Foxy

Mă uit la ea și mă întreb: ce pot să scriu în câteva cuvinte despre un cățel atât de deo­sebit? Că pentru mi­ne este cea mai fru­moasă, deși nu se tra­ge din nicio rasă renu­mită? Că es­te cea mai cuminte și ascul­tă­toare dintre căței? Că ne copleșește pe toți cu dragostea ei? Mi-ar trebui pagini întregi pentru a o descrie, pentru a povești despre ea, despre Foxy. Sau poate este suficient să spun că pe actul ei vamal, în loc de valoare, scrie „ines­ti­mabil”…?

Au trecut patru ani de când am descoperit-o pe stradă. Era mică, slabă, murdară și cu coada plină de ciulini. Era groaznic de speriată și îi era frică de orice atingere a unui om. Când m-am apropiat de ea, s-a făcut și mai mică și, ridicându-și ochișorii spre mine, mi-a spus: „Te rog, nu mă lovi”. Am plecat cu ochii în lacrimi și am lăsat-o acolo. Era imposibil să cresc în apar­tament doi căței. Însă seara, printr-o mi­nune, a apărut la ușa mea în brațele unei prie­tene. De atunci, a rămas a mea. Pentru tot­deauna. A fost acceptată imediat de bătrânul ca­sei, caniche-ul negru și pufos, Puf, și au de­venit prieteni buni. După o lună, timp în care am crezut că proporțiile pe care le lua se dato­rau traiului bun, a adus pe lume patru ghe­motoace, cu ochișori și blăniță, care mai târziu s-au mutat la noii lor stăpâni.

În anii următori, Foxy s-a transformat într-un cățel educat și mai puțin sperios și a tre­cut printr-o mulțime de peripeții. Cea mai mare schimbare s-a petrecut în vara anului trecut, când s-a trezit despărțită de Puf și obligată să trăiască împreună cu altă cățelușă, într-o casă unde era foarte iubită, dar departe de stăpânii ei. Apoi, după o lună, a urmat un drum lung și chi­nuitor într-o cușcă mică și încuiată, în­con­jurată de oameni străini, care vorbeau o limbă necunoscută ei. Deja nu mai înțelegea nimic din ceea ce era în jur, până când s-a întâmplat ceva minunat pentru ea. S-a simțit purtată prin­tre oameni și bagaje, cărucioare și benzi ru­lante, apoi a ieșit printr-o ușă mare, unde cine­va o aștepta. Se făcuse mică, mică de frică și nu știa cine-i striga numele. Parcă vocea-i suna cunoscut, dar nu mai era sigură de nimic și, în plus, parcă era prea frumos să fie adevărat. Însă în câteva secunde și-a dat seama că nu visează, că cei care o așteaptă sunt stăpânii ei care nu au părăsit-o pentru totdeauna, ci doar pentru o lună, că la capătul drumului o așteaptă o casă nouă și noi prieteni, că a ajuns în Canada.

Și-a dat seama că ceva este schimbat, pen­tru că lumea nu mai dădea cu pietre în ea, lumea nu o mai numea „javră” și, deși cei din jur vorbesc cu ea în altă limbă, simte că sunt oameni buni.

Acum merge pe stradă și lumea se oprește să o mângâie sau să-i vorbească, dar, deși știe că nu i se poate întâmpla nimic rău, încă nu s-a putut dezobișnui să se facă mică, mică, una cu pământul, când cineva o atinge pe cap. Încă mai are amintiri neplăcute despre țara din care a plecat, despre unii oamenii de acolo.

Însă ea a fost și este o norocoasă. La fel și noi, care am ajuns aici, într-o țară primitoare, unde parcă oamenii sunt mai buni, mai lipsiți de ură, unde orice ființă este o creatură a lui Dumnezeu și are dreptul la o viață bună.

ADRIANA A. – Montreal

P.S. Vă mulțumesc că existați, că încercați să faceți lumea mai bună. Vă admir și vă iu­besc, chiar dacă uneori mă faceți să plâng. Vă doresc tot binele din lume!