– Trei măicuțe ortodoxe țin aprinsă candela credinței noastre străvechi, într-o așezare pierdută în Munții Vosgi. Un cătun aidoma celor uitate de lume din România, cu 45 de case și doar vreo 50 de suflete. În el se află o mânăstire veche de sute de ani, uitată și rămasă a nimănui, asemenea multor alte lăcașuri de cult din Occident. În 2015, a fost cumpărată de Mitropolia Ortodoxă a Europei Occidentale și transformată în mânăstire ortodoxă. Maica stareță Doroteea Ștefanache vine de la Văratec, mânăstirea cu cea mai mare obște de maici (peste 400) din întreaga lume ortodoxă –
„O mărturie ortodoxă trăită în stil românesc”
– Maică stareță Doroteea, cum de ați ajuns din Moldova tocmai în Franța, într-o mânăstire din munți?

– Noi, călugării, căutăm adesea înstrăinarea, retragerea de lume, în singurătate și rugăciune. Nevoința este aceeași, indiferent unde o trăiești, în Franța sau acasă, în România. Chiar dacă suntem într-o altă țară, în mânăstirea noastră încercăm să mărturisim o viață în Hristos, trăită în felul nostru, ortodox. Rânduiala își are rădăcina în cele ce am deprins la Sfânta Mânăstire Văratec, din Neamț.
– Există diferențe mari între rânduielile monahale din România și cele de aici?
– Nici la noi, nici în Franța, cursul vieții creștine nu a fost liniar. În România, o înnoire a vieții monastice a adus-o Sfântul Paisie de la Neamț, cel care a pus și bazele mânăstirii Văratec. Coincidența face sau poate voia lui Dumnezeu ca și în Occident să vină tocmai de pe malul Mării Negre Sfântul Ioan Cassian, care a făcut cunoscute aici felurile de viețuire monahicească ale răsăritului. În estul Franței, regiune în care se afla mânăstirea noastră, în secolul VI au venit călugări irlandezi, care au întețit focul vieții creștine.
– De ce ați fost trimise în Franța, într-o zonă așa de izolată, din munți?

– De ce am fost trimise aici? Dumnezeu știe! Poate pentru o mărturisire a vieții creștine ortodoxe, trăite în stil românesc. Viața noastră se scurge cu bucurie, însuflețită de Sfânta Liturghie și de întâlnirile cu tineri și copii, în cadrul „Centrului creștin ortodox pentru copii și tineret”, care funcționează aici. Casa noastră, mânăstirea, este deschisă tuturor celor care au nevoie de odihnă duhovnicească, indiferent de naționalitate.
– Ce obște are mânăstirea?

– În mânăstirea noastră suntem trei măicuțe românce. Sora Palaga este responsabilă cu tradițiile, dânsa ne învață să coasem, să țesem, să gătim românește. Este o bunicuță din Maramureș. A dăruit mânăstirii noastre un război de țesut spre a continua meșteșuguri ce aproape s-au pierdut. Maica Eufimia se ocupă cu pictura de icoane. Eu mă ocup și cu medicina veterinară. Dumnezeu ne-a ajutat și avem ca preot slujitor un părinte ortodox francez, care locuiește în mânăstire, împreună cu preoteasa lui, și ea pictoriță de icoane. Stăm în liniștea mânăstirii noastre cu rugăciunea, cu lucrul de mână, cu pictura. Avem câteva găinușe, un pisic și o grădină ca o gură de rai.
O zi în voia lui Dumnezeu
– E ceva ce vă lipsește față de ceea ce aveați în țară, la Văratec?

– Ce ne lipsește? Mânăstire avem. Sat avem. Ne lipsește țara, felul de a fi al românilor. Când ne este dor tare de casă, urcăm și mai sus, în munți. Acolo parcă suntem în munții noștri, și rugăciunea e mai aproape de Dumnezeu. Mai ales Rugăciunea inimii, cea care alină toate durerile și dorurile și a cărei practică, dacă o putem numi așa, am deprins-o încă de când eram la Văratec. În rânduiala noastră monahală, rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-mă pe mine, păcătosul!”, rugăciune cunoscută și ca rugăciunea inimii, are o deosebită importanță. Avem rânduite, cât de des se poate, zile anume, pe care le-am botezat „Eu și Dumnezeu”, în care încercăm să lăsăm deoparte toate preocupările noastre și să respirăm în ritmul acestei rugăciuni. Încercăm să păstrăm măcar 15 minute pe zi spre a petrece doar cu rugăciunea inimii. În aceste zile, totul se desfășoară în liniște, la chilii, în inimi, în minți și în suflete. Le facem de obicei vinerea, când e zi de post. Dar un post nu doar de mâncare, ci și de frământări, un post de gânduri-morișcă, un post de taine, de planuri… un post de grija zilei de ieri și a celei de mâine. I-aș sfătui pe toți credincioșii, pe toți cei care citesc revista dumneavoastră, să încerce o zi de lăsare în voia lui Dumnezeu, oriunde ar fi. Să punem înaintea Domnului toate cele ce nu le putem duce, ca niște osteniți. Cine poate să se roage mai toată ziua cu „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul Lui Dumnezeu, miluiește-ne pe noi și lumea ta!”. Cine nu poate e bine și numai câteva minute! Știți cât contează? Enorm! Această rânduială am primit-o de la măicuțele bătrâne din Văratec, dar ea este scrisă și în „Filocalia”, volumul VIII, ediția îngrijită de Părintele Stăniloae. Este o învățătură atât pentru călugări, cât și pentru mireni.
– Care e statutul bisericilor ortodoxe în Franța? Există vreun ajutor, vreun sprijin din partea statului?

– Franța este un stat laic, iar comunitatea creștină ortodoxă nu are niciun fel de susținere din partea statului. Aici, în Occident, majoritatea preoților, catolici ori ortodocși, lucrează și altceva, ca să se întrețină, căci preoția nu este remunerată. Eu, de pildă, deși sunt călugăriță, lucrez două zile pe săptămână ca medic veterinar, cu binecuvântarea ÎPS Mitropolitul Iosif, al Mitropoliei ortodoxe a Europei Occidentale. Tot ceea ce facem aici, facem pe cont propriu, la modul absolut. Toate lucrările de renovare necesare unui complex mânăstiresc datând de la 1740, cum este cazul nostru, le facem exclusiv din fonduri proprii și din donații. În anul ce a trecut, am finalizat, cu ajutorul donațiilor, 253 mp de acoperiș, din cei peste 1000 mp, cât însumează clădirea. Pentru anul acesta, ne-am propus să rezolvăm încă 330 mp de acoperiș, dar și fațadele. Cu ajutorul lui Dumnezeu le-om birui pe toate.
„Vorbim prea mult de cele rele din țara noastră”
– Alături de celelalte viețuitoare din mânăstire, faceți parte, și dvs., din comunitatea românească din Franța. Aveți legătură cu ei?

– Oamenii vin la biserică spre a-și întregi și regăsi identitatea. Cea mai mare bucurie a fraților este de a fi împreună. Toți cei departe de casă, de țară, găsim mângâiere în rugăciune, în zilele grele pe care le petrecem aici, ca venetici. Și aici, viața românilor este uneori grea, cu zile de muncă lungi și obositoare, cu umilințe xenofobe, cu confuzie etnică, care afectează imaginea noastră în Occident. Sunt tot felul de bucurii și tot felul de dureri. Unele dintre ele sunt pricinuite de faptul că mulți nu știu cine suntem, ca națiune, iar imaginea noastră de țară este confuză și nu tocmai bună. Facem și noi o greșeală că trecem cu vederea cele rele ale Occidentului și punem accentul și vorbim prea mult de cele rele din țara noastră. Greșeală facem și când ne vorbim de rău țara. Toate bisericile din străinătate trebuie să fie nu doar oaze de ortodoxie, ci și de românism.
Un neam ca puful de păpădie
– Sunt problemele românilor din Franța altele decât cele ale românilor din țară? Ce le lipsește cel mai mult?

– Noi, românii, mergem prin lume cu tolba plină. Tolba plină a ortodoxiei de pe plaiurile românești, cu doruri adânci, luate cu noi de acasă. Ne aruncă Dumnezeu, dintr-o socoteală numai de El știută, pe toate plaiurile lumii, neam plutitor, zburând până departe, ca suflat într-o păpădie! Îmi place foarte mult imaginea aceasta, a unui copil care suflă într-o păpădie. Duhul suflă unde și când voiește! Așa și noi, suntem împrăștiați în toate zările lumii, prin voia Lui Dumnezeu.
La un moment dat, am crezut că sămânța care suntem și noi a căzut, în Franța, pe pământ pietros. Dar, doar ce-am zgâriat puțin stratul de pământ întărit, amorțit, de deasupra, și imediat au și răsărit răspunsuri vechi, cântul leagănului creștin. Iar noi, maicile, în ciuda greutăților, avem bucuria de a împărtăși celor ce vin în mânăstirea noastră o bucățică de Românie. Așa cum alți înaintași au ținut caldă rugăciunea, în vremuri poate și mai grele ca acestea, credem că și noi avem această datorie pentru locurile unde am fost semănate.

P.S. Înainte de a fi așezate pe acoperiș, pe fiecare bucată de țiglă nouă e scris numele celui care a donat banii pentru cumpărarea ei. Un cer roșu-pământ, așezat sub cerul albastru al sfinților, peste bucățica de Românie ortodoxă de la Mânăstirea Godoncourt, din Franța. Numele tău, al meu, al nostru, îmbrățișat de rugăciuni, în drumul lor spre Dumnezeu.
Cei care doresc să facă donații pentru Mânăstirea Godoncourt o pot face pe adresa: 116 Rue Haute / 88410 Godoncourt France sau în contul Asociation Les Amis de Monastere Godoncourt IBAN FR76 1720 6002 3893 0261 9420 054 BIC AGRIFRPP872 CREDIT AGRICOLE BAINS LES BAINS