Război într-un brad

În brazii care străjuiesc intrarea în curtea casei își au cuibul multe neamuri de păsări. Din când în când, ca o flacără roșie, trece pe-acolo și o veveriță îmbătrânită în rele, mare hoțomană, amatoare de nuci, semințe și alune. Cele mai pașnice dintre viețuitoarele de-acolo erau până de curând două turturele, „turtucă, turturuțe”, cum le striga baba Lina, care are casa peste drum. Turtucăle se drăgăleau toată ziua, ba la umbra crengilor, ba în plină lumină, pe țiglele roșcate, care acopereau gardul de cărămizi. Gunguritul lor aducea întotdeauna pace și tihnă în curtea mea.
Într-o dimineață din primăvara aceasta s-a iscat însă mare tulburare în cetina întunecată a brazilor. Zarva păsăretului era pe mai multe voci, care mai de care mai disperate și ascuțite. Oricât m-am străduit, n-am putut vedea ce se întâmplă între crengi, și nici n-am avut ce să fac, când după o lungă ciorovăială, turturicile au fost alungate de două păsări mai mari, gălbui-maronii, care s-au instalat, fără rușine, în cuibul lor. Cu strigăte ascuțite, și-au anunțat apoi victoria, ținând la distanță perechea de turturele speriate. Norocul acestora a fost că puii le erau mărișori și zburau deja, așa că au putut pleca împreună în exil, până în capătul celălalt al grădinii, unde s-au stabilit între crengile unui tei. Din vreme în vreme, când una, când alta, mai treceau, totuși, prin vecinătatea fostului cuib, ca să vadă ce se mai întâmplă. Nici chip, însă, de-a se apropia. Țipete ascuțite, stridente, le întâmpinau și le țineau la distanță. De multe ori le-am surprins pe felinarul din marginea străzii, așteptând răbdătoare parcă să se întâmple ceva, ca să-și poată relua viața de dinainte. Dar n-a fost să fie! Cei doi venetici își apărau casa ca pe-o cetate nouă, plecând cu rândul, din ea, dar niciodată amândoi. La capătul a două, trei săptămâni am aflat, de la un domn care își face plimbarea zilnică pe strada noastră, și care se pricepe bine la păsări, că în bradul de la poartă tocmai s-a stabilit familia unui șoim vânturel.
Paznicul viselor

Într-o zi, unul din noii locatari ai cuibului turturelelor s-a așezat pe o creangă mai joasă a bradului și așa am putut să văd cum arată: cioc arcuit, gât semeț, gheare încovoiate, pene nisipii, stropite cu auriu. Era ceva maiestuos în ținuta lui, o eleganță care impunea. Stătea nemișcat ca un sfinx și doar din când în când își rotea într-o parte și alta capul. Privindu-l, mi-am amintit o întâmplare de la care au trecut aproape treizeci de ani. Eram în vacanță la mare, cu toată familia. Trecuseră câteva săptămâni, de când îl însoțisem pe tatăl meu, pe ultimul lui drum în lumea aceasta, până în cimitirul de pe deal. Eram tristă, descumpănită și amărâtă, revoltată de faptul că știința medicală fusese atât de săracă, încât nu l-a putut salva. Mi-l amintesc cu câtă răbdare aștepta ca albinele pe care le îngrijea să se ridice în zbor de pe mâinile, fața și capul lui. Nu purta niciodată masca aceea, cu pălărie și voaletă, cu care albinarii intră în stupină, dar cu toate acestea, albinele nu-l înțepau. Poate că îi simțeau bunătatea. Tata era un om tăcut, liniștit și împăcat cu toate ale lumii în care trăia.
Nu-mi tihnea vacanța aceea în care plecasem mai mult de dragul copiilor. În primele zile, am ieșit din cameră doar dimineața, foarte devreme, când plaja era încă pustie, și seara, după apusul soarelui, ca să-i însoțesc la plimbarea de pe faleză.
Într-o dimineață, eram singură în cameră, când pe pervazul balconului s-a așezat o pasăre cu ciocul curbat. Semăna cu un uliu, dar era mai mare și nu era cenușie, ci gălbuie, cu pete maronii. Am bănuit că e un șoim. L-am ademenit cu un rest de mâncare rămas de la micul dejun, pe care l-a devorat. A mai stat o vreme pe balcon, apoi a plecat. A venit și a doua zi, și a treia zi, devenind din ce în ce mai încrezător. Intra și în cameră și se așeza pe lampa de noapte de lângă pat. De-acolo îmi urmărea toate mișcările, cu mare atenție. Pentru că ușa balconului era mereu deschisă, venea și pleca de câte ori dorea. După câteva zile, nu mai pleca seara de pe lampă. Dormea acolo, ca un fel de paznic al viselor mele. Mă și închipuiam domniță înmănușată, pornită cu șoimul, pe cal, prin ierburile înalte ale câmpiei… Într-o zi, am lipsit mai mult din cameră, și când m-am întors, era deja acolo și m-a întâmpinat cu strigăte ascuțite. Nu știu dacă de bucurie, că mă vedea, sau de reproș, că lipsisem. Atunci mi s-a așezat pe cap. N-am îndrăznit să mă mișc prea mult, îi simțeam prin păr ghearele ascuțite. Din ziua aceea, se așeza fie pe capul meu, fie pe-un umăr, unde stătea nemișcat.
Mai aveam câteva zile până la sfârșitul vacanței și ne întrebam ce-ar trebui să facem cu șoimul, pentru că se împrietenise între timp cu întreaga familie, își petrecea cu noi tot mai multe ceasuri din zi și dormea pe lampă, noapte de noapte. Să-l luăm cu noi? Ce-am fi făcut cu el, în apartamentul nostru bucureștean? Nu eram hotărâți, deși ne dădeam seama că cea mai înțeleaptă atitudine era să-l lăsăm acolo unde trăise până la venirea noastră. Dar cu două zile înainte de plecarea acasă, șoimul a dispărut. N-a mai apărut niciodată, ca și cum n-ar fi fost. La întoarcerea din vacanță, i-am povestit întâmplarea bunicii, mama tatălui meu, îndoliată greu de pierderea primului ei fecior. A făcut un semn cu mâna prin aer și-a spus: „N-a fost șoim, a fost tată-tău, care a venit să te mai vegheze. Poate atâta i-a fost înlesnit, după ce a plecat de pe lumea asta. Că tare mult a țânut la tine!”
Puii

Acum câteva zile, am găsit sub bradul din curte, coji de ouă, semn că puii șoimilor au ieșit. Părinții au devenit mult mai activi, când unul, când altul, pleacă după hrană și le aud întoarcerea, anunțată prin strigăte ascuțite. Când stau în cuib, alături de pui, vocea lor seamănă cu un freamăt, pare grijulie, liniștitoare. Sunt mari povestași, și niciodată nu-și lasă odraslele singure. Unul dintre părinți rămâne în cuib cu ei. De câteva zile, au început și lecțiile de zbor. Sunt doi șoimuci gălbiori cenușii, care strigă cu voci subțirele când au nevoie de ajutor. Cresc sub ochii mei, ca Făt-Frumos din poveste, spre fericirea părinților. Uneori, când zboară toți, împreună, închipuie atâta armonie și bucurie sub cerul verii, încât simți că fericirea vine spre tine, fără s-o chemi. Trebuie doar să deschizi fereastra.