Mă trimisese mama să adun niște trifoi de pe marginea unui ogor de porumb ce se întindea în spatele casei, căci nu mai aveau ce mânca iepurașii cei albi, cu ochi roșii, pe care tata-i iubea ca pe niște copii. În timp ce alegeam trifoiul de pe haturile lăturalnice, aud la câțiva pași de mine un fâlfâit de aripi, care mă sperie. Când ridic ochii, văd o prepeliță ce-și lua zborul, țipând de mama focului. Mă apropii de locul cu pricina și numai norocul a făcut să nu zdrobesc sub talpă trei pui golași, ce-și ridicau ciocurile deschise, cerșind mâncare. Am luat fiecare pui în mână și l-am cercetat la aripi. Nu aveau nimic. Dar la câțiva metri, în iarba mare, se auzea cum mama lor țipă și se zbate neliniștită. Îi era frică să nu-i fur puii… Un sentiment de vinovăție a pus stăpânire pe sufletul meu și m-am rușinat. M-am uitat în jur, să nu mă vadă cineva, am pus iarăși puii în cuib, acoperindu-i cu niște fire uscate de iarbă, și-am pornit către casă, cu trifoiul în brațe. Dar peste vreo câteva zile, un gând ascuns îmi da ghes să merg să văd ce mai fac puișorii de prepeliță. M-am dus iarăși la locul cu pricina, am găsit cuibul, dar în culcușul împletit din iarba uscată era doar un singur pui care se uita la mine cu ochi mirați. L-am luat în mână, el a încercat să zboare, dar a căzut la doi pași. M-am dus și l-am ridicat. Nici măcar nu ciripea. M-am așezat în iarba înaltă, în speranța că va veni mama sa. Am stat degeaba. După vreo două ore, am plecat acasă, luând cu mine și puiul, cu gândul că mai pe seară mă voi întoarce, pentru a-l pune la loc, căci eram sigur că prepelița va reveni peste noapte la cuibul său. Dar n-a fost așa. Prepelița nu s-a întors nici în seara aceea, nici a doua și-a treia zi. Nu s-a mai întors niciodată. Și uite așa, am început să alerg după muște prin casă, un calvar pentru mama și un deliciu pentru puiul de prepeliță. În ce-o privește pe mama, n-aș putea spune că prezența păsăruicii o încânta: „Ce faci cu zburlitul ăsta de pui?”, m-a întrebat într-o zi. „O să moară, crezi că-i pui de găină, să stea în coteț?”. Într-adevăr, puișorul crescuse, era ciufulit și-urâțel.
Așa i-a și rămas numele: Zburlitu. L-am învățat să mănânce și tărâțe de porumb, amestecate cu făină de mălai, însă plăcerea lui cea mai mare era să-mi ciugulească din palmă muștele și gâzele ce se pripășeau prin casă și pe care eu le prindeam de-acum cu dexteritate. Zilele, lunile treceau, Zburlitu creștea și era acum colocatar al camerei mele, spre disperarea mamei, care mă ocăra că-i murdărește preșurile și se agață de perdele. Dar pentru mine, devenise un prieten nedespărțit. Umbla toată ziua după mine prin curte, făcând salturi, băgând groaza în cocoși și găini. Acum era mare, dolofan, plin de pene, și când veneam de la școală, da nebunește din aripi, ca și cum mi-ar fi spus: „Bine c-ai venit! Mi-e urât fără tine”. A trecut și iarna, a venit iar luna lui mărțișor, totul în jur înverzise. Zburlitu a trecut cam greu peste gerul lui decembrie, însă se obișnuise cu camera mea, era mai liniștit, mai cuminte. Când s-a împlinit un an de când îl luasem acasă, am plecat cu el printre flori, la locul unde-l găsisem, amărât și golaș. Nu știu de ce, am simțit o strângere de inimă și liniștea din mine s-a tulburat. Zburlitu se zbenguia în urma mea, țipa și sălta în felul lui poticnit. Când m-am apropiat de cuib, ce să vezi: același fâlfâit de aripi ca anul trecut, și o prepeliță își luă zborul. În spatele meu, Zburlitu a țipat și el pe limba sa, ridicându-se de la pământ într-un zbor care m-a uimit. În văzduh, erau acum două prepelițe: Zburlitu și mama sa. Am încercat să-i ajung din urmă, dar ei se ridicau și zburau împreună, spre o livadă bătrână de peri, ce se întindea sub dealul de lângă sat. Zburlitu plecase spre lumea lui.
Sorin R. – Suceava
