Pentru scriitorul José Luís Peixoto, vizita la Iași a început cum nu se poate mai bine. În avionul care îl ducea spre Festivalul de Literatură, vecina de scaun citea absorbită „Autobiografia”, cel mai recent roman al lui, fără să-și dea seama că cel care s-a așezat lângă ea e chiar autorul. Întâmplarea s-a răspândit rapid pe rețelele de socializare, s-a soldat cu un autograf la cald și l-a făcut pe Peixoto, deținătorul prestigiosului premiu „José Saramago”, să se bucure ca un copil. La Iași, s-a întâlnit în școli cu tinerii săi cititori, a acordat interviuri, s-a plimbat de unul singur și a urcat pe scena Teatrului Național, pentru un amplu dialog cu Robert Șerban. Prezentă la Iași, am vorbit despre farmecul și demonii literaturii, despre tatuaje și muzică rock, cu unul dintre cei mai influenți scriitori portughezi din zilele noastre.
Satul cu o mie de locuitori
– Primele amintiri, felul în care percepem realitatea la vârsta copilăriei sunt „vinovate”, adesea, pentru ceea ce ajungem să fim. Pe tine ce te-a făcut scriitor, José Luís?

– De ani de zile îmi pun și eu aceeași întrebare și, ca să găsesc răspunsul, continui să scriu. Poate la mijloc e faptul că m-am născut și am trăit până la vârsta de 18 ani într-un sătuc de 1000 de locuitori. Pentru cei care trăiesc într-un oraș mare, 1000 de locuitori pare ceva nesemnificativ. Ce nu știu ei este că atunci când trăiești într-o comunitate atât de mică, ajungi, de fapt, să-i cunoști pe toți, să interacționezi cu fiecare în parte.
– Cu învățătorul, cu poștașul, cu preotul…
– Exact. Știam oameni de vârsta mea, oameni de vârsta părinților mei, dar și oameni de vârsta bunicilor mei. Și lucrul care a contat cel mai mult e că fiecare dintre acești consăteni folosea limba într-un mod diferit. Mie îmi plăcea să fiu atent la frazarea lor, la topică, la intensitatea cuvintelor. Când scriu, caut această dimensiune muzicală, îmi place la nebunie să folosesc anumite cuvinte care știu că sună într-un fel. Nu pot face abstracție de sunet. Muzica e lipiciul, e ceea ce leagă textul coerent. Apoi, sigur, aveam și timp. Mare lucru nu era de făcut în Galveias. Eram cu totul pierduți între câmpii, în mijlocul continentului, departe de mare, undeva aproape de granița cu Spania, într-una din cele mai sărace regiuni ale Portugaliei. Era mijlocul anilor ‘80 și una din puținele distracții ale noastre era faptul că, o dată pe lună, venea în sat librăria ambulantă: o mașină încărcată de cărți, din care fiecare ne cumpăram câte 4, 5 volume, ca apoi, în timp, să ni le împrumutăm de la unul la altul. Eu m-am născut în 1974, exact anul în care în Portugalia s-a instaurat democrația, după o dictatură portugheză de extremă dreapta care durase patru decenii. M-am născut deci într-o epocă liberă, într-un moment de mare deschidere culturală, similar cu ce ați trăit și voi după 1989. Descopeream libertatea, coca-cola și muzica rock, care fuseseră interzise. Nu e de mirare că încă de atunci, din adolescență, îmi făcusem o trupă de punk, Hipocondríacos. Ceva ce părea cumva bizar și amuzant într-un sat pierdut de câmpie.
Tatuaje și literatură

– Preocuparea pentru muzică nu te-a părăsit de-atunci și până azi nicio clipă. Ai scris versuri pentru trupe rock, ai fost chitarist. Și, dacă mă uit la câte tatuaje ai și la câți cercei în ureche, aș zice că arăți mai degrabă ca un rock-star, decât ca un urmaș al lui Baudelaire.
– Totul a început cu această mică steluță tatuată pe mână. Am făcut-o pentru că o fată de care îmi plăcea avea și ea una la fel, în același loc. Apoi s-au adăugat altele și altele, de cele mai multe ori în legătură directă cu literatura. Un tatuaj e legat de un roman al meu despre Thailanda, unde, de altfel, tatuajele sunt considerate parte a unei superstiții locale. Dacă îți tatuezi un animal, înglobezi spiritul și caracteristicile acelui animal.
– Iar pe brațul tău drept am văzut această înșiruire de litere, „Yoknapatawpha”, numele ținutului imaginat de Faulkner.
– Îl admir foarte tare pe Faulkner. Yoknapatawpha, numele pe care tribul Chikasaw l-a dat râului Mississippi, înseamnă, de fapt, „apă care curge lent printre câmpii”. Mi-a plăcut semnificația cuvântului ăsta, care sună atât de straniu, ideea aceasta a unui ținut care există și totuși nu există. E cea mai bună metaforă pentru literatură.
Înapoi, în satul copilăriei
– Hai să ne întoarcem la copilărie, la felul în care se năștea atunci imaginația…

– Înainte ca eu să mă nasc, părinții și surorile mele au trăit în Franța, unde tata lucra în construcții, iar mama făcea menajul. Emigraseră din rațiuni economice, fiindcă în anii 60, viața era cumplit de grea în Portugalia. S-au întors odată cu revoluția, dar Franța, periferiile Parisului, continuau să fie o realitate extrem de prezentă în poveștile lor. Și extrem de diferită, față de viața rurală pe care o trăiam în Galveias. Am crescut deci cu fantoma aceasta a unei alte lumi, care mi-a stârnit la maximum imaginația. De aici cred că s-a născut literatura.
– Parisul era „Yoknapatawpha” al tău?
– Întocmai. Mai târziu, am scris și un roman despre emigrația portugheză spre Franța. Din păcate, nu e tradus în română. Visam să ating acea altă lume, despre care știam prea puțin, pe care o idealizam. În plan concret, asta s-a tradus prin convingerea pe care am avut-o dintotdeauna că într-o zi voi pleca la oraș.
– Și ai plecat, la 18 ani, la Lisabona.
– Da, doar că acum tot mai des iau drumul înapoi. Uneori, trebuie să pleci, ca să te poți întoarce. Ai nevoie de distanță, să înțelegi și să vezi altfel locul în care te-ai născut. În Galveias, am o casă în care mă retrag, deseori, să scriu. Când am scris romanul care poartă numele acestei localități, am petrecut foarte mult timp acolo.
– Cum te percep acum locuitorii din Galveias?
– Oh, toată lumea mă cunoaște, sunt mai mult decât un star. Mi s-a povestit chiar că vecinii mei plecați la oraș se recomandă: „Știți, eu sunt din satul lui Peixoto”. (râde) Am un premiu literar pentru tineri, cu numele meu, care se acordă acolo, în localitate. E incredibil și mă simt extrem de recunoscător, dar nu atât pentru mine, cât pentru mama mea, care trăiește și vede toate astea. E o răsplată târzie pentru tot efortul îndurat de părinții mei, ca emigranți în Franța. Cu banii strânși acolo, mama și tata s-au întors în Galveias și au ridicat o casă, iar eu acum am făcut numele satului celebru. Din nefericire, tata a murit acum 25 de ani, nu a apucat să mă vadă scriitor. Nu și-ar fi putut imagina niciodată că voi avea în satul lui o stradă care poartă numele meu. Dar vă asigur că eu, unul, sunt același și cu și fără strada aia. Sunt un om cu totul obișnuit.
– Se spune că pe scriitori e mai bine să-i citești decât să-i cunoști, că s-ar putea să ai surprize. Este adevărat?
– Apropo de asta, cunosc o anecdotă cu un cititor, mare admirator al lui Joyce, care îl întâlnește într-o zi și îi spune: „Vai, întotdeauna mi-am dorit să strâng mâna celui care a scris Ulise”. La care James Joyce îi răspunde politicos: „Sigur, dar ai grijă că mâna care a scris Ulise a mai făcut și alte lucruri.” (râde)
„Saramago avea ceva intimidant”
– Cu toate astea, te-ai încumetat să dedici cel mai recent roman al tău unui scriitor, José Saramago, laureat al premiului Nobel. Care au fost intențiile tale?

– Am avut de la început în minte ideea aceasta că oamenii sunt oameni înainte de orice. Îi idealizăm, le adăugăm un nimb de mister, doar pentru că nu îi cunoaștem în realitatea lor de zi cu zi. Ce nu știm despre ei ne imaginăm. Și mai mereu la modul ideal. Dar toți avem fragilitățile noastre, problemele noastre, vulnerabilitățile și meschinăriile noastre. Și cei mai puternici oameni au slăbiciunile lor. E o iluzie să crezi altceva.
– Tu cum l-ai cunoscut pe José Saramago?
– Prima dată l-am întâlnit în 1997, în Coimbra, nu luase încă premiul Nobel. Am mers să îi cer un autograf, dar mi-a înțeles greșit numele, așa că acum am, practic, o carte dedicată altcuiva. (râde) Apoi am publicat primul meu roman, „Nici o privire”, pentru care am luat un premiu cu numele lui. E un premiu foarte important în Portugalia, care s-a instituit o dată cu primirea Nobelului și care se dă la aceeași dată. Atunci l-am întâlnit a doua oară. Trebuie să recunosc că avea ceva intimidant. Era între noi o diferență de 50 de ani. Eu eram foarte tânăr, aveam doar 27 de ani. El era spre capătul vieții, dar extrem de activ, călătorea peste tot în lume, scria și citea constant. Cât timp a mai trăit, eu am mai scris trei romane, iar el și-a luat de fiecare dată timp să le citească și să le discute cu mine. Pentru mine, a fost ceva incredibil. M-am simțit extrem de privilegiat. Mai târziu, am avut ocazia să și călătoresc alături de el în America de Sud, la niște târguri de carte. Era cu adevărat un star. Pe vremea aia, nu-mi imaginam că aș putea vreodată scrie despre el.
– Era un om dificil?
– Unul dintre lucrurile care mă inspirau cel mai mult la el era greutatea convingerilor lui. Era un om care nu se scuza și nu se îndoia niciodată de lucrurile pe care le afirma sau pe care le făcea. E un fel de a fi cu care mă identific și eu, adesea. A crezut nebunește în cărțile lui. Asta i-a dat putere, energie, și o personalitate de fier. Am învățat de la el că ai obligația să crezi 100% în ce faci, altminteri, irosești timpul tuturor. Altfel, era un om cât se poate de obișnuit, un intelectual de 80 de ani care trecuse prin multe la viața lui. Era în mod egal iubit și detestat, din cauza simpatiilor lui comuniste. Portughezii mai în vârstă nu l-au iertat nici după moarte, pentru că a susținut cu tărie Partidul Comunist Portughez, care și astăzi urmează linia Coreei de Nord și a Venezuelei. Celor mai tineri le pasă însă mai puțin de asta, nu judecă prin filtrul ideologic, pentru ei e doar un mare scriitor. Iar Saramago nu mai e oricum în viață, ca să dea celebrele-i replici, care i-ar fi polarizat pe toți. E greu de crezut, știu, dar când trăia, prezența lui era atât de puternică, încât o declarație de-a lui putea declanșa adevărate dezbateri naționale. Îi plăcea să afirme lucruri de-a dreptul scandaloase. Odată a zis că Portugalia ar trebui să devină parte din Spania. Ceea ce pentru un portughez ar fi de negândit.
– Cel mai recent roman al tău, „Autobiografia”, pune față în față doi José, un tânăr scriitor, dar și pe celebrul José Saramago. Și mai ești și tu, autorul, cel de-al treilea José. De fapt, a cui e autobiografia asta, José Luís?
– Titlul acestei cărți are doza lui de ironie. Îmi place să mă joc cu percepția cititorilor, să îi pun la încercare. Să răstorn credința multora care cred că, dacă mă citesc, mă și cunosc automat. De fapt, romanul acesta vorbește despre provocările pe care le aduce literatura, despre felul în care, atunci când scrii un roman, ficțiunea, biografia, memoria, istoria se amestecă într-o singură pastă și devin ceva de sine stătător. Am lăsat intenționat acest mister în legătură cu cine e personajul principal. E el tânărul scriitor, intimidat și zăpăcit, sau e Saramago însuși? Vorbesc despre mine sau adevăratul personaj e chiar literatura?
E multă poezie în Lisabona

– În noul tău roman, „Autobigrafia”, cea mai mare parte a acțiunii se petrece în capitala Portugaliei. De unde atâta poezie în Lisabona, José?
– Trăiesc în Lisabona de aproape 30 de ani. Și totuși, va rămâne mereu un oraș în care o să mă simt un pic străin. Pentru mine, un om născut într-un sătuc, Lisabona era ORAȘUL. Plecările într-acolo erau un adevărat eveniment, care-și păstrează și azi, în amintire, aura lui de miraj. E adevărat, e foarte multă poezie în Lisabona. Cred că n-aș putea separa niciodată imaginea acestui oraș de cea a lui Fernando Pessoa, probabil cel mai citit portughez al tuturor timpurilor. Sau de acel saudade, de dorul și melancolia din muzica fado, care acolo s-a născut și care n-a fost altceva decât poezie cântată. E și multă frumusețe în Lisabona, orașul se așază ca un splendid amfiteatru, cu fața spre râu. Dar poate cel mai extraordinar lucru legat de acest oraș e felul în care cade acolo lumina, calitatea ei extraordinară, care a devenit deja un clișeu.
– În „Autobiografia”, reușești să descrii lumina Lisabonei de-a dreptul spectaculos. Dă-mi voie să împărtășesc și cu cititorii revistei noastre un fragment: „Pe afișajul cântarului, acele amiezi n-ar fi în stare să miște acul mai sus de câteva liniuțe, grame predispuse să oscileze ca greutatea unei brize. Era un timp gazos ca lumina Lisabonei (…) amiezi care păreau infinite, amiezi care se întorceau mereu, care, de fapt, nu se terminau niciodată.”
– Ah, mulțumesc. Amiezele Lisabonei sunt într-adevăr incredibile. Dar Lisabona e poetică și pentru că e haotică. Oamenii se întâlnesc, se iau de braț, sunt gălăgioși, îți vorbesc zgomotos, vor să te atingă. Ieși în oraș singur și până seara ai o mie de prieteni. Pentru portughezi, pandemia fost o adevărată tragedie.
„De 15 ani trăiesc numai din scris”

– Și totuși, iată-te acum din nou pe drumuri, în ciuda restricțiilor. Când reușești să mai și scrii, José?
– De 15 ani, trăiesc numai din scris. O parte din venituri vine din faptul că romanele mele sunt traduse în peste 30 de limbi. Dar scrisul pentru mine nu înseamnă doar romane, înseamnă și cronici în câteva reviste, și reportaje de călătorie pentru o revistă de călătorii, care toate mă ajută să-mi câștig existența. Așa că, vrând nevrând, a trebuit să mă obișnuiesc și cu ideea de a fi pe drumuri, să scriu acolo unde pot, să pot acolo unde sunt. De aici, de la Iași, voi merge într-o rezidență literară la Timișoara, unde o să stau să termin o piesă de teatru, care e deja începută și care are legătură cu România. Poate am timp să încep și un roman, înainte să plec spre Dubai. M-am lovit des de această prejudecată, că scrisul se face numai în anumite condiții, și doar atunci când te lovește inspirația. Nu e totdeauna așa. Sunt multe texte de care azi sunt foarte mândru, pe care le-am scris fără niciun pic de chef, doar pentru că mă fugărea din spate un deadline. Scriitorii adevărați știu asta: dacă vrei să scrii roman, nu te poți baza doar pe clipa de grație.
– Ultimii doi ani, cu săptămânile lor de izolare, cu imposibilitatea de a călători, au fost pentru scriitori o mană cerească. Tu cum i-ai traversat?
– Reîntorcându-mă la poezie. Momentele aproape suprarealiste prin care am trecut în lockdown, ideea de distanță, imposibilitatea de a ne atinge, de a ne strânge în brațe, gândul că suntem urmăriți de ceva atât de contagios, apoi faptul că am luat eu însumi virusul și a trebuit să stau departe de ceilalți, m-au inspirat, au fost toate întâmplări foarte fertile pentru poezie. Anul ăsta am terminat un volum intitulat „Întoarcere acasă”. Vine după o pauză de mai bine de zece ani de când nu m-am mai întâlnit cu poezia. Sper că voi fi destul de înțelept să n-o mai las să se îndepărteze atât.
Foto: PATRÍCIA SANTOS PINTO (2), SHUTTERSTOCK (2)