De vorbă cu pictorul orădean OVIDIU SĂLĂGEAN – „Poate că la început nu a fost cuvântul, ci imaginea”

La Oradea, pictura și arta sunt de multă vre­me la ele acasă. Cu aerul ei de no­ble­țe imperială, fastuoasa cetate habs­bur­gică de pe Crișul Repede și-a îndemnat mereu ar­tiștii la cre­ație și visare. O stare de grație care s-a ac­cen­tuat, începând cu anii ‘80. De atunci și până azi, ri­sipiți prin bătrânele palate aristocratice oră­dene, pic­torii orașului nu obosesc să-și dovedească ta­lentul și forța imaginației artistice, dobândind re­nu­me na­țional și european. Printre ei se numără și pictorul Ovidiu Corneliu Sălăgean, ale cărui opere au cu­cerit Occidentul, până în America. Ar­tist impor­tant al țării, am vrut să-i aflu biografia și secretul ce­lebrității. Am cunoscut un domn cultivat și distins, profesor la Liceul de Artă și la Facultatea de Artă din Oradea.

Lanțul întâmplărilor

– Domnule Ovidiu Corneliu Sălăgean, nu am ajuns la dvs. întâmplător. Sunteți unul dintre cei mai bun pictori ai Oradiei și tablourile dvs. se vând bine în străi­nătate. Cum ați ajuns să aveți publicul acesta european?

– Să știți că în cazul meu a contat și întâm­plarea. În 1992, am fost într-un schimb mai înde­lungat de experiență în Franța, și am ajuns să iau legătura cu membri ai diasporei românești de aco­lo. Între ei mi-am aflat și amatori pentru picturile mele, făcându-mă cunoscut. Am participat, de ase­menea, la tabere de pictură, organizate prin Serbia, Ungaria și Germania. Ieșirea aceasta în lume a fost de bun augur. Mi-am făcut un prie­ten american, de pildă, care venise în țară și, după ce ne-am cu­nos­cut, l-am pof­tit să stea la mine un an de zile. Era ar­hitect, pasionat și de desen și de gra­fică. El m-a promovat mult după aceea, în America. Eu nu folosesc calea clasică de promovare a artistului. Cu galeriile importante din țară și Europa nu am prea multe relații. Am, în schimb, mulți elevi care au plecat și și-au făcut docto­rate la Paris sau stau în New York, în Olan­da sau în Belgia. Ei îmi găsesc lo­curi, expoziții, în care să mă pot exprima prin arta mea.

Băiețelul cu biberonul gol

– Care sunt începuturile școlii de pictură de la Oradea?

– Filiala noastră orădeană a Uniunii Artiștilor Plastici, există din anii ‘50. Era în plin comunism, și lozinca „să nu protestezi și să nu fii subversiv!” – era cuvântul de ordine pentru politruci. Mi s-a întâmplat, nu o dată, ca tovarășii să dea cu mine de pământ și să joace fotbal cu câ­te­va picturi ale mele! Făcusem, îmi amintesc, un portret al băia­tu­lui meu, de pe când era mi­titel. Și el ținea în mâ­nuțe un biberon de lapte care era gol. Au în­ceput să urle: că așa ceva nu se poate expune, că în Oradea este lapte des­tul! Într-o altă lucrare, care acum e în Fran­ța, pictasem un vapor, o epavă de la Sulina. Am făcut un tablou frumos, zic eu, dar vaporul meu era tot o rugină. L-am dus să-l expun, dar am fost refuzat categoric: fă repede altceva, că navele românești nu sunt niște ruine.

– Așadar, până în ‘90, Uniunea Artiștilor Plastici tăia și spânzura.

– Erau și comisii mai puțin drastice, ne lăsau în pace. În schimb, în străinătate nu ne trimiteau. Pu­teți să vă dați cu fundul de pământ cât vreți aici, ne ziceau, că nimeni nu se uită la ce faceți. Așa am ajuns să expunem peste tot, în București și în toate orașele mari din țară, în cele mai im­por­tante galerii de atunci. Puteai să faci expoziții, problema era doar când ci­neva găsea ceva „ne­ortodox” într-o pictură.

Trista poveste a unui palat

– Lucrurile par să se fi schimbat mult în bine. Atelierul în care ați lucrat s-a aflat multă vreme într-un palat care are, probabil, și o istorie încărcată, așa ca multe alte edificii din Oradea.

– E adevărat, palatul în care am pictat a fost 25 de ani în proces de retrocedare, dar nu a putut fi câștigat de urmașii proprietarilor săi, din motive extraordinar de tris­te. A fost vorba de o familie e­vre­iască, Ullman, a cărei spiță fusese distrusă complet de unguri, în tim­pul celui de-al doi­lea răz­boi mon­di­al. Pe atunci, Ora­dea căzuse, îm­pre­ună cu nordul Ardealului, sub un­guri, iar gra­nița cu România era la Băile Felix. Din­colo, peste numai un deal, erau li­ber­tatea și Româ­nia. Dar familia Ullman nu nimerise acolo. În Oradea, ei au stat chiar în zona Ghetoului, unde erau strânși evreii ca să fie trimiși la moarte. Multe s-au în­tâmplat în curtea acelui palat imens. Mult timp după război, pe acolo treceau liniile de tren ce duceau direct la Gara de Est a Oradiei și de acolo, la Auschwitz. Și la fel ca în Oradea s-a întâmplat și în Dej și în alte orașe din Ardealul ocupat. Ca să nu mai vorbim de Ip și Trăz­nea, unde românii au fost executați cu mitra­lierele. Ungurii au făcut ce au vrut în Ardealul ocupat, cu o sălbăticie nemăr­ginită. După care au fost urmăriți, iar cei care au comis crime în masă au fost executați. Asta, dacă n-au picat prizonieri la americani. Unde tot n-au scăpat. Sunt lucruri ce nu trebuie uitate. Fără istorie, bâjbâim în viitor.

Cei 7 magnifici

– Aveți o școală pu­ternică de pic­tură în Oradea. Cum și de unde ați apărut?

– După ce am ter­mi­nat facultățile, prin anii ’70-’80, ne-am așezat la Ora­dea vreo șapte tineri. Toți deodată, în același an. Îmi amintesc cum atunci ne-am adunat și ne-am zis: „Haideți să facem ceva!”. Începuseră să apară alți și alți artiști de valoare, veniți din alte părți, eram deja vreo 15-20. Ne întâl­neam săptămânal la sediul Uniunii și pu­neam la cale să mai facem o ex­poziție de grup, să le mai dăm la cap cu ceva comuniștilor. Pe atunci gândeam și simțeam cu toții altfel, eram mult mai febrili și mai entuziaști. Nu aveam la ce să ne uităm la televizor, nu aveam ce să facem, mai citeam câte o carte și ne adunam și făceam ex­poziții. De mul­te ori am călătorit la București cu va­gonul de coletărie, fiindcă aveam coletele cu lu­crări puse la tren. Vremuri de pionierat și de en­tuziasm! Trebuia să îți dovedești ție însuți că poți.

– Ce a rămas azi din acea fru­moasă ofensivă artistică din anii ’80?

– Încă se vede azi, în Oradea, un efort de a ne uni și apropia prin expo­ziții. Acum lucrează și expun absol­venții noștri de la Liceul de artă sau de la Facultatea de artă de aici. Unii au realizări pres­tigioase – au fost prezenți la bienalele de la Ve­­ne­ția sau São Paulo. Pictorul nostru orădean, Ioan Aurel Mureșan, de pildă, a fost la São Paulo. Iar alt coleg, Miklós Onucsán, a expus la bienala de la Veneția, acum doi ani.

– Dar dvs. ce faceți, domnule Sălăgean? Mai aveți acel elan artistic de dinainte de 1990? Par­că vă văd mai domolit.

– După revoluție, eu am făcut vreo 14-15 expoziții personale, și sunt chemat mai mereu în Vest. Îmi limitează elanul ceva mult mai prozaic: costurile mari pentru transportul lucrărilor. Pentru ele îmi trebuie un sponsor, și ia-l de unde nu-i!

Artistul din cartier

– E momentul să vă întreb cum ați ajuns la pictură…

– De mic copil mi-a plăcut să desenez cu cu­lori. Era un mod de a te exprima singur. Dese­nam de când aveam câțiva anișori. Era și un mod de a mă regăsi în lume. O bucurie să descopăr un nou univers care se naște sub ochii mei, din pân­zele și culorile mele. Am înțeles că tot ceea ce-i pe lumea asta poate fi desenat. Fie că este o existență reală sau doar închipuire. Cine știe, poate că la început nu a fost cuvântul, ci imaginea. Și imaginea era de la Dumnezeu. Sunt lucruri care ne depășesc în­țe­legerea. Revenind la anii copilăriei, am devenit foar­te repede artistul din cartier. Dar tata voia să fac arhitectură, și a insistat mult pe treaba asta, nu­mai că eu m-am încăpățânat. Nu știam destulă ma­te­matică și-mi era frică de examen. Pe mine mă pa­sionau pictura, artele și înotul. Așa că l-am con­vins pe tata să mă duc la Arte. I-am spus că acolo e mai liber și să mă lase. Așa am ajuns la Liceul de artă. După asta, drumul spre facultatea de Belle Arte mi-a fost deschis. După absolvire, în 1990, s-a reînființat în Oradea, Liceul de Artă. Atunci am pornit cu elan și forțe proaspete ca profesor. Am avut și câțiva elevi și studenți foarte buni: Mircea Cantor și Ciprian Mureșan, colegi cu Adrian Ghenie în faimoasa Galerie „Plan B”. Toți trei sunt astăzi pictori europeni.

„Voi picta cât o să-mi cadă bine”

– Vă simțiți mulțumit, împlinit, în peninsula dvs. culturală, d-le Sălăgean?

– Niciodată nu te simți împlinit. Când te simți împlinit, înseamnă că ai pus armele jos și te duci la pescuit.

– Pandemia aceasta teribilă a trecut și peste dumneavoastră. Cum ați reacționat?

– Am stat într-un loc și nu m-am mișcat defel. N-am pictat mult, dar am meditat. Eu sunt un spirit care circulă mult, plec, vin. De aceea, perioada de claustrare obligatorie din timpul pandemiei m-a afectat.

– La sfârșit, vă întreb cum vă vedeți viitorul artistic în orașul acesta cu aerul său imperial…

– Voi picta cât o să-mi cadă bine. Și o să mai călătoresc prin lume. Mă pasionează să văd arta lumii prin muzee, mă fascinează. Eu din Muzeul Luvru am învățat foarte mult. Am stat în Luvru două-trei săptămâni. Și când m-am întors, am fost așa de bine încărcat, încât m-am așezat în fața pânzelor, la mine acasă, pe malul Crișului Repede, și nu m-am mai oprit din pictat.