ILIE PINTEA (corespondent pe frontul din Afganistan) – Războiul în fotografii

E greu de crezut că despre război se poate vorbi și în culori luminoase, cu o căldură menită nu să-i minimalizeze dezastrele, ci să-i opună bucuriile vieții, care trebuie salvate cu orice preț. Reporter radio de vreo 20 de ani, Ilie Pintea, corespondentul Radio România pentru ju­dețul Hunedoara, dar și pe frontul din Afganistan, a reușit să surprindă partea umană a războiului în mii de fotografii. O selecție a lor a făcut obiectul unei expoziții-document, deschisă anul trecut la Muzeul „Magna Curia” din Deva. Despre cum se poate transforma un război într-o rază de lumină ne-a povestit Ilie Pintea.   

Viața, față în față cu moartea

Întâi, te întrebi ce cauți aici, într-o astfel de ex­poziție, și în ce fel fotografiile acestea au vreo legă­tură cu tine. Apoi, privindu-le, începi să înțelegi. Copii care se joacă prin tranșee, așa cum și tu o făceai când erai copil – doar că tranșeele lor sunt ale unui război adevărat. Oamenii aceia, surprinși în ipostaze ce pot părea banale, sunt, cu toții, ima­ginea vieții care curge simultan cu ororile războ­iului, după legi care n-au nimic de-a face cu el. Și e foarte multă lumină în fotografii, una de culoarea mierii, ce le conferă ceva de poveste, fără nimic tra­gic sau trist în ea.

„Eu îmi doream foarte mult să ajung în teatre de operațiuni militare, pentru că sunt foarte bun prie­ten cu colegi din radio care trecuseră prin ex­pe­rien­ța asta și auzisem de la ei o grămadă de po­vești interesante. Mi-am dorit mult să ajung în Af­ganistan, să aflu poveștile unor oameni care, deși extrem de diferiți unii de alții, vor putea să-mi dez­văluie cum se poate trăi față în față cu moartea”, spune Ilie Pintea.

„Când îți declară un comandant american că fără militarii români succesul operațiunilor nu ar fi fost nici pe departe același, parcă nici nu-ți vine să crezi”

Prima dată, a ajuns în Afganistan în 2013, după ce a urmat, câțiva ani la rând, toate cursurile or­ga­nizate de Ministerul Apărării Naționale pentru corespondenții de război. Acolo a învățat cum tre­buie să se poarte, să acționeze, ce are voie să facă și ce nu, ce anume are voie să dezvăluie și ce nu în corespondențele transmise în țară. Dintru început, i s-a părut fascinantă expe­rien­ța, cu atât mai mult cu cât întregului grup de corespondenți de război li s-a permis să viziteze absolut toate bazele militare româ­nești din Afganistan. „Am putut să văd cum se trăia inclusiv în bazele îndepărtate, din munți, unde se dormea în cort și unde, în loc de hrană caldă, soldații primeau pa­chete cu mese «gata de consumat», așa se nu­meau niște alimente deshidratate, ce aveau ter­men de valabilitate o sută de ani”. Asta l-a ajutat să vină acasă nu numai cu povești intere­sante, ci și cu multe imagini surprin­ză­toare: peste 3000 de fotografii și multe ore de filmări ce s-au transformat în documen­tare, prin care a încercat să ilustreze vizual co­respondențele pe care le transmitea la radio.

Vorbește cu atâta însuflețire despre ex­pe­riența din Afganistan, încât îmi pare că nici nu e în fața mea, ci undeva, acolo, în fiecare dintre fotografiile ce-i poartă semnătura, ca o voce ce spune povestea pe care poate nu ești pregătit s-o înțelegi de unul singur. Po­vestea unui război ce nu ne aparține, dar și a binelui făcut celor de acolo și a celor dintre ai noștri, care i-au căzut victime nevinovate. „I-am auzit, nu o dată, pe partenerii din coaliția internațională vorbind la superlativ despre armata română. Când îți declară un comandant american, în interviu, că fără militarii români succesul operațiu­nilor nu ar fi fost nici pe departe ace­lași, parcă nici nu-ți vine să crezi. Asta s-a văzut și prin prisma misiunilor ce le-au fost încredințate românilor. Gândește-te că baza din Kandahar, cea mai importantă bază mi­litară a coaliției din Afganistan, era securizată, pe o rază de 300 km, de militarii români”.

Fotogenia istoriei

Când a început să facă foto­gra­fii în Afganistan, Ilie Pintea s-a gân­dit că fiecare dintre ele poate sur­prinde un moment istoric. Pri­vite retroactiv, chiar asta și fac, pentru că multe dintre locurile imortalizate în imagini astăzi nici nu mai există. „Mi-am dorit să fac ce pot mai mult ca să aduc lumea aceea, frumusețea pe care eu o vedeam acolo, în atenția celor de-acasă; și nu mă refer doar la spec­taculoasele apusuri de soare, ci la oa­meni, la copii, la sate care par des­prinse de pe altă planetă”, măr­turisește Ilie.

Câteva dintre fotografii au fost expuse într-o expoziție colectivă a corespondenților de război. Apoi, un eveniment trist avea să singularizeze foto­gra­fiile lui Ilie Pin­tea într-o expoziție personală. „La câteva zile du­pă ce m-am întors din ultima mi­siune, în 2017, unul dintre militarii cu care fu­sesem deja în câteva misiuni, Mădălin Stoica, a murit în explozia unei mașini-capcană. Abia în acel mo­ment am înțeles cât de mult te poate afecta un astfel de eveniment. Nu mai era vorba de un simplu comunicat de pre­să, ci de un om pe care l-am cunoscut îndeaproape și cu care mi-am petrecut mult timp, un om a cărui pierdere m-a afectat mai mult decât puteam să cred”. Așa se face că a ales câteva fotografii pe care le-a consi­derat reprezen­tative pentru acea lu­me și le-a adunat într-o ex­po­ziție pe care a nu­mit-o „Afganistan – Chipuri ale războiului”. Sunt atât fotografii cu militari, cât și cu afgani, copii și bă­trâni, special alese ca să pună cumva în dialog cele două lumi care coexistă în Afganistan.

Prima expoziție a fost organizată chiar în baza militară din Kandahar, de Ziua României, în 2017, la doar trei luni de la decesul lui Mă­dă­lin Stoica. „Am reușit să creăm un eve­niment absolut memorabil, mai ales că a fost prima și ultima expoziție care a avut loc într-o bază militară din Afga­nistan, în timpul războiului. Au fost foarte impresionați și partenerii ame­ricani care au vrut să vadă ce facem noi de Ziua României, dar mai ales colegii lui Mădălin”.

Un an mai târziu, expoziția a ajuns la Los Angeles, datorită bunăvoinței consulului României, Cosmin Dumi­tres­cu. Fotografiile s-au bucurat de aprecierea unor înalți ofițeri americani, care au putut să vadă cu ochii lor faptul că lucrurile despre care se vorbea la nivel abstract – parteneriatul strategic româno-american – chiar se întâmplă la nivel uman, acolo unde contează. În ța­ră, expoziția a fost găzduită, mai apoi, de Institutul Cultural Român și de Centrul de presă al Societății Române de Radiodifuziune, la Bucu­rești, dar a ajuns și la Buzău, acasă la Mădălin Stoi­ca, cel în a cărui memorie această expoziție s-a născut.

„Suntem fericiți și nu știm”

Expoziția a ajuns și la Bruxelles, la Cartierul General al NATO, exact în perioada când acolo se desfășura reuniunea ministerelor apărării din în­treaga coaliție NATO. „Nu pot spune cum a fost, pen­tru că nu m-am așteptat nicio clipă la acel nivel de reprezentare. Au fost prezenți toți miniștrii apărării din țările NATO la acel moment și s-a vorbit despre România și militarii români așa cum merită, la superlativ”. Periplul expoziției nu s-a în­cheiat însă nici acolo, căci anul trecut, în sep­tem­brie, Ilie Pintea a primit invitația celor de la Muzeul «Magna Curia», din Deva, de a aduce toate acele fotografii și acolo. Expo­ziția a fost vernisată în 11 septembrie, când s-au împlinit 20 de ani de la atacurile teroriste din SUA care au șocat întreaga lume.

„Dacă e ceva ce am învățat fundamental acolo e faptul că noi suntem fericiți și nu știm. Când am văzut cât de mult s-a bucurat un copil afgan că i-am dat o sticlă de apă de jumate de litru!… Noi putem să bem apă câtă vrem, nu trăim într-o țară în război, nu tre­buie să ne temem de atac cu rachete, putem respira liber… Când am conștientizat toate astea, m-am eliberat de toate grijile și m-am întors acasă liniștit. Dincolo de pandemie, de vaccin, de tot ce se întâmplă în jur, dacă reu­șim să ne bucurăm de viață, suntem noro­coși, chiar dacă de cele mai multe ori, nu reușim să ne dăm seama de asta”, conchide Ilie Pin­tea.

Un puști afgan, de vreo nouă-zece ani, schițează o urmă de zâmbet și salută ștren­gărește, cu mâna la tâmplă. E fotografia ce-a atras atenția multora, datorită unui amănunt pe care Ilie Pintea nu l-a sesizat când a rea­li­zat fotografia: palma băiatului e crăpată adânc, nefiresc pentru vârsta lui. Acolo pare a fi sintetizată întreaga poveste a unei copilă­rii umbrite de război, dar luminoasă, totuși, prin ea însăși. Un chip al războiului din Af­ganistan, într-o fotografie.