Ce mai face… TIA ȘERBĂNESCU (scriitoare, jurnalist, comentator politic): „Visez să dorm fără vise”

„Schimbarea petrecută în ‘89 m-a făcut să mă implic, să iau atitudine”

– Dragă Tia, îți citim săptămână de săp­tă­mână paginile de analiză politică publicate în „For­mula AS”. Cum s-a născut interesul tău pen­tru o preo­cupare potrivită mai degrabă pentru bărbați?

– Surprinzătoare întrebare, într-adevăr! Dacă m-ai fi întrebat acum 40 de ani dacă vreodată mă voi ocupa de analize politice, aș fi izbucnit în râs – nici prin cap nu-mi trecea! Eram pasionată de co­men­tarii literare, de cărți și de fenomenul literar, în ge­neral. Viața, însă, a mers de așa natură, încât schim­­barea esențială petrecută în ‘89 și modifi­cările care s-au desfășurat atunci și care ne-au obli­gat, pe fiecare dintre noi, să realegem, să ne re­de­finim, să ne resetăm, chiar, și să decidem în ce fel participăm la aceste schimbări și care să fie rolul nostru, soarta noastră – deci, această curgere nouă în istoria țării noastre și-n destinul nostru particular, al fiecăruia, a făcut să simt nevoia să mă implic, să iau atitudine. Poate pentru că mi se părea că e un mo­ment esen­țial, atunci, în ‘90, când se deschidea în bună măsură traiectoria pe care o va urma Ro­mâ­nia, și cum terenul era destul de greoi, inerția an­terioară destul de mare, mi s-a părut că e nevoie să inter­venim și să semnalăm, să deschidem ochii cu toții, cât mai bine, și să convingem lumea că trebuie să fim activi și să schimbăm ceea ce se poate schim­ba în istoria contemporană a României. Așa m-am trezit implicată în aceste comentarii politice, era ca o datorie – m-am simțit aproape obligată de pro­priul meu interes față de propria mea soartă. Știam ce trăisem până atunci, știam ce aș vrea să trăiesc, și-atunci m-am simțit datoare să intervin chiar în sensul ăsta – ca să am și eu de-acum încolo o altfel de viață, o schimbare esențială în viața mea. Și-așa a început această activitate care, iată, mi-a acaparat de-atunci, de 30 de ani, fiecare zi și aproa­pe fiecare oră.

„Au intervenit mijloace noi de dezinformare”

– De unde îți iei informațiile? Ce surse mai sunt demne, azi, de încredere?

– Sunt în priză tot timpul, nu am alte informații sau surse speciale, cum unii dintre jurnaliști chiar au (și le primesc, uneori, în plic, de unde „trebuie”, și le propagă mai departe, în diferite scopuri și in­te­rese), mă informez de dimineață, de la 7, de la radio, urmăresc toate emisiunile de știri de la TVR și citesc presa. Trebuie să-ți spun că-ntr-o vreme era ceva mai simplu: dacă aveam două-trei informații cu­lese din presă, din conferințele de presă (pe vre­mea aceea partidele făceau conferințe de presă săp­tămânal), despre un anumit partid, despre un anumit politician, despre o anumită întâmplare politică, ei bine, următoarea „informație” venea de la sine, puteam să prevăd traiectoria fenomenului și finalul acelei întâmplări. Acum, logica a cam dispărut, suntem într-o perioadă mult mai haotică, mult mai diversificată, mult mai ciudată. Acum au intervenit mijloace noi de dezinformare (nu că n-ar fi existat dintotdeauna, doar că astăzi sunt mult mai multe și mai sofisticate, începând cu rețelele de socializare). Fenomenul e clasic de-acum, iar impulsurile in­formaționale sunt foarte multe, foarte diverse, multe din ele interesate, astfel încât acum este mult mai greu să discerni și să-ți dai seama exact încotro merge un lucru sau altul. Uneori îți mai dai seama, datorită experienței, dar și pentru că istoria are prostul obicei de-a se repeta. Mai ales în ceea ce privește lucrurile proaste… Și-atunci îți dai seama, de la un punct încolo, cam care e urmarea sau ce se urmărește. E într-adevăr mai greu, încrederea în aceste surse de informare scade, trebuie să fii atent la ce spun, pentru că așa cum precizam, multe dintre ele sunt interesate, sunt viciate, sunt com­promise și urmăresc să te inducă în eroare sau să sugereze anumite idei sociale, idei politice, și să stârnească chiar proteste, acțiuni etc. Din cauza asta trebuie să fii întotdeauna mult mai precaut și să nu te repezi la prima momeală, la prima ispită – oricât ar părea ea de interesantă. S-a ajuns chiar în derizoriu cu povestea asta: toată ziua se lansează câte o „bombă”: „cutărică aruncă bomba serii”, „nu știu cine face dezvăluiri bombă”. În realitate, toate sunt știri vechi, declarații vechi, reîncălzite, prezen­tate de dragul rating-ului, sub această formă bom­bastică: un ambalaj lucios, cu sclipici de proastă factură, un kitsch publicistic. Suntem într-un proces de falsificare, în bună măsură, a fenomenului in­formațional, bineînțeles, cu cele mai rele și mai proaste intenții.

„Am luat distanța necesară la timp”

– Când te ocupi de politică, nu mai scapi de ea prea ușor. E un vi­rus care creează de­pen­dență. Ce faci ca să nu iei cu tine acasă pro­blemele? Reușești să te deconectezi?

– După atâta timp, am învățat să mă de­co­nectez. Nu ușor! Dar, în anii ‘90, în perioada când lucram la România Liberă – luam pro­ble­me­le astea cu mine pes­te tot. Ajungeam acasă și priveam toată noaptea la ședințele CPUN-ului – nici pomeneală să scap vreun moment, să mă detașez. Iar atunci când scăpam puțin și uitam, mă simțeam vinovată, ca și cum aș fi chiulit de la ore… Dar încet, încet, lu­crurile s-au mai așe­zat. Azi, am modul meu „de a lua distanță” față de aspectele politice. Dacă te lași prea tare copleșit de probleme, devii ori prea pătimaș, ori ți se schimbă tonul, și asta se vede la foarte mulți jurnaliști. În ce mă privește, am izbutit să iau distanța necesară la timp, și asta îmi permite să nu stau implicată, să nu mă consum, să nu fac spume la gură din cauza nu știu cărui politician sau să lupt pe viață și pe moarte pentru nu știu care prostie, a nu știu cărui partid. Mă destind întot­deauna cu o carte bună! E metoda mea preferată de a evada din politică, în literatură. Uneori, distanța nici nu-i foarte mare. Sau privesc la meciurile de tenis – acum, și la Jocurile Olimpice. Este ceea ce mă destinde și-mi place foarte mult, bine, excep­tând activitățile casnice de rigoare. Cu o carte în mână sau uitându-mă la un meci de tenis (dacă nu joacă Simona Halep, că atunci sunt plină de emoții), uit cu desăvârșire de toată scena politică și mă simt bine.

„Normalitatea? Să fie bine cei dragi”

– Cum arată normalitatea vieții tale? Mai exis­tă lucruri care să te bucure cu adevărat?

– Lucrurile care mă bucură cu adevărat sunt aceleași dintotdeauna, și care au fost întotdeauna la mine pe primul loc. Consider că o viață normală (și spre asta tindem cu toții, chit că fiecare vedem nor­malitatea în felul său) e să-mi știu copiii sănătoși – fiul și nora, să fie mama să­nătoasă, să fim eu și soțul meu sănătoși, încât să-i pu­tem aju­ta și pe unii, și pe alții, cât om pu­tea mai mult. E prima pre­o­cupare: să fie totul bine acasă. Oricât de implicată am fost și sunt în toată această perioadă, n-aș fi putut să fac asta, dacă familia mea nu ar fi fost bine, nu ar fi fost în ordine. Abia de la acest punct în­co­lo puteam să îmi văd de trea­bă. Asta e normalitatea: în primul rând, să fie cei dragi bine, să fie sănătoși, să fie mulțumiți de ce fac – restul, om mai vedea!

– Oare la ce visezi, dragă Tia?

– O, Doamne! Visez să dorm, să dorm fără vise! Vi­sez la o situație în care lu­mea să fie ceva mai nor­ma­lă. Noi tot vorbim că după pandemie revenim la nor­malitate, dar te întrebi la ce normalitate ne referim? Eu visez la nor­ma­litatea aia, când se duc copiii la școală, când stai liniștit că nu-i ata­că nimeni, că nu-i răpește nimeni, că nu-i bate nu știu cine în curtea școlii, când mergi pe stradă și nu te-ata­că nu știu ce drogat, nu știu ce derbedeu. La normali­ta­tea aia în care oamenii vorbesc civi­li­zat unii cu alții (fără insulte, fără înjurături, fără să se bată pe stradă, așa cum se întâmplă atât de des). Visez la o lume fără violență, în care opiniile să fie luate ca atare, și nu ca declarații de război, în care lumea să înțeleagă că, cu cât ești mai normal și mai politicos cu ceilalți, cu atât ți se vor întoarce politețea și normalitatea. Cam așa ceva mi-aș dori, deși, când mă uit în jur, îți spun sincer, nu prea am speranțe mari. Dar, cine știe, ne apără Dumnezeu și, poate, ceva-ceva învățăm din ce-am pătimit în aceas­tă perioadă, deși tare mă tem că învățăm nu­mai lucruri rele. Și mai visez la mai multă de­cență, la rațiune și la decență, într-o lume care e din ce ce mai indecentă și pare din ce în ce mai ira­țională. Dar dacă medicii ne tratează și Dumnezeu ne vin­decă, să sperăm că tot El va găsi o cale să vindece câte ceva din rănile și din bolile acestei lumi.