Apele vindecătoare din Oaș – Izvorul cu aur de la TURȚ BĂI

– Oșenii pleacă la muncă în toată lumea, în vreme ce satele lor sunt așezate pe adevărate comori. Țara Oașului se află pe locul unu în România la ape minerale te­­rapeutice. Un izvor uriaș de sănătate și bani zace nefolosit, în pământ: Bixad, Bel­ting, Carei, Băile Acâș, Băile Puturoase, Valea Măriei, Foieni, Tarna Mare, Dobă, Vama… Un potențial balnear absolut fabulos, pe care nimeni nu se gândește să-l exploateze, creând, astfel, și locuri de muncă, pentru oșenii plecați în bejenie. În dru­murile noastre, am ajuns și noi într-un asemenea loc: Turț-Băi. Azi o gură de mi­nă abandonată, din care, cândva, a curs aur viu –

Comoara din dosul casei

Vasile Filimon din Turț este fost miner, și cu­noaște bine istoria locului. A lucrat și el în străi­nătate, dar acum s-a întors în țară, împreună cu toa­tă familia: nevastă, copii și nepoți. Și-a făcut o casă frumoasă și e bucuros că feciorii și-au găsit loc de muncă la niște patroni din sat. „Nicăria nu-i ca acasă! Ca mâine s-ar întoarce toți oșenii din lume, dacă ar urni cineva lucrurile din loc”. Unul din ele este fosta mină la care a lucrat, pe care mă invită să merg s-o văd. Se află în dosul casei, pe-un deal:

„Eu am muncit aici până-n ‘73, apoi am avut un accident și m-am pensionat pe caz de boală. Era o bo­găție cum nu mai există. Din mun­tele ăsta, scoteam zilnic zeci de tone de minereu de cupru, plumb, aur și argint, dar după câțiva ani de la Re­voluție, mina s-o închis! De azi pe mâi­ne, s-o gătat. Cineva de la ex­ploa­tare a hotărât că nu mai e ren­tabilă, cu toate că abia ce se des­coperise un nou fi­lon cu metale prețioase! Cert e că Turț n-ar fi exis­tat pe harta României, fă­ră această mină – cea mai importantă sursă de aur din această zonă! Toți băr­bații din sat munceau aici, deși în condiții foarte grele. Pe vremuri, se să­pa la târnăcop, la daltă și ciocan, se scotea mine­reul din abataje, de la 250 de metri adâncime, cu coșu­rile de nuiele, și se trans­porta cu carul cu boi la Ba­ia-Mare, la flotație. Era muncă grea, dar oa­menii o duceau bine, aveau de toate, că doar mi­neritul era bine plătit! Românii trăiau laolaltă cu ungurii și cu nemții veniți aici încă din vremea Imperiului austro-ungar, dar se îm­păcau cu toții, de nici nu ziceai că nu-s de-ace­­­lași neam! Și m-am în­surat cu o unguroaică din sat, și nu regret o cli­pă! Avem familie, casă, sănătate să ne dea Dumnezeu”.

Nenea Vasile vorbește însuflețit despre ga­leriile pe care le-a săpat, despre „adâncimi de cotă”, des­pre „febra aurului”, care-i apuca pe mineri când dădeau de filoanele grele, despre su­perbele flori de mină care luminau abata­jele, despre zecile de va­goane de minerale extrase din pântecul pământului, care plecau zilnic spre Baia Mare… I se citește în ochi și în glas părerea de rău că mina a fost în­chisă. Din șanțul care îi separă curtea de drum, fe­rind-o de șuvoaiele repezi ce coboară pe văi după ploaie, ridică o piatră la întâmplare: „Vedeți dunga asta gălbuie? E minereu de zinc!”. Apucă un bolovan și îl răstoarnă pe-o par­te: „Ăsta-i cupru”. „Dacă scotocim un pic, putem să găsim și vreun fulg de aur! Încă ar fi multe minerale de exploatat la Turț Băi…”.

Aducem vorba și despre apele minerale, care au adus în vremuri apuse gloria Turțului, egalată doar de aceea a pălincii… „Tare bună de leac era apa aceea! Izvora dintr-un filon, de care nu ne-am atins niciodată, deși era plin de aur. Probabil se încărca și apa cu să­ruri de aur, argint, cupru și zinc, de te scăpa în câteva zile de durerile reumatice, dacă fă­ceai băi calde. Era bună și pentru bolile genitale, multe femei s-au lecuit de proble­mele pe care le aveau. Nu știu cine a observat că-s tămă­dui­toare, dar pe mulți i-a pus pe pi­cioare. Veneau oameni de peste tot. Erau trei ciubere mari pe pla­toul acesta. Se făcea baie în vase din lemn, pentru că vanele de tablă le găurea apa, după trei zile erau roșii de rugină, așa puternice erau mine­ra­lele. Se umpleau ciu­berele pe jumătate cu apă mi­ne­rală din mină și se adăuga puțină apă de ploaie, că altfel pișca la piele. Se încălzea apa cu bolovani ținuți în foc. Bolnavii se despuiau, intrau în apa fierbinte, stă­teau vreo jumătate de oră, chiar și mai bine, apoi lăsau locul altora. Era flux continuu, ardea focul de dimineața până seara! Iar după trei, patru băi, uitai de orice durere, erai ca nou! Pe vremuri, atât de cu­noscute erau apele minerale de la Turț Băi, că bolnavii erau aduși de neamuri cu căruța, de la zeci de kilometri, și după câteva zile plecau pe picioarele lor”.

Ajungem la gura minei, și e total inundată. „E adâncă apa aici, are mai mult de doi metri! Cred că și galeriile-s inundate, s-a prăbușit un perete de la gura de ventilație din vârf și pe-acolo s-a infiltrat apa de ploaie care s-a scurs pe versanți”. Prin balta ver­zuie, încremenită, în care se oglindește pădurea, se stre­coară un firicel de apă gălbui-aurie, ce pare că nu se-amestecă cu cea de deasupra. „Ăsta-i izvorul tămă­duitor”, spune nea Vasile. „Din cauza concentrației de minerale nu se-ames­tecă cu apa băltită!… Și nu îngheață, nici pe cel mai mare ger! Păcat că nu s-a tras o conductă îna­inte de închiderea minei, să se mai folosească lu­mea de puterea ei de leac! Vedeți, e mai diluată acum, că în abataj izvora galbenă ca spicul de grâu. Și era atât de acidulată, încât făcea găuri în șina de la vagoneți, pe unde picura din pereți! Cine știe ce-o fi acum în adâncul minei, că nu se mai poa­te ajunge acolo! Am vorbit mai demult cu pri­marul din Turț, am vrut să-l conving să redeschi­dem mina, să încercăm să recaptăm izvorul, să vină lumea la băi, dar mi-a spus că nu e posibil. Mina e în proprietatea Ministerului In­dus­triilor și ca s-o deschidem avem nevoie de-un milion de apro­bări. Dar ce bucurie ar fi pentru noi! Să rea­bilităm băile și să facem și-un pic de turism local. Poate așa s-ar revigora puțin și satul nostru, tot mai pustiu de la o vreme, pentru că tinerii au ple­cat care încotro, prin străinătate. Îi mare păcat! Avem peisaje frumoase și un aer curat, cum nu mai găsești. Mai sus, pe dealul Coparcea, înconjurat de păduri de stejar, e ridicată mânăstirea Sfântul Gheorghe, la care vin anual mii de credincioși. Cred că s-ar putea bucu­ra multă lume de fru­mu­sețile locu­lui, dacă ar ști și de puterile de leac ale apelor din Turț Băi… Dacă ar veni oamenii în con­cediu în Țara Oașului, poate s-ar construi și la noi pensiuni și ar înflori agroturismul, ca în alte zone de munte ale țării. Că doar suntem oameni faini și avem cu ce să-i omenim pe oaspeții noștri!”

Și ca să-și întărească vorbele și cu fapte, Nea Vasile nu ne lasă să plecăm din curte înainte de a-i gusta pălinca (fabuloasă!), iar la despărțire ne oferă încă un reper prețios pentru documentare: cum­natul său, Francisc Virlici, mutat după închiderea minei, în Derveni, lângă Carei. A fost băieș în Turț Băi, și se ocupa personal de bolnavi. „Fery are 75 de ani, dar încă-i în putere! Sunați-l, o să vă po­ves­­tească el despre băi și puterea apelor mine­rale.”

Reproduc dialogul cu Francisc Virlici, ca final pentru călătoria noastră în Turț: „Până în ‘93 am fost băieș, iar când s-a închis mina, a trebuit să mă angajez în altă parte, că încă n-aveam anii de mun­­că pentru pensionare, și am fost nevoit să plec… Îmi amintesc ca ieri, de apele alea fer­me­cate: când ieșeam din șut sau la sfârșit de săp­tă­mână îmi plăcea să mă ocup de «fur­nale», așa le ziceau. Focuiam la pietre, de di­mineața până seara, pentru apa de baie… Aprindeam un foc mare pe platoul din fața minei, puneam de jur-împrejur bolovani de andezit, iar când erau încinși bine, îi luam din jar cu o furcă cu zece coarne și le dădeam dru­mul în ciubere, să încălzească apa de leac. Fo­loseam aceeași apă o zi întreagă, o schimbam abia a doua zi. Din omenie, lumea din sat îi găzduia pe bolnavii de departe, care stăteau mai mult la băi. Apele de Turț erau foarte bune pentru reumatism; oricât de înțepenit era bol­navul și orice dureri avea, după maximum 10 băi era pe picioare, i se deznodau toate în­cheieturile și uita de probleme! Eu nu știu să fie vreo stațiune din România care să se laude cu așa rezultate! Că am umblat și eu încolo, în­coace… și la Băile Felix, și la Techirghiol, dar n-am auzit să se vindece lumea în câteva zile!

Problema nu-i că s-a stricat Turțul, ci că nu face nimeni nimic pentru zona noastră, că sunt zeci de ape vindecătoare, dar parcă nici n-ar exista! Țara Oașului stă pe un ocean de ape minerale și termale. De-ar avea străinii așa bogății câte avem noi, s-ar da peste cap să le scoată la lumină și să facă bani din ele! Numai la noi nu se poate… Încep să-i înțeleg mai bine pe pruncii ăștia ai noștri, care se duc în lume și nu mai vor să vină acasă. La ce bun să te întorci?”.