ANDREEA MARIA DINU (Interpretă de muzică populară): „Poate că Dumnezeu ne îndeamnă să ducem mai departe tot ceea ce este profund românesc”

– Este câştigătoarea ultimei ediţii a concursului „Vedeta Popu­lară”, de la TVR. O fată de nouăsprezece ani, care a im­pre­sionat prin vocea ei puternică, prin repertoriul bine ales și impecabil in­­terpretat. Juriul a ales-o câştigătoare pe An­dreea Dinu, iar noi o invităm să-şi spună povestea de dra­goste, cu mu­zică populară din zona ei de baștină, Oltenia –

„Sunt fată de la țară, chiar dacă stau la oraș”

– Prima întrebare este „de ce folclor”? La ca­li­tăţile tale vocale, puteai alege să cânţi muzică cla­sică, operă, operetă, orice…

– Nu m-a atras niciodată, dar absolut niciodată, alt stil muzical. Nu ştiu să explic de ce… De fapt, nu cred că există explicaţie. Este ceva din mine, ce­va ce nu are un început. A fost mereu acolo, adânc, în inima mea. Poate sună ciudat pentru cineva de douăzeci de ani, dar aşa sunt. Ascult la radio câte o piesă pop, poate îmi place pe moment, dar n-o mai ascult a doua oară. În schimb, dacă îmi cade cu tronc o melodie populară, o ascult non-stop, săptă­mâni întregi. Eu şi la şcoală, dacă aveam de făcut o compunere, o făceam despre folclor. La engleză, am avut la un moment dat de compus un discurs; al meu a fost despre folclor. Nu mai spun de muzică.

– Ai moștenit patima din familie? Oltenii sunt mari amatori de muzică populară.

– Bunica mea cântă frumos, la fel şi sora ei. Ma­ma are, și ea, o voce extrem de bună, cântă mereu prin casă muzică populară. Dar nu e ceva studiat, ci fredonatul acela de tot felul de melodii auzite pe la radio şi televizor. Nu de la mama am învățat muzică, nu am purtat nicicând discuţii despre folclor şi tradiţii cu ea. Iubirea a fost în mine. De mititică am avut o dragoste pentru tradiţie, pentru vechi. Cred că fiecare dintre noi are un spirit profund românesc în adâncul sufletului, numai că în unii nu răbufneşte. La mine a erupt pe la şaisprezece ani şi simt că îmi dă putere, simt că acele cuvinte pe care le cânt sunt ale mele, legate strâns de ceea ce sunt eu ca om în această ţară. Când am conştientizat asta, am început să studiez, să ascult altfel melodiile. Să le simt, să le înţeleg. Nu ştiu cum să explic, dar nu poţi cânta bi­ne folclor dacă nu-l simţi, dacă povestea acelui cântec nu e înţeleasă de tine până la cel mai mic amă­nunt.

– Eşti fată de oraş sau de la ţară?

– Până în clasa întâi, am locuit numai la sat, la bunici, în Bobiceşti, judeţul Olt. Apoi am venit lân­gă părinţii mei, la oraş, în Balş. Dar Balșul este la doar douăzeci de kilometri de Bobiceşti, e ca şi cum nu aş fi plecat niciodată. Dar poate cel mai impor­tant pentru mine a fost că suntem foarte aproape de Morunglav, o localitate cu mare tradiţie în folclorul oltenesc. O mulţime de lăutari celebri s-au perindat pe acolo şi, chiar dacă mulţi nu mai sunt printre noi, a rămas un spirit muzical cu totul aparte. Copilărind la bunici, mergând şi azi, săptămânal, la ei, învăţând muzică printre lăutarii satului, mă consider fată de la ţară, indiferent unde locu­iesc sau voi locui vreodată.

„Am cântat «Constantine, Constantine» și i-a plăcut”

– Acolo, în sat, a fost și primul tău contact cu folclorul?

– Da, acolo. Dar „limpezirea” mea nu s-a petre­cut în copilărie, ci acum vreo cinci, şase ani. Când mu­şica mea (sora bunicii) m-a dus la Centrul Cultu­ral din Morunglav. Abia acela poate fi considerat momentul-cheie din viaţa mea artistică, pentru că l-am cunoscut pe acordeonistul şi profesorul Dorel Langă. I-am cântat „Constantine, Constantine” şi i-a plăcut. Nu ştiu dacă a apreciat atunci cum am cân­tat, ci mai degrabă ce am cântat. Apoi, o vară întreagă am lucrat intensiv cu dumnealui şi asta a contat enorm pentru mine. Domnul Langă este un lăutar de acolo, de la ţărână, ştie inima locului, esenţa lui, şi a reuşit foarte subtil să mi-o sădească şi mie în suflet.

– Cum anume?

– A văzut că prefer muzica veche, folclorul au­tentic, şi m-a încurajat să nu mă abat niciodată de la drumul acesta. M-a sfătuit să merg la concursuri, nu nea­părat ca să le câştig, ci ca să-mi înving timidi­tatea de care sufăr tare mult. Cred că tocmai acest aspect al firii mele m-a oprit să-mi pornesc mai re­pede cariera. Dincolo de sfaturile muzicale, şi acelea doar sugerate, domnul Langă nu prea spune lu­cru­rile direct, în faţă. Este un… pânditor. Şi pe mine, şi pe cei­lalţi solişti sau dan­sa­tori din Ansamblul „Ol­teţul” din Morun­glav ne urmărea din penum­bră, din culise. Observa el, aşa, de la depărtare, cum ne comportăm, ce fel de oameni suntem. Mergea pe ascuns la şcoală să vadă ce note avem, cum suntem apreciaţi de pro­fesori. Sincer, eu n-am ştiut că acesta-i era obi­ceiul, abia după „Vedeta Populară” mi-a spus că aşa a procedat. Abia a­cum am înţeles cum de mă cunoştea dumnealui mai bine decât mă cu­noş­team eu însămi. Pentru un om simplu, de la ţară, este un pedagog foarte bun. Lucrul acesta, plus ta­lentul său lăutăresc de excepţie mă fac să-l respect şi să-l îndrăgesc mult.

„Așa a fost copilăria mea, cântam întruna”

– Este atât de important cine îţi formează pri­mii paşi în carieră?

– Eu cred că pentru un interpret de folclor începutul este cel mai important. Câteodată, copii foarte talentaţi sunt preluaţi de profesori care sunt mai degrabă interesaţi de a câştiga concursuri, de a-şi ajuta elevii să ajungă celebri, în detrimentul aten­ţiei acordate repertoriului. Eu am început ca­riera muzicală mult mai târziu decât aceşti copii. Unii ar putea spune chiar prea târziu, dar pentru mine este perfect. De ce? Pentru că am preferat să ajung la o oarecare maturitate, să înţeleg folclorul profund, înainte de a urca pe scenă. Cred că am procedat foarte bine să-mi fac debutul mai târziu decât se practică în mod normal. Este foarte greu să repari ceva ce a fost pornit greşit, de aceea mulţi tineri talentaţi nu cântă chiar ce trebuie: au pornit făcând alegerile incorecte. Dar nu e nicidecum vina lor, pentru că, la câţiva anişori, ce ştii tu, dacă o me­lodie e de valoare? Eu m-am temut de acest lucru mai mult decât orice, de aceea mai întâi am studiat, am simţit, am ales şi apoi am început să cânt în public. În plus, aşa cum spuneam, am fost un copil extrem de timid. Eu şi în casă cântam doar când eram singură. Aşa a fost copilăria mea: cântam în­tr-una, dar nimeni nu ştia asta. Nici prietenii mei cei mai apropiaţi nu aveau habar că eu am voce. Într-o vară, mi-am luat inima-n dinţi şi i-am cântat lui Moşica. Ea, având ureche muzicală bună, re­pede m-a luat de mână şi m-a dus să mă asculte ci­neva avizat, aşa cum vă povesteam mai devreme…

– Ţi-ai învins până la urmă timiditatea?

– Hmmm, nu prea, nu de tot. Să vă spun ceva ce nu ştie nimeni: eu port ochelari, iar pe scenă, în con­curs, nu i-am avut. Aşa că nu vedeam nimic. Vă spun sincer, nici pe juraţi nu-i vedeam. N-am ştiut cum erau îmbrăcaţi până nu i-am văzut la televizor. Ha! Ha! Aşadar, la „Vedeta Populară”, m-a ajutat miopia să înving timiditatea!

„Azi, în Olt, singurul loc unde mai poți asculta melodii bătrânești sunt nunțile”

– Andreea, te afli în contact permanent cu lu­mea satului. Oare mai e viu folclorul oltenesc?

– Nu mai e „viu” nimic, de când cu pandemia aceasta. Ansamblurile s-au închis, concerte nu sunt mai deloc. Mă tem şi să mai merg pe la bătrâni să văd ce mai cântă, aşa cum făceam, ca să nu-i expun, Doam­ne fereşte, la ceva. Dar şi înainte de perioada aceasta grea, mie mi se pare că se cântă autentic din ce în ce mai puţin. Nici la biserică nu mai sunt mulţi copii în cor. Eu am cântat în corul bisericii din Bobiceşti toată copilăria, şi era tare frumos. Mai ales la Paşte şi la Crăciun. Azi, în Olt, singurul loc unde mai poţi asculta melodii bătrâneşti, cântate cu măiestria de altădată, sunt nunţile. Mă rog, acele nunţi care încă păstrează tradiţiile de la noi – împodobirea bradul de nuntă, bărbieritul mirelui. Da, acolo zici că intri prin­tr-o poartă în timp şi te simţi ca acum o sută de ani, încărcat de forţa lo­cului şi a istoriei. Iată un lucru bun, pen­tru că el do­vedeşte că nu e totul pier­dut. Comori există, doar că sunt scoase tot mai rar la lumină.

– Atunci, cum se ex­plică tinereţea din rân­dul interpreţilor de fol­clor? În ultima vreme e o ex­plo­zie de soliști foarte tineri.

– Adevărat că sunt mulţi copii şi tineri care cântă folclor. Chiar la mine, în Olt. O fi des­tinul nostru, poate că Dumnezeu ne îndeamnă, fără să ne dăm seama, să ducem mai de­parte tot ceea ce este profund ro­mânesc. Eu cred că aşa ne este dat de Sus, altfel nu-mi pot explica. Poate contează şi felul în care creşti. După cum vă spuneam, eu, de mică, la ţară, mergeam în fiecare duminică la bi­se­rică şi cântam. Acasă, o au­zeam pe ma­ma. Nu cânta să mă înveţe, dar mereu fredona ceva în timp ce ro­botea. Paşii ei prin casă erau însoţiţi de un perma­nent murmur melodios. La fel cânta şi bunica, şi Moşica. Poate că şi în alte familii e la fel, şi aşa se explică de ce mulţi tineri cu har mu­zical îndrăgesc folclorul şi îşi aleg să facă o carieră din asta, şi nu din altfel de muzică. E minunat că tinerilor le place folclorul, problema este ca ei să se străduiască să cânte unul de calitate.

„Am speranța că ne apără Dumnezeu să nu irosim ceea ce am moștenit din neam în neam”

– În timpul concursului de la TVR, am re­mar­cat și frumusețea aparte a costumelor pe care le-ai purtat. Se mai țese în Olt port popular?

– Să ştiţi că ia pe care am purtat-o în concurs era de împrumut. Cineva apropiat nouă o are moş­tenire de familie şi nu mi-o dă de tot nici în ruptul capului. Apreciez asta, nici eu n-aş înstrăina o astfel de avere. Dar am primit o ie şi o maramă chiar de la mine din sat, din Bobiceşti, şi le preţuiesc ne­spus. Mai sunt în Olt femei care cos ii, chiar ţes şi la război. Da, femeile lucrează ca să vândă, e firesc, dar apreciez enorm la ele grija de a face totul co­rect. Păstrează cu sfinţenie modelele tradiţionale, cu­lorile, tehnica. Pe mine toate aceste lucruri mă bucură şi îmi dau speranţă că ne apără Dumnezeu să nu irosim ceea ce am moştenit din neam în neam. Să fim români şi de acum înainte. Dacă nu ştii istoria zonei, dacă nu înţelegi elementele costu­mului, dacă nu treci prin inima ta versurile cânte­celor, nu poți fi un bun interpret de folclor. Să nu ştii lucrurile acestea atunci când cânţi ar însemna că duci aşa, o bârfă de la un om la altul, nu o po­veste cântată, plină de tâlc şi de istorie…

Dacă tata poate, şi eu pot

– Cu toată dragostea ta pentru muzică, ești studentă la Politehnică. Cum s-a adaptat la Bucu­reştiul acesta nebun o fată atât de cuminte şi ataşată de sat, ca și tine?

– Greu. În primul an de facultate nu mi-am dat seama cât de dificil este, pentru că nu prea am stat aici, s-a învăţat mult online. Acum sunt în Capitală, dar în continuare nu-mi place aglomeraţia ei, zgomotul. Imediat fug acasă când am ocazia. Sunt destul de maleabilă, mă adaptez diferitelor situaţii; mai greu, mai uşor, până la urmă o fac. Ştiţi ce mă ajută să rezist şi să nu mă plâng? Gândul la tata. El este plecat de multă vreme în Italia, la muncă, iar prima dată când m-am simţit singură în Bucu­reşti m-am gândit la el. Doamne, ce greu trebuie să-i fie! Tata nu zice ni­cio­dată asta, nu se la­men­tează, dar eu îl simt. Este cumplit sentimentul de singurătate, de înstrăi­nare…

– Cânţi şi din dor pentru el?

– Da, îmi lipseşte foar­te mult. Dar plecarea lui m-a făcut extrem de res­ponsabilă. De exemplu, când m-am apucat se­rios de muzică, a fost nevoie de pregătire. Una plă­tită, evident, şi chiar destul de costisitor. Faptul că tata este departe şi munceşte din greu ca să-mi ofere mie această şansă m-a obligat moral, m-a deter­minat să nu o irosesc. Nu am considerat mu­zica un moft, când m-am dedicat ei am făcut-o cu toată seriozitatea, pentru că îmi place şi pentru că le datorez asta părin­ţilor.

„Voi începe pregătirea pentru Conservator”

– A schimbat ceva în viața ta premiul câș­tigat la „Vedeta Popu­lară”?

– Concursul „Vedeta Populară” a fost greu, dar şi extrem de frumos. Să-l câştig a fost chiar neaşteptat şi, practic, a marcat adevăratul meu debut. Nu eram cunos­cută deloc până anul acesta, poate doar în oraşul meu, Balş, să fi avut un oarecare renume. După „Vedeta Populară”, am pri­mit o mulţime de felicitări, lumea a început să mă caute, dar nu a fost chiar aşa un val de solicitări cum mă aşteptam. Îmi imaginam că vor fi mai multe in­vitaţii la concerte, în emisiuni sau interviuri, pre­cum acesta pentru revista „Formula AS”, dacă nu în toată ţara, măcar în Oltul meu natal. Nu s-a întâmplat, dar cred că o mare parte din „vină” o are pandemia. Însă ceea ce a schimbat cu adevărat acest concurs în mine este per­cepţia legată de impor­tanța studiului muzical şi a unei ca­riere în domeniu. Eu cred despre mine că sunt doar un copil, dar acum acest copil se gândeşte foar­­te serios la un viitor mu­zical, ba chiar voi începe pregătirea pentru Con­ser­vator, deși sunt studentă în anul doi la Politehnică, In­ginerie Medicală, îmi place mult ce fac.

– Te-au îndrumat părinţii către o carieră mai degrabă ştiinţifică decât artistică?

– Părinţii nu au fost foarte băgăreţi în alegerile mele. M-au lăsat să văd în ce direcţie merg eu. Este drept că nu au fost chiar bucuroşi când le-am spus că aş vrea să fac Conservatorul. Da, ei au insistat să merg la Politehnică, pentru că ştiau să sunt foarte bună la matematică şi pentru că ingineria pare să fie o meserie mai de viitor. I-am ascultat. Ei bine, după „Vedeta Populară” li s-a schimbat atitudinea, au realizat pentru prima dată cu eu chiar cânt serios, că pot fi apreciată de un juriu de o asemenea va­loare. Încurajările părinţilor îmi dau curaj şi mie, de aceea spun că aş urma şi studii academice muzicale, în paralel cu cele inginereşti.

– Ce planuri mai ai într-ale muzicii, Andreea?

– Plănuiesc participarea la mai multe festivaluri, inclusiv celebrul „Maria Tănase”. De asemenea, în­cep să lucrez la un repertoriu al meu. Nu mă gră­besc, este un proiect care cere tihnă, atenţie. Ţin foarte mult să fie autentic, să nu mă abat de la tipi­cul zonei mele, să nu compromit în niciun fel tra­diţia. Caut muzică tradiţională, care să mă inspire. În rest, plănuiesc să mă bucur de muzică, să reuşesc în continuare să cânt numai cu inima.