* José Luis Peixoto, „Autobiografia”, traducere de Simina Popa, Editura „Pandora M”, colecția Anansi (tel. 021/300.60.90), 256 p.
Dintre scriitorii portughezi contemporani, celebri sunt în lume, inclusiv la noi, José Saramago (1922-2010), care a primit Nobelul pentru Literatură în 1998, și António Lobo Antunes (n. 1942), care l-ar fi meritat la fel de mult. Saramago era un idealist, credea în utopia marxist-leninistă, deși a trăit destul ca să vadă eșecul ei catastrofal, nedreptățile criminale ale tuturor dictaturilor comuniste, mărturiile celor ce le-au trăit. Convingerile politice nu i-au alterat totuși marele talent de romancier al identității portugheze, în special în seria cu tematică istorică formată din capodoperele „Memorialul mânăstirii”, „Anul morții lui Ricardo Reis” și „Istoria asediului Lisabonei”. Între Saramago și Antunes era o rivalitate puternică, nu se suportau (dacă ar fi să aleg, preferința mea ar fi Lobo Antunes pe care am avut ocazia să-l ascult la București și care m-a impresionat durabil prin farmec natural, capacitate de comunicare și prin consonanța cu ideile lui). Scriitorul pe care vi-l recomand azi, considerat de la debut un copil-minune al literaturii din Portugalia, e născut în 1974 în regiunea sudică Alentejo. A publicat de foarte tânăr proză scurtă, poezie, critică literară, iar primul lui roman, din 2001, a primit o recompensă importantă, „un fel de Nobel autohton” – Premiul José Saramago, care e însoțit și de o sumă consistentă. Ceea ce i-a schimbat viața și l-a făcut să se dedice scrisului, fără să-și neglijeze pe parcurs nici pasiunea pentru muzică (e membru al unei formații și chiar arată ca atare – are multe tatuaje). În ultimii ani a fost de două ori în România: la Festivalul Internațional de Literatură de la Timișoara și, recent, la Festivalul Internațional de Literatură și Traducere de la Iași. Romanul „Autobiografia” e un joc ingenios și surprinzător între ficțiune și întâmplări reale, un text revelator al calităților (încă) tânărului scriitor, care are curajul să afirme că tema lui predilectă este el însuși. Personajele principale sunt un aspirant scriitor sărac pe nume José și octogenarul în culmea gloriei José Saramago plin de energie, care continuă să scrie și să publice cu succes până în ultimii lui ani, trăiți pe o insulă din Canare. În lunga lui viață plină de evenimente istorice, Saramago a avut harul să le transforme în literatură capabilă să influențeze, să emoționeze și să dea de gândit nu doar conaționalilor, ci și milioanelor de cititori din țările în care a fost tradus. Angajat să-i scrie biografia, junele José (care e și nu e Peixoto) se sugerează a fi o ipostază de demult a bătrânului nobelizat, un derutat pe cale să se piardă prin dependența de alcool și jocuri de noroc. Abia în ultima treime a originalei narațiuni revelația că José și Saramago sunt aceeași persoană la vârste diferite dobândește complexitate analitică. Raportul eu/el e explicat de „(auto)biograf” într-o notă de subsol: „Chiar dacă folosesc referințele lui S ca să scriu despre mine, nu pot să-l fac să pară absent și neverosimil. Să scriu despre mine însumi garantează o coerență (…). Pot folosi numele lui S, descrierea trupului/chipului său, chiar și detalii aparent netransmisibile din povestea lui și să pun toate astea asupra mea. Să mă povestesc pe mine prin altul și să-l povestesc pe celălalt prin mine, iată literatura”. Natura hibridă a acestui roman fictiv/real ne relevă un foarte bun scriitor, cu experiențele lui existențiale și cu o remarcabilă stăpânire a mijloacelor moderne de a le nara.
