* Bogdan Munteanu, „Stai jos sau cazi”, Editura Nemira, colecția „n’autor”, 144 pag.
În vremurile astea, unele ocupații de dinainte își pierd sensul. Mi se pare aiurea să citesc și să vă îndemn să citiți literatură, când războiul întrece orice închipuire în grozăvia lui insuportabilă. Și totuși altceva nu știu să fac pentru a nu mă lăsa copleșită de revoltă, milă și frică de lumea în care vor trăi copiii și nepoții noștri. Sunt terorizată de adevărul că lecțiile istoriei se dovedesc încă o dată inutile, ba chiar îl inspiră în cruzime pe Putin. Sunt stupefiată de faptul că și la noi există putiniști, care-i susțin minciunile și brutalitatea. Pe unii îi cunosc, păruseră normali și nu pot deloc să pricep ce-i în mintea lor, câtă nerușinare cinică zace acolo dacă se lasă plătiți de criminali. Ceea ce te mai abstrage, deși nu total, din valurile zilnice de pesimism, ar putea fi totuși lectura. Deci să-mi văd de treabă și să vă recomand o carte nouă. În urmă cu șase ani vă atrăgeam atenția asupra unui tânăr scriitor timișorean, Bogdan Munteanu, al cărui volum de proză scurtă „Ai uitat să râzi” se deosebea de cele ale congenerilor printr-o simplitate fără urmă de prefabricate și ornamente literaturizante și printr-un gen aparte de umor, care atrăgea simpatie pentru autor și empatie cu personajele. De aceea numele lui Bogdan Munteanu s-a păstrat în memoria mea îmbâcsită de nume și titluri, ca un fișier de bibliotecă. Acum l-am regăsit pe coperta acestui scurt roman și mi s-a reconfirmat buna impresie. „Stai jos sau cazi” e scris cu aceeași forță de seducție a firescului și simplității (fără simplism), în propoziții scurte, grupate în secvențe și dialoguri concise, ușor de asimilat. Originalitatea stilului (acum sunt la modă fraze kilometrice, în care te pierzi) nu-i nimic pe lângă unicitatea subiectului: tema romanului fără intrigă e o boală misterioasă și spectaculoasă în manifestări, epilepsia. Personajul narator, Ciprian, suferă din copilărie de crize convulsive în care își pierde brusc conștiența și din care revine fără să-și amintească ce i s-a întâmplat. Ajuns la 40 de ani, pe parcursul cărora a încercat să se acomodeze cu anomalia ce vine pe neașteptate și-l bagă în beznă, el își povestește episoade din copilăria, adolescența și studenția golănoasă, din viața de adult IT-ist la o companie – o existență cu boala inclusă în ea. Povestită fără lamentații și victimizări, fiindcă naratorul se poate detașa prin umor de dimensiunea intimă reactivă la efectul crizelor asupra sa și asupra celor din jur. Cum epilepsia e incurabilă, sfatul ce i se tot repetă e că atunci când apar semne că se apropie criza, să se așeze ca să nu cadă fulgerat din picioare și să se rănească. (Asta îmi aduce aminte de un proverb oriental: „mai bine să dormi pe jos, că nu ai de unde să cazi”). Dacă, în copilărie, mama lui ținea ascuns diagnosticul pe care îl percepea ca pe un stigmat social, Cipri cel vertical nu lasă boala să-l dizloce din normalitatea vârstelor și relațiilor. E drept că e înconjurat de oameni buni, care-l iubesc, îi duc grija (bunicii, mama, tatăl vitreg, iubita, prieteni, colegi, vecini). În lumea romanului nu există răutate, cruzime, resentimente, ci doar acceptare a ceea ce i-a fost dat, cu o automedicație ce are ca principiu activ hazul. Energia comunicativă a textului vine din ritmul propozițiilor simple ce dau pulsul vieții lui Cipri în așa fel încât îți induce o cunoaștere emoțională a lumii lui. Nu e nimic strident, nevrotic, disperat în scrisul lui Bogdan Munteanu. Dimpotrivă, totul e limpede și tranzitiv, dar, cum spunea un poet, „te arde ca gheața”.
