CCR – o instituție conservatoare

Dacă printr-un exerciţiu de imaginație istorică ne plasăm într-un viitor nu foarte îndepărtat, dar în­deajuns de detaşat, încât să ne permită o privire obiectivă asupra prezentului, vom constata că în Ro­mânia au existat şi există, încă de la începuturile statului său modern, două direcţii majore de dez­vol­tare socială. Una, iniţiată de pe vremea revolu­ţio­narilor de la 1848, care a vizat conectarea ţării la civilizaţia oc­cidentală modernă, cu regle­mentările ei democratice şi progresiste, alta conservatoare, nos­talgică după valorile trecutului și care respinge sin­cronismele cu civilizaţia vestică, în numele spe­cificului național. Constatarea este valabilă şi pentru istoria noastră re­centă. Comunismul, îndeo­sebi comunismul național ceaușist, a ilustrat cu în­că­pățânare ultima direcţie, în ciuda utopiei mar­xiste. „Moştenitorii” lui Ceaușescu au aceeaşi men­talitate autarhistă, de societate „în­ghețată”, sufi­cientă sieşi, într-o lume dinamică. Ei au pus la punct un „sistem” prin care, respectând apa­rent angaja­mentele statului român în procesele de in­tegrare europeană, să-şi poată vedea netulburaţi de „trebu­rile lor”. Și cum altfel, decât prin „ocuparea” insti­tuţiilor statului de către oameni prin care să se în­diguiască orice încercare, în special politică, de schimbare a stării de lucruri. Instituţiile statului au devenit principalele instrumente de conservare a si­tuaţiei de fapt, blocând reformele şi cauționând po­litic „partidele” celor interesaţi.

CCR, instituţie esenţială pentru apărarea cons­tituţiei, este exemplul cel mai elocvent în acest sens, un organism prin care „sistemul” încearcă stoparea sin­cronizării ţării la civilizaţia superioară a contem­po­raneităţii. Semnificative sunt, din această pers­pec­tivă, ultimele ei „pronunțări”. Respingând numi­rile in­­terimarilor la TVR şi SRR, sub pretextul ne­res­­pec­tării prevederilor legii de organizare şi func­ționare a celor două instituții publice, CCR – diri­jată „cu se­renitate” de vajnicul apărător al constitu­ţionalităţii, Valer Dorneanu – a dat semne că „siste­mul” va lupta până la capăt. În 2017, cu un PSD „tri­um­fător” la pu­tere, CCR nu a avut nimic împo­triva numirii, pe mo­delul utilizat recent de alianța PNL-USR-PLUS şi UDMR, a Doinei Gradea şi a lui Geor­gică Severin, „oa­menii săi”, la conducerea celor două instituții de informare publică. Ce s-o fi întâmplat între timp cu CCR, de a devenit – „pentru unii mumă, pentru alții ciumă”? Desigur, unii observatori ar putea spune că CCR a respectat scrupulos litera legii, aşa cum ar fi trebuit să o facă şi în 2017, dar n-a făcut. Cum se explică faptul că acribia constitu­țio­nală se exercită doar în­tr-o singură direcție? Sub guvernarea PSD-istă, CCR susținea cu tărie primatul le­gislativului asupra executivului. Acum, după res­pingerea de către par­lament a rapoartelor de activi­tate ale celor două instituții şi numirea unor inte­ri­mari în locul celor respinși pentru „prostul” lor ma­nagement, CCR acuză – pur şi simplu – legislativul de… nerespec­ta­rea prevederilor constituționale.

CCR a devenit, în timp, cu sprijinul pionilor politici şi administrativi ai clasei suprapuse a Ro­mâniei (clasă despre care știm cu toții din cine este alcătuită!), o instanță nu doar „interpretativă” a legii fundamentale, deciziile ei transformându-se din „re­comandări” pentru celelalte foruri statale, în „ho­tărâri executive”. CCR tinde, pe această cale, să se substituie legislativului şi executivului, neutra­litatea „serenă” devenind o vorbă goală. De exem­plu, deci­zia că MCV-ul (prin care UE verifică şi coo­perează la armonizarea legislației româneşti cu cea general eu­ropeană) nu are relevanţă în faţa Cons­tituţiei naționale (blocând, astfel, decizia Curții de Justiție a Europei Unite – după care legile eu­ropene primează în faţa celor ale fiecărui stat mem­bru), este clar au­tarhistă, servind interesele ce­lor care vor să domine „netulburați” ţara. CCR s-a transformat, altfel spus, într-o excrescenţă a „sis­te­mului”, cu vocație dicta­torială. Cu apărarea ofe­rită de CCR, PSD şi AUR pot încerca – şi o fac mereu – să blo­cheze orice strădanie de „norma­li­zare” a statului român, târându-şi adversarii în­tr-un labirint juridic kafkian – construit de „înain­taşii” din trecu­tele legislații, „administrat” acum de CCR.

Nu voi mai relua tema politizării totale a institu­țiilor statului român, care face aproape imposibilă aplicarea în profunzime a oricăror decizii refor­mis­te, şi nici nu voi scrie despre apartenenţa politică a mem­brilor CCR, apartenenţă la care, ipocrit, au re­nunțat. Oricine le urmărește „traseul”, de la angaja­rea politică la neutralitatea echidistantă pe care poziția lor publică o presupune, se va lămuri cu cine are de a face.