Alianţa PSD – PNL -UDMR a dus la stabilizarea politică a statului român în contextul climatului internaţional tulbure. Criza sanitară, războiul din Ucraina şi criza economică, consecvenţa lor, cereau o reacţie unitară a administraţiei naţionale, susţinută de „acomodarea” la situaţie a structurilor politice. Chiar dacă România are asigurată protecţia NATO şi sprijinul UE, un dezechilibru politic intern ar fi vulnerabilizat-o, ar fi transformat-o într-un „câmp de bătălie” ideologică şi, poate, chiar mai mult decât atât. Prin coalizarea PSD-ului cu PNL-ul şi UDMR-ul – partide opuse doctrinal şi programatic – „agitaţiile telecomandate” ale grupărilor politice naţionalist – extremiste (suveraniste, independentiste, iredentiste în raport cu „teritoriile româneşti” din Ucraina), ca şi circul făcut în aceleaşi direcţii de personaje „exotice” (gen Şoşoacă) au devenit chestiuni oarecum minore. Pentru mulţi observatori ai fenomenului politic românesc, alianţa la putere a părut, în consecinţă, un act pozitiv. Din perspectiva climatului extern al epocii, probabil că el chiar a fost binevenit şi necesar. Din perspectiva internă a democraţiei româneşti, el nu mai apare însă chiar atât de benefic. „Pactul” PSD-PNL nu a dus, aşa cum mulţi cetăţeni se aşteptau, la punerea temporară în paranteze a opoziţiei programatice dintre cele două partide în favoarea unui „plan de guvernare” echilibrat, de administrare a crizelor, fără a pune în discuţie premisele decolării economice ale ţării şi necesitatea reformării „sistemului instituţional”, prin care ea se realizează. Cine a urmărit cu mai multă atenţie acţiunile guvernului a putut constata, destul de repede, că „acomodarea” liberalilor cu „socialiştii” din PSD s-a făcut cu preţul renunţării primilor la orice proiect emanat de la doctrina specifică. PNL-ul s-a aliniat necondiţionat la formula administrativă populistă practicată de PSD, a devenit o anexă, doar aparent diferenţiată, a „politicilor” acestuia. Liberalii, odinioară campioni ai reformismului, şi-au însuşit total obiceiurile PSD-iste de dominare a ansamblului social, au acceptat fără împotrivire propunerile lui de „împărţire frăţească a plăcintei”, spre mulţumirea clientelei proprii. Fondurile venite de la UE, inclusiv prin PNRR, cât şi cele de la buget, valorificate prin PNDL („Anghel Saligny”) vor fi distribuite „proporţional”, după regulile PSD-iste, adică vor fi destinate „cu adresă” susţinătorilor fideli ai ambelor formaţiuni. Ca şi până acum, această împărţeală se va face, în consecinţă, în detrimentul interesului general al ţării, ce presupune investiţii masive în infrastructura transporturilor, sănătăţii, învăţământului, satisfacerea „nobilimii locale” devenind, astfel, şi pentru liberali, primul obiectiv al guvernării. Cu excepţia „apostatului” Florin Cîţu (care a devenit critic faţă de „cedările” partidului său numai după ce şi-a pierdut funcţia de șef al acestuia!), conducerea PNL-ului s-a aruncat „cu entuziasm” în barca PSD-istă.
Ce consecinţe va avea, pentru sistemul politic românesc şi pentru ţară, această „abdicare” a PNL-ului de la formula lui identitară? Transformarea celui mai mare partid „de dreapta” din România, într-o prelungire a PSD-ului, grupare aparent „de stânga”, înseamnă o revenire mascată la sistemul partidului unic. Grupările politice dinafara noii „unităţi” vor juca un rol pur decorativ, fiind prea slabe pentru a putea contesta, fie şi momentan, noua „aşezare”. În siajul PSD-ului, PNL-ul va adopta formula propagandistică populistă, renunţând la orice tentativă de reformare reală a sistemului politico-administrativ care frânează toate iniţiativele productiv-antreprenoriale din economie. Administraţia statului va deveni şi mai clar principala sursă de venituri a clasei birocratice ce îi asigură funcţionarea, mai ales că promovarea se va face exclusiv pe „criteriul fidelităţii” faţă de ierarhia politică dominantă. Toate numirile din ultima vreme în posturi administrative din instituţiile statului arată, din această perspectivă, că PNL-ul şi-a însuşit deja perfect clasicizatul obicei PSD-ist de sporire „legală” a veniturilor proprii, în disprețul soartei populației țării. În acest scop, PNL-ul sprijină politicile populiste ale puterii, care se blindează prin „ocuparea” tuturor structurilor instituţionale ale statului, un exemplu recent este cel al numirilor politice în posturile vacante de la CCR. Un exemplu recent este cel al numirilor politice în posturile vacante de la CCR, o instituție care joacă un rol important în confirmarea hotărârilor guvernamentale. Un exemplu semnificativ este hotărârea CCR-ului de restituire legală a pensiilor speciale ale parlamentarilor. Aliniat în spatele PSD-ului, PNL-ul a renunţat până şi la ideea fundamentală a doctrinei lui, anume, că iniţiativele productive sunt principala sursă de creştere a veniturilor statului, prin impozitarea rezultatelor valorificate pe piaţa liberă. Propunerile guvernului, de impunere a unor preţuri maximale pentru produsele energetice şi alimentare, propuneri cu iz evident populist, demonstrează că „liberalii” au ales politica „socialistă” a controlului etatist al economiei. Acest „control” forţează statul să se supraîndatoreze financiar, cu dobânzi uriaşe, lăsate în seama generaţiilor viitoare ale ţării. Pentru populişti viitorul nu contează.
