– Medic celebru, mare specialist în pneumologie, practică cu ardoare și rugăciunea, pe care o consideră „un destin” –
„Momentul în care Iisus îți răspunde la rugăciune este extraordinar”

Lumina începutului de primăvară pătrunde prin ferestrele largi, în încăperea plină de mobile elegante și vechi. Scaunele îmbrăcate în mătase, tablourile de pe pereți, toate vin dintr-o altă lume, lumea cultivată și rafinată a României de dinaintea comunismului. Pe perete, un covor Buhara, cu culori stinse, a străbătut sute de ani până la noi. „Îl am în familie de aproape două veacuri. E un covor musulman de rugăciune. În centru are reprezentat arborele cosmic”. Domnul profesor Miron Bogdan vorbește rar, așezând între noi cuvinte și pace. Se însuflețește atunci când coboară în timp, spre rădăcinile familiei, până într-un neam ilustru de moldoveni. Vărul său primar, Ioan Petru Culianu, este o personalitate de talie mondială, dar strălucit a fost și bunicul său, academicianul Petru Bogdan, creatorul chimiei fizice în România, profesor și rector al Universității din Iași. Era firesc ca domnul doctor să îi calce pe urme. Profesor de pneumologie al Universității Carol Davila din București, cât și al Universtității Paris-Sud, Miron Bogdan este unul dintre puținii specialiști care au crezut că e mai bine să se întoarcă acasă, decât să rămână „afară”. „Am considerat că pot să aduc în România ceea ce am învățat în Franța”. Patriotismul nu e de fațadă, are în el un resort adânc ancorat în dragostea de țară și de credința ortodoxă. „Am mobilat camera aceasta cu obiecte puține, pentru că am simțit că o cameră încărcată te stânjenește de la rugăciune. Am ȋnceput să practic rugăciunea inimii de acum 45 de ani, încă de la vârsta de 25-26 de ani. Pot să spun că rugăciunea face parte din destinul meu. La un moment dat, când Îl tot chemi pe Hristos, El ȋţi răspunde. Iar momentul ȋn care ţi se răspunde este extraordinar!”.
„Părintele Stăniloae a fost o exemplificare de înger”
– Domnule profesor Miron Bogdan, cum aţi ajuns la doar douăzeci şi ceva de ani la rugăciunea lui Iisus? Erați, totuși, în plin comunism…

– Am fost un tânăr ȋndeajuns de neliniştit, intelectual şi spiritual. Ca foarte mulţi adolescenți de atunci, la ȋnceput am fost ispitit de spiritualitatea din Asia, indiană, chineză, japoneză, pe care am dorit să o practic. Dar a fost repede evident că yoga nu era făcută pentru mine; mi-aş putea chiar permite o extensie: ea nu e făcută pentru niciun european, fiindcă are ca premise alte matrici culturale. Nu ȋmi pare rău de căutările din acei ani, pentru că prin ele am cunoscut atâtea modalităţi de a preţui acţiunea Duhului şi pe alte meleaguri, printre alte seminţii. Dumnezeu este unic, dar modul de a-L percepe diferă, de aici şi variaţiile confesionale şi diferenţele culturale. Când m-am întors la ortodoxie, ȋntr-un mod absolut miraculos (probabil că fiecare om are ȋn destin micile lui miracole), mi-am întâlnit primul duhovnic, un monah de la Mânăstirea Putna, care a fost pentru mine un ȋnger cu chip uman. L-am ȋntâlnit mergând acolo, fără să cunosc pe nimeni. Aveam 26 de ani. El m-a dus de mână, după puţine luni, la părintele Dumitru Stăniloae, al cărui nevrednic şi marginal ucenic am fost. Părintele Dumitru Stăniloae era, ȋntr-adevăr, exemplificarea unui om-ȋnger, un om angelic.
– Ce spuneți mărturisesc mulţi dintre ucenicii părintelui, toți afirmă că avea ceva dumnezeiesc în el, o prezență diafană îl înconjura…

– Părintele Dumitru Stăniloae avea un chip iconic: părul alb, cu barba albă, mică, scurtă, cu un chip senin, fără grimase, fără cute de amărăciune sau de mânie. Întotdeauna când l-am ȋntâlnit, era aşa, senin, fără nicio cută pe chip. Și niciodată nu era dispus să vorbească despre altceva, decât despre Hristos, biserică şi credinţă. Din când ȋn când, căldura dumnealui era legată de simţirea pe care o avea pentru neam, devenea transparentă, vibrantă, puteai să o simţi. Eu sunt medic practician, clinician, nu sunt medic de laborator, deci am de-a face, mereu, cu oamenii. Şi ȋn contactul cu oamenii, funcţionează ceva ce aş putea numi viziune. Viziunea este un abord aperceptiv al celuilalt. Viziunea, ȋn bună măsură, se făureşte, dar ȋn acelaşi timp, se simte. Ei, părintele era un interlocutor a cărui consistenţă vizionară era extrem de ȋnaltă. După părintele Stăniloae l-am cunoscut pe părintele Galeriu, care mi-a fost prieten, o persoană apropiată pentru mine, deşi eu eram mult mai tânăr decât el, iar el era un mare păstor. După aceea, timp de aproape 30 de ani, duhovnic mi-a fost părintele Nicolae Bordaşiu, de la biserica Sf. Silvestru, a cărui căldură şi rigoare intelectuală erau extraordinare. Părintele Nicolae Bordașiu trăise lucruri teribile. Fusese mult timp ȋnchis ȋn temnițele comuniste, unde stătuseră și părintele Galeriu și părintele Stăniloae. Ei au făcut parte, ca mulţi din familia mea, dintre acei oameni pe care ȋnchisoarea politică i-a purificat, i-a cristalizat. Când eşti ispitit, afli cine eşti.

Reîntorcându-mă la părintele Stăniloae, aș putea să spun că el mi-a fost ca un tată. Mi-a dăruit primele trei volume din Filocalie, cele princeps, ȋnainte de a fi interzise. Chiar şi volumul IV l-am avut, cel care a fost topit ȋn depozitele tiparniţei, ȋn 1950. După aceea, mi-am putut cumpăra volumele următoare de la librărie, astfel ȋncât lecturile mele filocalice au fost relativ timpurii, am ȋnceput pe la vârsta de 27-30 de ani. Când eşti foarte tânăr, suferi de o fascinaţie certă, dar capacitatea de a duce ceea ce ai absorbit de acolo la valori care să fie ale tale nu e foarte ȋnaltă. După vârsta de 40 de ani, a fost altfel, după 40 de ani lucrurile au mers laolaltă cu creşterea destinului meu ȋn profesiune şi ȋn mărturia mea academică. A crescut din ce ȋn ce mai mult şi discernământul meu raţional, deci, modul meu de a opera cu concepte care, volens-nolens, sunt teologale. Iar acum, de când am ieşit la pensie, de doi ani şi jumătate, mă bucur teribil de mult că am putut să adâncesc, ca niciodată ȋn viaţa mea, repertoriul conceptelor care nu mai sunt doar concepte de catalog lăuntric, raţional, ci au devenit concepte vii. Deci, practic, nu de foarte multă vreme, rugăciunea mea s-a adâncit.
„Omul care nu crede are o piatră în loc de suflet”
– Faceți mărturisiri cu adevărat impresionante. Astăzi, nu mai dă bine să îți mărturisești credința. Este, cumva, o normă ca ea să rămână strict în sfera privată. La mare modă în lume e ateismul…

– Eu cred că un om care nu are credință este un om, dacă nu chiar bolnav, atunci un om care nu e întreg. Luați-o ca pe o mărturisire personală, eu nu vreau să ponegresc pe nimeni. Dar un om care este lipsit, la modul programatic, de reflecție spirituală, și care nu are o conștiință spirituală, pentru că, în fond, despre asta vorbim, e un om de care cu greu de apropii. În loc de suflet are o piatră. Astfel de oameni sunt de compătimit, iar eu nu aș vrea să fiu în pielea lor. Sigur că orice credință rămâne, în același timp, un lucru foarte personal, e un dialog perpetuu între om-persoană și Dumnezeu-persoană. În tradiția ortodoxiei, credința subîntinde iubirea. De aceea, credința, cred eu, e bine să fie modelată de viața în biserică, de comunitatea iubitoare a celor care cred. Oamenii se iubesc între ei, iar asta este extraordinar. În plus, în biserică, avem preoți care au harul transmis până astăzi, direct de la apostoli, prin „punerea mâinilor”.

E o linie neîntreruptă de la Hristos și până la noi. Sigur că, de aici și până la armonizarea credinței cu viața în lume e cale lungă. Există foarte multe feluri de a percepe credința și de a-L percepe pe Dumnezeu. Sfântul Siluan Athonitul, pe care-l citesc acum, folosește o expresie care merită a fi reținută: „A vorbi despre Dumnezeu este una; a-L cunoaște pe Dumnezeu este cu totul altceva”. Cel mai stimulativ, cel mai motivant este să-L cunoști pe Dumnezeu – și aici intervine rugăciunea. Când ești intelectual și ai o anumită conștiință a raționalității tale, pasul cel mai greu este să treci de la raționalitatea profană la raționalitatea sfântă. În tradiția ortodoxă există o parte a minții care poate să se îndrepte către Dumnezeu. Noi, românii, o numim minte, grecii îi spun nous. Acesta este locul în care, ca în basmele cu Făt-Frumos, raționalitatea se dă peste cap și devine ambivalentă, capabilă să reflecteze la cele sfinte. Și, ipso facto, într-o asemenea minte începe Dumnezeu cel Viu să vorbească. Ca să revin la mărturisirea credinței mele, în foarte puține cuvinte, eu sunt medic, om credincios ortodox, aparțin Bisericii mele, neamului meu, care este un popor ortodox și de care, nu vă ascund, sunt înamorat…
„Românii impresionează lumea prin bunătatea lor”

– Mentalitatea actuală a românilor e mai degrabă negativistă: cei mai proști, cei mai răi, cei mai hoți, ultimii…
– Există foarte multe mărturisiri și despre calitățile românilor. Eu am să mă refer la una pe care am aflat-o relativ de curând, într-un text scris de către Părintele Nicolae Steinhardt, care face elogiul bunătății românilor. Și când vorbește despre bunătate, pasul este foarte firesc să te îndrepți către iubire. Bunătatea este o manieră practică de exercitare a iubirii. Și, orice s-ar spune, acum, când mă uit spre granițele nordice ale țării, dincolo de care a izbucnit un război, constat că bunătatea neamului meu s-a exprimat spontan, n-a fost nevoie de nicio organizare. Românii i-au primit pe străini în casă, i-au omenit cu mâncare sau măcar cu câteva vorbe de îmbărbătare, i-au dus cu mașinile unde au avut nevoie. Gândiți-vă că oamenii aceia, care sunt fugari, au ajuns la zero acolo, și au fost primiți de oameni cu căldură. Asta înseamnă ceva! Românii au impresionat lumea. Aţi observat şi reacţiile internaţionale, care, mai nou, exaltă imaginea asta a unui popor român căruia ȋi pasă, englezii spun who cares, deci, căruia nu ȋi sunt indiferente nici fericirea şi nici nefericirea celui de alături. Ăsta este un sentiment adânc evanghelic. Într-o viziune teologică, noi spunem că neamurile au niște mari îngeri, iar îngerul nostru, al românilor, este un înger care se simte. De foarte multe ori, noi, românii, reacționăm cu obidă, cu o anumită deziluzie, o anumită frustrare, pentru faptul că ceea ce simțim că purtăm și însemnăm nu este întotdeauna suficient de bine reflectat și nu este suficient de bine înțeles. Niciun om nu este însă atins de aripa perfecțiunii, perfecțiunea este la alte niveluri. Acum, când trăim vremuri istorice, avem din plin ocazia de a reflecta la destinele, nefericirile și deziluziile care lovesc neamurile. Fie ca Domnul, pe care Îl chemăm întru apărare și întru susținere, să ne păzească de încercările foarte mari, soldate cu suferință.