La cosit în Polovragi
– Printre bogățiile naturale sunt enumerate aurul, argintul, pietrele prețioase, petrolul, gazele, metalele rare și pădurile. Niciodată, fânul! Covorul de iarbă multicolor, care acoperă dealurile și încântă ochiul, încât cel care privește exclamă: „Aici e grădina raiului!”. Și nu exagerează. Fânețele unduite de vânt sunt o lume unică, în care conviețuiesc sute de specii ierboase, dar și insecte rare, unele pe cale de dispariție. În același timp, fânul a avut din vechime o valoare economică uriașă pentru țăranii care creșteau vite. Cosirea și strânsul fânului, dar și clăditul clăilor, erau momente bine marcate în calendarul agricol. În timpurile din urmă, însă, din cauza schimbărilor petrecute în lumea satului, vitele s-au împuținat și rămân livezile necosite. Odinioară, la strânsul fânului, era plin de viață, acum, e mai degrabă tăcere și pustiu –
Cântecul coasei
Fânețele Polovragiului arată bine anul acesta, datorită ploilor bogate care au căzut în lunile de primăvară. În Moiaga, în Livezul Oltețului și în grădinile din Muncel, „te îneci în fân”, cum spuneau bătrânii. Multe suprafețe vor rămâne însă necosite. Iarba se va usca și va putrezi. Altfel stăteau lucrurile cu peste douăzeci de ani în urmă. Înainte să înceapă cositul, sătenii mergeau și evaluau starea fânului. Totodată, înfigeau rămurele de salcie în pământ (le numeau poci), ca să marcheze hotarul, în cazul în care angajau cosași. Pregătirea pentru cosit era un adevărat ritual. Norma zilnică era de o jumătate de pogon pe zi (2500 mp). Serile, auzeai prin curți sunetul coasei bătute cu ciocanul pe nicovală, pentru a doua zi. Plecau cu noaptea în cap. Femeile se trezeau tot atunci și se apucau să gătească. În timp ce bucatele fierbeau în oale, pe sobă, cosașii, la o depărtare de câțiva kilometri, parcurși deseori pe jos, puneau fânul la pământ și lăsau în urmă brazdele numite poloage. Unul dintre cosașii renumiți ai Polovragiului a fost Pătroi Văcăroiu. Acumula într-o vară, peste 30 de zile de coasă, chiar și la vârsta de aproape 80 de ani. Seară de seară, îmbrăcat în costum ungurenesc, alb și negru, se îndrepta spre casă cu coasa pe umăr, ca un războinic care revenea învingător de pe câmpul de luptă. A doua zi o lua de la capăt, până când ultimele paie ale verii cădeau sub ascuțișul coasei. Până în prânz, sosea femeia cu mâncare: sufertașe pline cu ciorbă de găină, cu tocan și legume fierte (cartofi, păstăi de fasole), cu gogoși sau clătite. Și, firește, cu sticle cu băutură: vin și rachiu. Bucatele erau întinse pe șervete țesute sau, mai târziu, pe mușamale, neapărat la umbra unui frasin sau a unei sălcii. După masă și după un timp de răgaz, cosașii își vedeau mai departe de treabă. Șuierul ritmic al coaselor rupea liniștea livezilor. Cu mișcări meticuloase și ferme, până seara, bărbații dovedeau tot fânul, și soarele asfințea peste poloagele pe care țopăiau, puzderie, lăcustele. Erau însă și zile când cei mai mulți nu îndrăzneau să bage coasa în fân. De pildă, în ziua de Sfântul Pantelimon, de frică să nu fie trăzniți. La strânsul fânului, livezile se umpleau de femei și copii, care mai întâi întorceau poloagele, ca să se usuce iarba mai bine, apoi făceau purcoaie și, în final, o claie mare, clădită de cine se pricepea. Cu astfel de clăi, transportate acasă, scoteau vitele din iarnă. Sau încheiau afaceri. Fânul era o marfă plătită bine.
Războiul fânului
Vechi documente cercetate la Arhivele Naționale dau seama despre importanța covârșitoare a fânului în secolele trecute. În vara anului 1732, în timpul stăpânirii habsburgice, mai mulți polovrăgeni, unii din neamul Pădureștilor, au avut un conflict cu egumenul Climent al mănăstirii Polovragi, din cauză că au cosit o parte din moșia sfântului lăcaș: „…iar noi, fiind oameni făr de nicio socoteală și tari de cap, ne-am fost pus de am cosit livezile sfintei mănăstiri în silă”. Consternat, egumenul i-a reclamat la Craiova, la „preacinstita administrație”, care l-a însărcinat pe vornicul județului Gorj să cerceteze cauza și să găsească o soluție. Vornicul a dispus ca mănăstirea să le plătească sătenilor împricinați cositul, iar ei să predea mănăstirii fânul cosit. Pădureștii și alți săteni nu au respectat decizia vornicului Mihail. Ei nu au predat fânul mănăstirii, ci și-au hrănit vitele: „… iar noi fiind oameni făr de nicio ispravă, nu am vrut să ne dăm ascultării, ci ne-am pus de am mâncat fânul iar în silă”. Climent i-a reclamat a doua oară la Craiova, iar diriguitorii de acolo (consiliul imperial era format, în mare parte, din boieri olteni) l-au trimis din nou pe vornicul județului să cerceteze cauza. Acesta a venit însoțit de un Gheorghe arnăutul și, probabil, de câțiva oameni ai vorniciei. De data asta, intervenția celor de la județ a fost cumplită pentru săteni: „ne-au pedepsit și ne-au bătut, după cum au fost porunca de la preacinstita administrație”. Sătenii au fost obligați să plătească fânul, în termen de o săptămână, iar dacă nu-și vor achita această obligație, egumenul era liber să solicite o nouă intervenție a cinstiților vornici ai județului, desigur, pe cheltuiala celor vinovați. Alături de Pădurești au mai semnat Stoica Birău, Adam Coștoboi, Ion Gozdocea, Pătru Cismașul, Dumitru Paraschivescul, Anghel Vârlan, Ion al Paraschivei și Mihăilă Răspopul, nume dispărute între timp. Dar nu numai sătenii și egumenii s-au răfuit pentru fân. Un conflict întins pe zece ani a izbucnit spre finalul sec. XVIII, între Pahomie, egumenul Polovragiului, și egumenii mănăstirii Bistrița (jud. Vâlcea), pentru „colț de loc”, la hotar, unde se aflau fânețe. Cele două părți nu au căzut de acord asupra hotarului dintre moșii, iar pentru soluționarea diferendului inter-mânăstiresc, au avut loc numeroase hotărnicii, au fost emise cărți de blestem și un teanc de zapise, unele semnate chiar de domnitorul fanariot de atunci, Nicolae Mavrogheni. A trebuit să fie aruncat în jocul măsurătorilor episcopul Iosif al Savastiei, venit personal la Polovragi, ca să împace fețele bisericești, ajunse să se sfădească pentru câteva clăi de fân!
Raiul berzelor
Multe s-au întâmplat între timp. În 1865, sătenii au fost împroprietăriți, în urma aplicării reformei agrare. Mânăstirea și-a pierdut cea mai mare parte a pământurilor. Din chiriași ai mânăstirii, polovrăgenii au devenit proprietari de terenuri agricole, inclusiv de fânețe. Au rămas stăpâni și după 1950, fiindcă satul nu a fost colectivizat. După aderarea la Uniunea Europeană, fânețele au devenit eligibile pentru încasarea unor subvenții de peste 100 de euro/ha. Lucrările au fost mecanizate. Cu o motocoasă, localnicii cosesc în trei ore jumătatea de pogon pe care o cosea un om într-o zi. Fânul este strâns, tot mecanizat: locul purcoaielor a fost luat de baloți. Nimeni nu mai clădește clăile înalte și rotunde care făceau farmecul livezilor de altădată. Nimeni nu se mai așază la umbra de salcie sau de frasin, ca să prânzească. Postațe mari de fânețe rămân necosite, întrucât proprietarii lor nu mai țin vite, sunt în vârstă sau plecați la oraș. Prin livezi, umblă mai mult berzele, care vânează liniștite, cu pliscul lor lung, insectele hrănitoare. Urc prin fânețe și îmi amintesc de polovrăgenii din 1732, care au încasat de la oamenii Vorniciei o bătaie soră cu moartea, fiindcă au cosit fânul mănăstirii ca să-și hrănească vitele, să le scoată din iarnă. După trei sute de ani, timpurile s-au schimbat radical. Unii dintre urmașii lor, proprietari cu acte în regulă ai pământurilor, pot trăi și fără să mai crească animale, veniturile financiare (salarii, pensii, dividende) fiind suficiente ca să cumpere de la magazin brânză și carne. E un sfârșit și, în același timp, un început de lume. Orice s-ar întâmpla, cine va avea puterea să muncească va regăsi la Polovragi livezile cu fânețele lor.
