unii spun că acesta este portretul cel adevărat al lui Horea. Și singurul. Priviți-l!
Privesc portretul lui Horea și mă cutremur. E de o frumusețe nepământeană. Și mă gândesc că poate pictorul care l-a făcut să semene cu Hristos nu a făcut-o de frică. A fost, dimpotrivă, un omagiu. Recunoștința lui pentru moțul care s-a voit mântuitorul Ardealului. Și care pentru asta a fost schingiuit mai sălbatic decât Hristos.
Ceasul cu Lună și cocoșatul de la Notre Dame
– De unde vine numele acesta special, al bisericii? „Biserica cu Lună”…

– Biserica are un mecanism cu totul aparte, un orologiu vechi, cu un sistem mecanic foarte complex pentru anul 1790, când a fost construit. Ingenios și unic, la vremea respectivă, și se pare că și până astăzi, în era digitalizării. Este un ceas care simulează fazele Lunii, și nu ale Soarelui. Un orologiu care stă închis într-un glob lunar, de pe turnul bisericii. El este vizibil și din exteriorul dar și din interiorul bisericii.
– Care este secretul acestui ceasornic lunar, vechi de două sute de ani?
– Orologiul a fost reglat astfel încât globul lunar să se învârtă la 28 de zile în jurul axei sale și să arate cele patru faze ale Lunii. A fost pus în interdependență cu mersul Lunii pe cer. Și indică și astăzi, cu precizie maximă, cele patru faze ale lunii solare. Orologiul a fost creat de către un inginer vienez, care avea și un atelier de ceasornicărie: George Rueppert. Nu era un simplu maistru ceasornicar, era un om cu viziune amplă asupra mecanicii. Ceasul lui funcționa pe baza principiului inerției, iar contragreutățile care se află în turla bisericii trebuiau să fie trase la 24 de ore. La fel ca și azi. Era un efort deloc de neglijat, și până nu demult, lucrul acesta îl făcea un om căruia eu îi spuneam „Cocoșatul de la Notre Dame”. Un cocoșat care urca zilnic în turnul bisericii, la cei 80 de ani pe care-i avea, și se ocupa de întreținerea roților dințate care pun sistemul în funcțiune.
– Cine a comandat acest ceasornic? Ctitorii?
– Eu cred că a fost o inițiativă personală a lui George Rueppert. I s-a dat mână liberă și el a creat acest mecanism care, pe lângă elementul sacramental al locașului sfânt, aduce un plus de valoare acestei biserici, și nu numai ei, ci și orașului. Biserica cu Lună rămâne un simbol, este un brand pentru oricine ajunge în Oradea, chiar dacă ea este așezată sub oblăduirea Maicii Domnului. Hramul bisericii noastre este Adormirea Maicii Domnului.
Două sute de ani de slujbe continue

– Cum se împacă ortodoxia, spiritul ei fierbinte și pătimaș, cu o biserică de aparență occidentală?
– Biserica, așa cum o vedem, e neschimbată din începuturi. Poartă ea amprenta barocului târziu în arhitectură, dar a fost ortodoxă de la început. În această biserică, de peste două sute de ani n-au încetat slujbele nici măcar într-o zi. Aici se slujește zilnic Sfânta Liturghie. Și poate că totul stă sub semnul pelicanului sculptat deasupra jilțului arhieresc. Pelicanul care se sfâșie pe sine, ca să-și hrănească puii. Un simbolism profund! Pelicanul nu este altul decât slujitorul, până la urmă este vorba de Hristos care se jertfește pe sine, ca să ne hrănească pe noi.
– Văd că biserica dvs., părinte, e plină de semne și de istorii profunde și tragice.

– Așa e. Vedeți aici, în partea stângă, avem necropola episcopală. Aici își dorm somnul de veci trei dintre episcopii de frunte ai Oradiei, ale căror destine s-au împletit cu acela al Bisericii cu Lună: Roman Ciorogariu, căruia i s-a ridicat o statuie chiar în fața bisericii noastre, apoi este Episcopul Nicolae Popovici, exilat și mort în exil, la Mânăstirea Cheia, și ale cărui oseminte au fost aduse aici în 1992, și cel de-al treilea episcop, Vasile Coman, care a participat în tinerețe la „Marea Adunare de la Alba Iulia”. Tot aici, alături de marii noștri episcopi, sunt îngropați și ctitorii bisericii. Era o tradiție să fie înmormântați în naos. Undeva, acolo, era o criptă enormă. Cu timpul, accesul la ea a fost restricționat, dar se știe bine unde se află aceste morminte ilustre. Dintre toți, cred că episcopul Nicolae Popovici a fost cel mai aproape de o viață de martir. A fost un prelat de o mare întindere culturală. Cu studii în Grecia și în Germania, un om bine școlit, profesor la Facultatea de Teologie, o minte ageră și un om cu principii și valori tari. El a trecut, alături de credincioșii săi, prin toate porțile infernului ce le-au fost sortite românilor de istorie. Începând cu dramaticul an 1940. Atunci, ocuparea Ardealului de Nord de către Ungaria hortistă a dus și la ocuparea Oradiei. Reținut și brutalizat de unguri, episcopul Popovici a fost apoi expulzat și nevoit să se refugieze la Beiuș, dincolo de granița românească furată. Acolo, în toți acei ani grei, și-a avut reședința episcopală pe perioada războiului, alături de alți credincioși și preoți refugiați.
– După ce Ardealul de Nord a fost ocupat, credincioșii rămași în Oradea, sub unguri, erau lăsați să se roage în biserici? Și la Biserica cu Lună?
– Deși sub Horty condițiile de trai erau grele pentru români, mulți preoți au refuzat să se refugieze. Au rămas pe loc, alături de turma lor. Asta, deși știau că în Ardealul ocupat, cei mai vânați erau liderii intelectuali și spirituali. Pe loc a rămas și părintele Andrei Lupșa, preot la Biserica cu Lună: „Eu rămân cu credincioșii mei. Ei au nevoie de mine, au nevoie de slujbe, de rugăciune și sprijin” – a zis părintele.
De la Patriarh la martir
– Ce s-a mai întâmplat cu episcopul Nicolae Popovici după 23 august 1944?

– După 23 august 1944, soarta lui s-a schimbat din rău în mai rău. La fel ca aceea a întregii noastre comunități creștine, strămoșești. Mai întâi, după reîntregire, episcopul s-a întors la Oradea, unde a fost primit cu bucurie de toată urbea. Apoi a început să refacă bisericile pângărite de hortiști. Nicolae Popovici ajunsese atât de respectat, încât, în 1945, când a trebuit să fie ales noul patriarh al Bisericii Ortodoxe Române, Sfântul Sinod pe el l-a voit. Dar s-au opus categoric comuniștii. Față în față cu presiunile lor și ale sovieticilor și ca să nu fie zâzanie în biserică, episcopul Popovici își va convinge chiar el susținătorii să îl sprijine pe Iustinian Marina, ca să fie pace în țară.
– De unde venea această îndârjire?
– Atunci când comuniștii au luat puterea și au încercat să ne facă uitată credința, Nicolae Popovici și-a început lupta. A avut niște intervenții tulburătoare chiar de aici, din amvonul Bisericii cu Lună. În acei ani grei, el a ținut șapte cuvântări, în șapte duminici, toate către tineri. Era mânat de o extraordinară și dreaptă virulență creștină, cu care apăra țara și biserica de ideologia comunistă, cea care denatura credința din sufletele oamenilor. Nicolae Popovici a încercat să dea un suflu nou tinerimii de atunci, vrând-nevrând copleșită de bolșevismul tot mai insidios. A fost unul dintre cei curajoși care a avut puterea să spună „nu” ideologiei atee. A făcut-o pe față, fără frică, și asta l-a costat. În toate predicile sale, cât și în întâlnirile cu locuitorii Oradiei, Nicolae Popovici a demascat abuzurile roșii și a spus că un sistem întemeiat pe violență și ură nu va dura, prezicând căderea comunismului în întreaga lume.
– Era ceva de neiertat, pentru acele vremuri.
– Într-adevăr, nu a durat mult, și în 1949, după ce fuseseră deja îndepărtați mulți alți episcopi ortodocși români, i-a venit și episcopului nostru rândul. Mai întâi l-au pus sub urmărire permanentă. Și doar dragostea poporului și a preoților pentru episcopul lor atât de onest îl mai apăra. Dar deși era amenințat fățiș, episcopul nu s-a oprit. Avea ceva din îndrăzneala și fermitatea Sfântului Vasile cel Mare – spuneau cei care îl ascultau. Până la urmă, autoritățile tot îi obțin demiterea. În 1950, însuși Patriarhul Iustinian e chemat la Groza și la Dej. Și Patriarhul a povestit. „Situația lui Popovici e mai gravă decât bănuiam. Niciodată nu l-am văzut pe premier atât de supărat; a zbierat pur și simplu la mine. Mi-a spus limpede că, dacă Sinodul nu-l îndepărtează pe Popovici din fruntea eparhiei Oradea, îl va aresta”. Astfel s-a hotărât, la cel mai înalt nivel al conducerii României comuniste, soarta unuia dintre cei mai iluștri ierarhi ai țării noastre. Comuniștii îl închid pe Nicolae Popovici la Mânăstirea Cheia, într-o zonă foarte bine controlată de trupele sovietice de ocupație. S-ar fi putut ca aici să se termine chinurile satanice la care fusese supus episcopul Nicolae Popovici. Dar n-a fost așa. Urmărit permanent de Securitate, este acuzat de legături cu partizanii și de sprijinire a rezistenței din munți și este, zi de zi, anchetat și hărțuit. Ba, s-a încercat până și otrăvirea lui. În cele din urmă, după zece ani de prigoană, Nicolae Popovici moare, în 1960, la mânăstirea în care era închis. Azi, el este unul dintre episcopii ortodocși propuși pentru canonizare. Un ierarh patriot, martir neînfricat pe drumul crucii.
Epilog
– Mai sunt românii, azi, la fel de tari în credință ca înaintașii lor, părinte?

– Să știți că prezența lor, după pandemie, în biserică, este cu mult mai mare ca înainte. Eu cred că românii noștri, credincioși, au resimțit din plin starea aceea de izolare, impusă de molimă. I-a afectat nu doar psihologic, ci și spiritual. Și astăzi sunt foarte mulți credincioși pentru care credința înseamnă viața lor, respirația lor, aerul lor. După relaxarea măsurilor anti-Covid, prezența la biserică este tot mai numeroasă. Noi, preoții, o vedem în biserică, se simte această sete, această foame de Dumnezeu. Este o foame a spiritului pe care nu-l poate hrăni nimic, decât prezența în spațiul sacru al bisericii, un loc care îți dă starea aceea specială de bine și de pace, pe care nu o regăsești nicăieri altundeva. Aici, în biserică, este un abur nepământesc și dumnezeiesc. O credință pecetluită și de istorie.