* Cozonac la patru mâini. Ohara Donovetsky la taifas cu Doina Jela”, Editura Darclée (tel. 0768/82.20.11), 246 p.
„Prieteniile” din mediul virtual între persoane care nu se cunosc ar trebui numite altfel. Pentru mine, om vechi, prietenia se consolidează și se verifică în timp îndelungat, presupune mai mult decât schimbul de mesaje electronice în care corespondenții își pot pune măști convenabile și să își dea cu părerea pe varii subiecte. Totuși, acest simulacru de con-vorbire a ajutat multă lume aflată în izolare să-și amăgească singurătatea și să-și umple timpul. Iar pentru scriitori și jurnaliști a fost o continuare firească a profesiei. Așa-zisul taifas dintre Doina Jela și Ohara Donovetsky – două scriitoare trecute de tinerețe, aflate la o generație și mii de kilometri distanță, plus un considerabil decalaj bibliografic în favoarea primeia – a început când cea de a doua, care locuiește de vreo cinci ani în Dubai, a abordat-o pe messenger, protocolar. Nu se cunoșteau. Mesajele schimbate le-au relevat puncte comune care „începeau să alcătuiască un loc geometric” făcând dialogul să funcționeze, așa că și-au mutat scrisorile din ce în ce mai ample pe mail. Considerând că întrebările și răspunsurile lor ar putea interesa și pe alții, au făcut din ele cartea-cozonac. Doina Jela a adăugat astfel încă un titlu celor 12 volume publicate până acum, dintre care cele șapte documentare (adevărate acte de acuzare, cu laborioasă investigație și scrise cu talent narativ, în „procesul comunismului”) au avut mai multe ediții și un binemeritat ecou, atât în rândul cercetătorilor specializați, cât și al oamenilor dornici de adevăr. Ohara Donovetsky (n. 1969), lingvistă și profesoară de română timp de 25 de ani la un liceu de elită bucureștean, și-a descoperit pasiunea pentru scris ficțiune mai recent, după ce a renunțat la activitatea didactică pentru a-și însoți bărbatul, un competitiv inginer, în țările unde acesta avea contracte. (Numele ei neobișnuit – ne explică – vine de la faptul că familia de intelectuali în care s-a născut se numea Scarlet, așa că înainte de căsătorie o chema în buletinul de identitate Scarlet Ohara!). Cum Doina Jela e, pe lângă o pasionată jurnalistă implicată civic, romancieră, traducătoare și editoare cu experiență, iar mai tânăra parteneră de dialog e eseistă și romancieră debutantă, era normal ca unul dintre subiectele lor să fie limba și literatura, pe care le iubesc amândouă. Opiniile Oharei (dinlăuntrul breslei) despre programa școlară, starea învățământului românesc, generația ei și generațiile tinere cărora le-a fost profesoară sunt lucide, echilibrate și salutare pentru conservatorii care se grăbesc să blameze fără să înțeleagă ce deosebește tineretul de azi de cel de odinioară. Adolescenții de azi „par să aibă alte criterii după care își revendică prioritățile și alte perspective pentru îndreptarea prezentului. Ei se uită de pe alte poziții – crescuți fiind într-o rețea a contactului direct cu informația globală – la tabloul omenirii, nu privesc la cel apropiat (național sau comunitar) sau poate prea puțin, ci la cel de ansamblu (…). Generația mea nu a reușit să le transmită acestor tineri importanța recuperării corecte a trecutului. Sentimentul patriotic nu le-a fost dezvoltat și asta pentru că a fost atât de mult trâmbițat pe vremea comunismului în poezii și cântece de un festivism deșănțat și necreditabil”. Ambele corespondente au dorința de a lecui, cât le stă lor în puteri, ceea ce e încă bolnav în societatea românească, începând cu o recuperare coerentă, transgenerațională a istoriei naționale cu bunele și relele ei. Cu o curiozitate aparte se citesc și descrierile călătoarei impenitente Ohara, atentă la oameni, tradiții și culturi diferite, mai ales cele despre viața cotidiană din Dubai, unde administrativ totul e eficient și bine gândit. Cu excepția ultimelor 30 de pagini plicticoase, conținând bucătărie redacțională cu editoarea cărții, „cozonacul” se digeră ușor și are un gust plăcut în aceste vremuri amare.