Povești din Micul Paris: MANOLE STROICI – Băiatul din palatul de pe Copou

– Interviu cu Bogdan Mihai Simion –

– Manole Stroici, eroul poveştii pe care ur­mează s-o spui, deşi s-a bucurat de glorie în pe­rioada interbelică, este astăzi prea puţin cu­noscut. Pentru o mai uşoară urmărire a istoriei vieţii sale, ar fi bine să începem cu o scurtă biografie…

– Da, Manole Stroici poa­te că este un nume mai puţin cunoscut între artiştii inter­belici, dar nu trebuie să uităm nicio clipă, când vorbim de cân­tăreţii de succes ai acelei pe­rioade is­torice, că re­gimul po­litic care a urmat după război a făcut tot ce i-a stat în putere să radieze de pe faţa pământului orice amin­tire a lor. S-au distrus înadins toate docu­mentele care-i con­semnau: afişe, articole de pre­să, tot. Noroc cu discurile pe care le-au luat în valize câţiva emigranţi care au plecat după 1947 în Statele Unite şi Israel. De la ei se recupe­rează multă muzică, lucru minunat, pentru că astfel aflăm de aceşti mari ar­tişti, de talentul şi valoarea in­dis­cutabile. Sunt unii cântă­reţi extraordinari, despre care nu mai ştim absolut nimic. Am în colecţia personală discuri de-ale lor, dar nu ştiu nici măcar unde s-au născut. Despre Manole Stroici ştim câte ceva, datorită activităţii sale sportive şi po­litice. Manole Stroici a venit pe lume în ianuarie, 1897, într-o veche familie de bo­ieri moldoveni. A crescut în Iași, într-un palat de cinci­sprezece camere, pe latura vestică a Parcului Co­pou. Chiar şi din aceste prime date ne dăm sea­ma, deja, că avem de-a face cu un personaj cu totul aparte între artiştii interbelici, tocmai prin originea sa pur aristo­cratică. Și după cum era obiceiul în aristocraţia vremii, odată cu vârs­ta majoratului, tâ­nărul Manole merge la şcoala militară. Era în 1915. Pe atunci, băieţii de boieri erau ofiţeri din naştere, intrau în şcoli militare deja cu acest grad. Nu ştim dacă tânărul Stroici îşi dorea militărie cu adevărat, sau doar a urmat tradiția, cert este că după opt ani a re­nunţat la cariera mili­tară. Este momentul în care Manole Stroici s-a dedicat cu mult aplomb pasiunii sale, muzica. Deja pe la mij­locul anilor ’20, el ajun­sese o celebri­tate în resta­urantele de lux din Iaşi. Cânta întotdeauna neplătit, probabil pentru a nu-şi face de râs familia; în felul acesta, muzica era vă­zută ca o pasiune, o „nebunie” personală, nu un mijloc de existenţă. Iată un alt motiv pentru care spun că Manole Stroici este o apariţie cu totul insolită în pei­sajul muzical al vre­mii. Multe nume de artişti bărbaţi veneau din lumea bună, din clasa de mijloc, dar unul singur a fost chiar boier: Manole Stroici.

Un domn grizonat, în ținută elegantă

– Există o singură fotografie ca­re-l înfă­ţişează pe Manole Stroici. Poţi să o transformi în por­tret? Cum arăta, cum se îmbrăca, dacă avea slă­biciuni sau virtuţi…

– Nici măcar nu este o foto­grafie ar­tistică, ci o imagine ministerială. Adică, este foto­grafia de portofoliu ca­re ne-a ră­mas, în calitatea sa de mi­nistru al Spor­tului. Dacă nu ar fi ajuns în această func­ţie, nu am fi avut nicio fotografie cu el. După cum spuneam, docu­mentele legate de activi­tatea sa muzicală au fost în totalitate distruse de comunişti. Dar în fotografia cu pri­cina, eu văd destul de multe lucruri. În primul rând, văd un om care era la vârful carierei lui. Văd un bărbat care-mi trans­mite că ştie cine este. Asta citesc eu în părul său grizonat şi în ţinuta elegantă, dar uşor non­conformistă. Nu poar­tă nici cravată, nici papion, mai degrabă ceea ce azi italienii nu­mesc pâ­nă azi „sper­zza­tura”. Adi­că, un pa­pion intenţio­nat „stri­cat”, cu fi­ricelele acelea parcă ne­glijente, aşezate ca o bro­şă pe că­maşă. Ce mesaj transmite un astfel de accesoriu? Că eşti sigur pe tine, că eşti aristocrat, că ai funcţie în stat, dar că ai şi o latură artistică. În acelaşi timp, ştiind cine este de fapt acest bărbat chipeş şi dârz, pot adăuga că văd în aceas­tă imagine şi un artist care sem­nase con­tracte cu case de discuri prestigioase din Germa­nia, „Ode­on” şi „Homocord”. Văd un pa­sionat de tir sportiv şi văd un stăpân al armei de foc.

Cel mai bun trăgător din lume

– Era o modă a vre­mii, ca bărbaţii de condiţie bună să facă sport: prinţul Bi­bescu, Bâzu Can­ta­cuzino sunt doar două exemple. Concura cu ei Manole Stroici?

– Evident! Mai mult, concura cu toate marile nume ale tirului sportiv din Europa, campioni pe care de cele mai multe ori îi în­vingea. În perioada inter­belică, nu­mai aristocraţii practicau astfel de sporturi. Ţăranii nu aveau ne­voie de sport, munceau pe rupte. Acela era sportul pentru ei. De condiţie bună putea fi şi clasa de mijloc, însă aceste sporturi erau ex­clusiv ale aristocraţiei, iar pro­bele de tragere cu arme de vâ­nă­toare erau în topul prefe­rinţelor. În cazul lui Manole Stroici, nu vor­bim de un băiat de boier care tră­­gea şi el, acolo, la ţintă, ci des­pre un campion mondial de tir, atât la tragerile în talere, cât şi în porumbei vii (tir aux pigeons). Exis­tă şi azi această probă olim­pică de tir, dar, evident, nu se mai folosesc porumbei vii, ci unii din ceramică. Manole Stroici a deve­nit prima dată dublu campion mon­dial în 1930, la Berlin, la pro­bele de talere şi la tir aux pigeons. Exact în acelaşi an, tot la Berlin, şi-a imprimat primul disc, cu două cântece foarte interesante: un vals vienez („Cadoul inimii într-un vals”) şi un fox­trot american („Şi tu ai să mă înşeli odată”). O capodoperă de disc! Re­venind la sport, în 1932, a ieşit iar campion mon­dial, la Viena, şi a rămas cel mai bun trăgător din lume, până în 1937. Aşadar, şapte ani de zile, îl avem pe Manole Stroici campion mondial absolut. Chiar şi în ghinionistul an 1937, Manole a concurat me­morabil la campio­natul de talere de la Veneţia. Înainte de finală, obrazul sportivului român era umflat îngrozitor, din cauza reculului repetat al sutelor de focuri trase cu arma lipită de chip. Me­dicii i-au interzis să participe la finală, iar contele maghiar Tibor Ciano, ma­rele său rival, a profitat de ocazie şi i-a furat titlul lui Ma­nole. Frumos este că doar un an mai târziu, chiar la Budapesta, Manole Stroici şi-a luat revanşa. Sun­tem în 1938, cu un an înainte de cel de-al Doilea Război Mon­dial, când tensiunile dintre Un­garia şi statul român erau imen­se. La finalul con­cursului, lui Stroici i s-au acordat diploma şi medalia, dar s-a refuzat into­narea im­nului regal al României.

– Unde se antrena Manole Stroici? Existau în vremea aceea clu­buri sportive la Bucu­rești?

– Foarte puţine, iar cele care erau implicau sporturi ce pre­supuneau resurse financiare, clu­buri particulare sportive, de­ţinute de aristocraţie. În mod firesc, toată pre­gătirea sportivă a lui Manole Stroici a fost finan­ţată de familie.

– Cum a reușit să fie campion și la tir, și la muzică?

– În paralel cu faptul că era un mare campion sportiv, cariera lui de muzician, care a înre­gistrat multe discuri, mergea foarte bine. De-a lun­gul vieţii (de fapt până la venirea comuniştilor), Manole Stro­ici a înregistrat 78 de melodii, din care mai există vreo 30. În câteva rânduri, putem spune chiar că Ma­nole Stroici le-a luat-o înainte marilor vedete mu­zicale ale vremii. Bunăoară, „Pe boltă când apare luna”, melodie scrisă de Ionel Fernic, este probabil primul tango românesc, iar interpre­tarea cea dintâi este a lui Stroici, înainte ca marele Cristian Vasile să o facă celebră.

Nebunia tangoului

– Dacă în sport, rivalii lui Stroici erau aris­tocraţii Europei, cu cine se duela în muzică?

– Competiţia lui directă era cu marii tangoişti ai epocii: Cristian Vasile, Dorel Livianu, Gheorghe Ionescu Gion şi Jean Moscopol. Aceştia patru, ale căror povești le vom spune pe rând, erau rivalii lui Manole pe scenă. Cristian Vasile sau Jean Mosco­pol erau zei greu de atins în faimă şi adoraţie. Pe alţi cântăreţi mai mărunţi Stroici i-a întrecut ca renume, dar Moscopol şi Vasile erau prea mari. Ei doi vindeau muzică pentru renumele lor, erau „ei”, Stroici vindea pentru că era tango pe disc, un gen muzical aflat la mare modă atunci. Oricum, discu­rile se vindeau la teanc, adică în magazin: cereai zece plăci cu tangouri. Vedeai acasă cine cânta.

Ministrul Sportului sub Ion Antonescu

– Şi cum cânta Manole Stroici? Ce fel de voce avea?

– Avea o voce catifelată, subţire, extrem de inte­resantă. Gurile rele spun că-l imita pe Cristian Va­sile. Nu i-aş contrazice chiar total, pentru că în ţară, Cristian Vasile era vedeta, simbolul tangoului ro­mânesc. Aşadar, trebuia să te apropii puţin de to­nalităţile lui, ca să câştigi public. Erau vremurile în care toată lumea era bolnavă după tango. O ne­bunie! Nici chiar Maria Tănase „nu a scăpat” fără să înregistreze câteva. Nu se putea altfel. Aşa cum spuneam mai devreme, primele discuri ale lui Stro­ici au fost cu valsuri şi romanţe, ele repre­zentând lumea veche. Tangoul reprezenta, însă, lu­mea nouă, urbană, cu abur, cu industrie, cu capi­talism… Pe aceste „fronturi” se dădea bătălia muzicală, în Mi­cul Paris interbelic. Poate că muzical, „duelurile” le mai câştigau şi alte vedete ale timpului, dar Ma­nole Stroici iese minunat în evidenţă, în epocă, pentru că avea și alte demnități de rang înalt. De pildă, odată cu intrarea României în război, gene­ralul Ion Antonescu l-a numit pe Manole Stroici şef al sportului românesc, cu rang de secretar de stat. Această funcţie era, la vremea aceea, mai impor­tantă decât a unui ministru. Şi-a luat rolul foarte în serios, chiar putem vorbi despre o re­organizare a sportului românesc. Voia să-l facă accesibil ma­selor, tuturor şcolilor. A fost un remarcabil teo­retician şi organizator al miş­cării sportive. Mai mult, după ce a intrat Româ­nia în război, Manole a fost numit ins­tructor general al aviatorilor români. Tragem concluzia de aici nu numai că avea brevet de pilot, dar avea şi har de profesor. Toţi aviatorii români din pe­rioa­da celui de-al Doilea Război Mondial au tre­cut prin cele cinci stagii de pregătire sub „bagheta” lui Manole Stroici. Nu e lucru puţin. Dacă vrem să cinstim onoarea şi gloria aviaţiei militare române, trebuie să-l ono­răm în primul rând pe boierul ieşean Manole Stroici. Iată o no­uă faţetă a acestui personaj cu totul remar­cabil.

– Ca să aibă succes, artiștii trebuiau să fie puțin și „dandy”. Cum împăca Manole Stroici ima­ginea oficială de „dl ministru” cu aceea de cân­tăreț la modă?

– N-au existat probleme. Ambele „meserii” îi erau înnăscute. În tangoul „Nu glumi, domni­șoa­ră”, personajul principal este un ofițer. Femeile tim­pului se dădeau în vânt după bărbaţi în uni­formă. Nu aveai cum „să scapi”, trebuia să fii dandy. Mo­delul tuturor cântăreţilor vremii era Car­los Gardel, regele tangoului argentinian. El a fost modelul tuturor tangoiştilor din Eu­ropa. Ba, influenţa lui a fost şi mai puter­nică, după ce seducătorul artist sud a­me­rican a murit, în 1935, într-un accident aviatic. In­teresant este că avem şi noi un astfel de caz tragic, al unui compozitor de tango, decedat în accident de avion, în timp ce-și pilota aparatul de zbor personal: Ionel Fer­nic, de care vor­beam mai îna­inte! Asta era o moarte „de ziar!” de pagina întâi, da­că mi se permite o astfel de glumă. Să fii cântăreţ tânăr, plin de bani, cu casă în Pri­măverii, mobilată de la Paris, cu o amantă frumoasă şi o ne­vastă și mai frumoasă, și să mori precum celebrul Gar­­del, iată un sfârșit mult mai nobil decât să fii bătut do­­uăzeci de ani de comu­nişti, aşa cum au păţit alţi cân­tăreţi, alţi bărbaţi dandy ai vremii.

Enigma Zarazei

– Tot în perioada in­terbelică, în care tangoul se cânta obsedant, a apărut şi Zaraza, probabil cel mai de succes tango al tuturor tim­purilor. Știi ceva despre isto­ria lui?

– În România, tangoul Zaraza a fost prima dată înregistrat chiar de Manole Stroici. Cristian Vasile l-a făcut celebru, dar Stroici a înregistrat primul, propria sa variantă. Însă aş face aici o paranteză legată de acest tango. El s-a auzit prima dată în 1929, la marele concurs al discului naţional din Uru­guay, în Montevideo. Aşa mergeau lu­crurile în America Latină: aveai un tango bun, îl prezentai în fes­tival, iar dacă era apreciat, ţi-l fi­nanţa statul ca să-l imprimi. Acolo a avut premiera acest cântec, el chiar obţinând locul al doi­lea. Compozitorul tangoului Zaraza este, deci, celebrul Benjamin Al­fonso Tagle Lara. Tangoul „Za­raza” este, prin urmare, un cântec uruguaian. „A la huella, huella, zaraza, huella, huella, guay!” („Hai pe potecă, boul meu, pe potecă, hăis”). Îmi pare rău dacă dărâm un mit, dar Zaraza este un cântec agricol. E şocant să ne gân­dim la un bivol, când vor­bim de Zaraza, cea pe care noi o consi­derăm o femeie fa­tală, dintr-un tango inter­belic. Așa se întâmplă, însă, când o în­treagă perioadă istorică este ştearsă de pe faţa pământului, aşa cum s-a întâmplat cu in­ter­beli­cii. Se pierd documente im­por­tante, adevă­ruri. Ver­su­rile variantei româ­neşti, inter­pretate cu un succes colosal de Cristian Vasile, au fost scrise de Nicolae Ki­ri­ţescu, căruia probabil că refrenul i-a su­gerat un nume exotic feminin: Zaraza. Stro­ici, în schimb, la varianta sa îşi scri­sese singur versurile. O altă carac­teristică a artistului nostru. Nu prea lucra cu textieri, scria el, pentru că era un om extrem de educat.

– Unde cânta Manole Stroici în București? Era ministru! Se cobora la nivelul restauran­telor?

– Cânta la toate localurile celebre de lux, din Bucureşti: la Zissu, la Casa Doi­na, la Caru’ cu Bere, la Capşa, la Ga­leriile Lafayette. În plus, cu siguranţă cânta și în localurile private şi luxoase din Iaşi. Se întorcea des în Moldova. Nu a fost niciodată denigrat de familie din cauza muzicii, neamurile sale boiereşti au considerat cântatul doar un capriciu al lui Ma­nole. Ei se mândreau pe bună dreptate că Manole era campion mondial la tir, ministru, instructorul aviatorilor mili­tari români.

Orb și sărac

– Ne apropiem de finalul poveștii. Un ministru sub Antonescu, cum fu­sese Manole Stroici, nu putea să aibă un sfârșit fericit de viață…

– Aşa este. Alţii au îndurat mai mult decât el, dar şi Manole a sfârşit trist. În 1948 a fost arestat şi anchetat de Secu­ritate pentru activitatea sa în re­gimul Antonescu. A stat în arest şase luni, nu a fost condamnat la în­chi­soare, apoi a fost lăsat în liber­tate pentru că nu s-a găsit nici cea mai mică dovadă că Stroici ar fi comis vreo crimă împotriva uma­nităţii. În schimb, i s-a interzis com­plet să mai cânte şi i s-a cerut să se reprofileze pro­fesional. Din fericire, una dintre laturile aristo­craţilor este că ei găsesc mereu soluţii. Aşa că, la cinci­zeci de ani, îl vedem pe fostul ministru în Bucu­reşti, confec­ţio­nând miniaturi din plastic, su­veniruri, piese de şah și iconiţe. În 1965, după veni­rea lui Ceauşescu, i s-a permis să deschidă un atelier în locuinţa sa din Strada Lotusului, zona Pieţei Rosetti. Vindea obiec­te extrem de frumos lucrate. Foarte puţini din­tre cli­enţii lui ştiau, însă, cine fusese. În anii ’80, vederea i s-a degradat din cauza luminii proaste din atelier. A murit în 1991, orb, într-o sărăcie lucie. Vecinii au apucat să-i spună că regimul comunist căzuse, dar bătrânul Stroici nu mai avea suficientă viaţă în el să se bucure.

– Ţi-ai fi dorit să-l cunoşti?

– Nu mi-aş fi dorit să-l fi întâlnit pe Manole Stroici după Revoluţie. M-ar fi întristat. Dar, evi­dent, mi-ar fi plăcut la nebunie să cunosc o astfel de personalitate, când era în plină glorie. Da, mi-ar fi plăcut să-l cunosc pe Manole Stroici, dar doar pe cel din fotografia de care povesteam.