„O problemă de comunicare”. Așa se scuză, în ultima vreme, orice derapaj, orice neînțelegere, orice criză politică. Problema, ni se spune de fiecare dată, nu e fondul, ci forma: fie s-a exprimat cineva nefericit, fie am înțeles noi greșit, fie n-am înțeles deloc. Evident, ca orice sintagmă folosită în exces, și „problema de comunicare” s-a golit de sens. Nu mai are efect nici când e aruncată ca să acopere un scandal politic, nu mai are efect nici când se poate vorbi, la modul obiectiv, despre o problemă de comunicare. Iar președintele Klaus Iohannis, cel care exact acum doi ani câștiga al doilea său mandat, clamând sus și tare (flancat de-a stânga de Rareș Bogdan și de-a dreapta de Ludovic Orban!) că „abia când PSD va fi trimis în opoziție, vom putea face România normală”, chiar are, în momentul de față, o problemă de comunicare cu electoratul său. Nu-i vorbă, gesturile sale politice din ultima vreme sunt cât se poate de clare: numai că, venind în flagrant contrast cu angajamentul său inițial, ele trebuie cu atât mai mult explicate.
Preferat acum șapte ani, în disperare de cauză, lui Victor Ponta, și reales acum doi ani, când comparația cu Viorica Dăncilă îi era net avantajoasă, Klaus Iohannis a avut parte de toată răbdarea românilor, până să se instaleze, confortabil, la Cotroceni. Discreția sa din primul mandat a fost pusă multă vreme tocmai pe seama inabilității de comunicare, iar lumea a luat de bun disconfortul său de a se expune public. În șapte ani de mandat, ieșirile publice deschise în fața jurnaliștilor – în conferințe de presă sau în interviuri nearanjate – pot fi numărate pe degetele unei mâini. Lumea a trecut și peste faptul că a refuzat să apară în confruntări publice, în timpul campaniei prezidențiale de acum doi ani, sub motiv că nu avea rost să riște vreo „ambuscadă”, de vreme ce era sigur de victorie.
Iată-ne, însă, în toamna lui 2021. La fix doi ani de la prezidențiale și la un an de la alegerile parlamentare, ambele câștigate cu un program anti-PSD (nu mai vorbim de alegerile interne din PNL, de acum o lună, care au amplificat același mesaj), Klaus Iohannis girează un guvern în care – e limpede din structura propusă – PSD va fi vioara întâi. O face sec, cu gesturi marțiale și cu cuvinte puține, fără să iasă în față și să explice care sunt rațiunile pentru care alege să acționeze astfel. De ce a preferat să submineze fosta alianță de dreapta și apoi să-l nominalizeze, ostentativ și inutil, pe Dacian Cioloș? Dacă prin viziunea sa, USR e un pericol pentru echilibrul României de azi, atunci e cazul să o știm și noi, publicul larg, cu subiect și predicat! Dacă sunt amenințări de altă natură, dincolo de cele sanitare și economice, care impun, în mod excepțional, o coaliție solidă, trecând peste voința populară și peste „detaliile” ideologice, iarăși e cazul să știm. Chiar și dacă e vreo strategie dibace de compromitere definitivă a PSD-iștilor, prin invitarea lor la putere, în plină criză, tot ar trebui să zică ceva președintele, să-i someze public, că e vai de capul lor dacă vor face ceva greșit. Dar nu, președintele tace și face, fără să dea socoteală publicului care l-a votat. Și-a pus masca cu „știe el mai bine”.
În loc să aleagă o comunicare deschisă, să ne spună ce crede, președintele alege să tacă. Și-apoi, ne mai mirăm că, atunci când vin crizele peste noi, lumea nu dă doi bani pe apelurile lansate dinspre clasa politică! Când comunici doar ce și când îți convine, atunci și publicul are dreptul lui de a crede doar ce și când vrea el.
