Istorie și ruine – BAZIAȘ

– Undeva, la marginea de vest a țării, s-au luat la trântă Natura și Istoria. Mai întâi, ca peste tot, stăpână a fost Natura. Peisajul e simplu și fer­me­cător: noianul de ape al Dunării intră printre ma­luri înalte, stâncoase, care se ridică până devin munți prăpăs­ti­oși. Apoi au sosit, te miri de pe unde, oamenii: cu pirogi, cu co­răbii, cu vapoare cu abur. Au construit bordeie, case din piatră, mâ­­năstiri, porturi, blocuri și hoteluri, șosele și căi ferate. Istoria părea să dureze, dar a cedat. Dovadă: la Baziaș, hotelul lui Bauer, vizitat odinioară de regi și împărați, zace ruinat, cuprins de liane, ca în jungla amazoniană –

Reședință pentru împărați

Aici este o margine a României, dincolo este pământ sârbesc. Colțul ăsta de lume a cunoscut în mod tragic volatilitatea frontierelor. Dovadă sunt cetățile din apropiere: Coronini, Ram, Golubăț. Ce­tăți medievale, cu creneluri și tunuri, care au scuipat moarte, după cum își plănuiau imperiile. Dar au fost și ani de progres comercial și industrial, mai ales în cea de-a doua ju­mătate a sec. XIX și începutul sec. XX, în timpul Im­pe­riului Habsbur­gic, mai exact, al lungii domnii a lui Franz Josef. Atunci a crescut, aproape din ni­mic, Bazia­șul. A fost ca un foc bengal, care a i­rumpt, pe ne­aștep­tate, pe ma­lul sterp al Dunării. A lu­mi­nat apele flu­viului ceva mai mult de o ju­mă­tate de se­col, apoi s-a stins și a lăsat în urmă un morman de cenușă. Baziașul de altădată nu mai există, e ca și cum nu ar fi fost vreodată. Trebuie să-l cauți în documente, în cărți, în vechi fotografii, în ruine cotropite de vegetație sălbatică și în poveștile puținilor locuitori care s-au preocupat să păstreze ceva dintr-un trecut atât de diferit de prezent, încât pare de necrezut. Chiar așa, cum să fi fost aici o gară, un port, un hotel cu cazinou, în care s-au pierdut averi colosale? A existat cu adevărat un astfel de Baziaș? Dacă da, cum de s-a topit, ca un oraș în deșert, acoperit cu totul de nisip? La numai câțiva pași de șosea, sub malul înalt, dau peste o ruină care se încăpățânează să rămână impunătoare. Zidurile înalte, din piatră cenușie, stau încă drepte. Ferestrele oarbe, cu margini din cărămidă roșie, par că așteaptă foaia de sticlă în care să se reflecte soarele care apune peste Dunăre. Ocolesc clădirea, ajung în spatele ei și îmi fac drum prin încăperile pustii, invadate de ierburi și liane. Sunt atent să nu calc pe vreun șarpe. Lu­mina solară cade în valuri prin hăul rămas după pră­bușirea acoperișului. Pășesc, greu de imaginat, în cea mai căutată, odinioară, clădire de pe Clisura Dunării, fostul Hotel și Cazinou Bauer, unde au poposit Carol I, când a sosit incognito, în drum spre București, ca să preia tronul României, împăratul Franz Josef, al Imperiului Austro-Ungar, împăratul Imperiului German, Wilhelm al II-lea, scriitorul Hans Christian Andersen și poetul nostru național, Mihai Eminescu. Și, desigur, aristocrați și burghezi putred de bogați, cu geamantanele pline cu galbeni împărătești, gata să își ispitească norocul la cazi­noul căruia i se dusese vestea de la Istanbul până la Vie­na. Musafiri de lux, care își părăseau palatele, ca să vină pentru câteva zile la Baziașul de poveste, azi dispărut, rămas o localitate neînsemnată, cu numai 50 de locuitori! Toată această simandicoasă clientelă s-a înghe­suit prin aceste saloane, pe unde acum mișună gușterii, și păianjenii își întind nestingheriți pânzele care irizează în soarele amiezii.

Un rege pe Dunăre

Baziaș era, până la jumătatea sec. XIX, un mic sat de pescari din Banatul ro­mâ­nesc, aflat sub stăpânirea Imperiului Aus­tro-Ungar. Prin apropiere se afla frontiera cu Im­pe­riul Otoman. Un loc de întâlnire și, deseori, de con­frun­tare a turcilor cu austriecii. Granița cu Țara Ro­mânească era departe pe atunci, în aval, la Orșova. Pe la mijlocul sec. XIX, autoritățile habsburgice au decis să investească în dezvoltarea Baziașului. Au construit un port, apoi o cale ferată care pleca de la Oravița, făcea un ocol prin orașul Vîrșeț, reședință a Banatului sârbesc, a­poi se îndrepta spre est și își găsea capătul la Baziaș. Aici soseau căr­bunii din Munții Bana­tului, pentru a alimenta vapoarele cu aburi, care începuseră să circule, în număr tot mai mare, pe Dunăre. La Baziaș a fost deschis, în 1860, „Oficiul vamal”, iar șeful acestuia, un Iosif Brandstetter, a deschis un hotel cu restaurant, pe care l-a pierdut la cărți, într-o noapte, cu soție cu tot, după care s-a sinucis. Hotelul a ajuns apoi în mâna unui antreprenor, pe nume Bauer. Era perioada de glorie a Bazia­șu­lui. În ziua de 6 mai a anului 1866, prin­tre călătorii sosiți în portul du­nărean s-a numărat și un tânăr cu pa­șaport elvețian. Vameșii au citit în document că junele se numește Karl Hettingen și au aflat că mer­ge la Odessa, pentru afaceri. Ni­mic în neregulă, așa că l-au lăsat să își vadă de ale lui. Călătorul a tras la hotel și s-a cazat pentru două zile. A luat masa la res­tau­rant, i-a auzit pe funcționarii Ba­zia­șului discu­tând politică, apoi s-a plimbat pe malul fluviului, părând că se gândește la afacerile lui. La hotel, să nu-ți vină să crezi, a sosit, tocmai de la Paris, și omul politic Ion C. Brătianu, care a urcat în același vapor cu tânărul elvețian, amândoi la clasa a II-a, dar nu au intrat în vorbă unul cu celălalt. La Drobeta Turnu Severin, ajunși pe pământ românesc, călătorii au schimbat vaporul și abia atunci Brătianu a comunicat cu tânărul pretins om de afa­ceri elvețian: Karl Hettingen nu era altul decât însuși Carol I de Hohenzollern-Sig­maringen, care venea să preia destinele României, dar călătorise incognito, ca să nu fie recunoscut. Putem spune că istoria modernă a României a sosit pe Dunăre, pe la Baziaș, deschizând o epo­că de avânt economic și progres cultural. În 1884, Carol I a revenit cu vaporul la Baziaș, unde a primit decorația „Vulturul Alb”, trimisă de regele Serbiei. Reiese din însemnările regale că a luat masa pe vapor, nu a coborât la restaurantul unde dejunase cu aproape douăzeci de ani în urmă.

Istorie printre buruieni

Peste drum de hotelul ruinat, se află o pensiune numită „Apus de soare”. Proprietar, Ion Bălăuță, so­sit prin aceste locuri tocmai din Vaslui. Omul a avut o viață aventuroasă. A fost marinar, dar a trebuit să revină pe uscat, după ce a fost descoperit, în vremea lui Ceaușescu, că aducea din Turcia mult râv­nitele carpete „Răpirea din serai”, care, împre­u­nă cu peștele din sticlă pus pe televizorul cu lămpi, au fost piese de bază ale universului casnic din epoca comunistă. Ion a venit la Dunăre să cer­ceteze terenul, cu intenția de a fugi în Iugoslavia și, de acolo, mai departe, în Occident. S-a angajat la mină, la Moldova Nouă. Salariul de mii de lei pri­mit lunar i-a tăiat, însă, orice poftă de-a emigra. De la viața pe mare a trecut fără regrete la viața în sub­teran. După revoluție, a fost primul localnic care a deschis aici o pensiune. „Acolo, pe treptele acelea, udate de fluviu, a călcat regele Carol I. Aici a fost por­tul, acum locul e sub ape, după ce a fost cons­truit barajul de la Porțile de Fier și nivelul Dunării a crescut”. Faima Baziașului începuse să se stingă după 1918, când rutele comerciale s-au schimbat, odată cu retrasarea frontierelor. „A trăit până de curând o femeie de la care am auzit multe lucruri. Femeia asta a fost găsită aban­do­nată de o familie din Craiova, care venea cu trăsura până la Ba­ziaș să joace la cazinou. Bo­ierul din Oltenia a încredințat co­pila patronului care avea ho­telul și cazinoul, și aceasta a cres­cut în casa lui. Patronul a avut două fiice, una s-a sinucis, alta a murit în vana băii”. Du­nă­rea curgea leneșă prin apro­pie­re, iar la cazinou se revărsa un fluviu de bani. Jocurile de noroc și distracțiile din acest mic Las Vegas dunărean au dispărut ca prin farmec. A rămas doar povestea in­credibilă a unui oraș cu strălucire impe­rială, as­cunsă, azi, în ruinele sufocate de liane și ierburi săl­batice.