Marile companii internaționale au o regulă de aur, atunci când fac angajări: trec în contract o clauză care prevede încetarea imediată a raporturilor de muncă, dacă se dovedește, la un moment dat, că angajatul mințise, uneori chiar prin omisiune, în alcătuirea CV-ului său (cartea de vizită profesională). Dacă regula aceasta, care e însăși baza încrederii dintre angajat și angajator, s-ar aplica și de către departamentele de Resurse Umane de la Parlamentul și Guvernul României, jumătate din posturi s-ar elibera până de Crăciun! Avem două probleme aici: prima, și cea mai gravă, este minciuna în sine, incompatibilă nu doar cu valorile unei companii oarecare, cum e cazul multinaționalelor, cât mai ales cu statutul unei demnități publice; a doua problemă e lipsa competențelor pe care minciuna din CV încearcă să o mascheze. În buna tradiție post-decembristă, politicianul român – cu excepțiile de rigoare – nu e doar slab pregătit, adesea cu bacalaureatul dat pe la 30 de ani și cu facultatea terminată la 40, dar e și fudul, ține morțiș să ne impresioneze cu lucrări cu titluri savante, cu articole științifice pe teme pompoase, la mare modă, cu cărți și cu doctorate scrise „dicteu automat”. S-a întâmplat, nu o dată, ca tocmai minciunile din CV să fie singurele argumente ale anumitor politicieni în revendicarea funcțiilor pe care le râvneau. Iar atunci când curiozitatea opiniei publice căuta detalii despre respectivele articole, cărți sau doctorate, s-a dovedit – fie că nu erau scrise de cei care se lăudau cu ele, fie că erau plagiate grosolan, fie că erau inexistente!
Sunt pline CV-urile aleșilor și numiților noștri pe poziții sus-puse de gogomănii și inadvertențe flagrante. Dar lecția căderii lui Victor Ponta, care și-a compromis cariera politică în urma acuzațiilor de plagiat, nu pare să impresioneze clasa politică a anului 2021. În condițiile astea, mai e puțin, și CV-urile demnitarilor vor fi și ele „secretizate”, ca multe alte documente de interes public, inclusiv doctoratele pe teme de Securitate ale unor personaje cu greutate din instituțiile noastre de forță. La ce să mai completezi pagini întregi de competențe și de experiențe profesionale, când ele, de fapt, nu contează?! Faptul că astfel de personaje sunt promovate de partide până la nivelul cel mai înalt e o dovadă că, de fapt, CV-ul care contează în România e altul: al cui ești, cine te-a recomandat, ce „spate” ai, cât ai cotizat pentru campaniile partidului, din care tabără faci parte, interesele cărei găști le reprezinți? Dacă am ști cum arată „CV-urile” acestea, ne-am îngrozi mai rău decât de CV-urile mincinoase disponibile publicului. Am înțelege și noi, în fine, ce caută un anume ministru la Mediu, de ce e așa mare bătălie pe portofoliul Dezvoltării sau de ce unele personaje schimbă nonșalant domeniile, ca să rămână în Guvern…
