Cum acționăm contra inflamațiilor ascunse

– Nu le vedem, nu le simțim, și cu toate acestea, ele ne pot afecta serios sănătatea. Există câteodată în corpul nostru procese inflamatorii latente, care progresează neobservate pe parcursul unor ani, provo­când boli severe. Factorii declanșatori se află cel mai des în ficat și intestin. De acolo ar trebui să pornim pentru a combate cu mijloace naturale aceste inflamații ascunse – sau, și mai bine, pentru a preveni apariția lor –

Pericol „sub acoperire”

În organismul nostru, inflamațiile nu repre­zintă un fenomen ieșit din comun. Când ne luxăm o articulație, inflamarea țesuturilor generează tumefacție și dureri. Dacă, accidentându-ne ușor, într-un fel sau altul, ne-am ales cu o julitură pe pie­le, zona respectivă se va înroși, va deveni fier­binte și, în primul rând, ne va produce durere. În timpul unei răceli, procesele inflamatorii sunt responsabile pentru înroșirea nasului și formarea unor secreții abundente. Aceste exemple ara­tă limpede că, în majoritatea cazurilor, suferința nu ne este provocată de evenimentul trau­matic însuși, ci de reacțiile in­fla­matorii, declanșate și întreținute ulterior de sistemul imunitar. Cu toții am avut de-a face, la un moment dat, cu aseme­nea inflamații „deschise”, pe care corpul nu în­cearcă să le camufleze. Uneori, ele se imprimă atât de profund în memoria țe­suturilor, încât va fi nevoie de mult timp ca să dispară.

Însă, în anii din urmă, specialiștii au desco­perit tot mai numeroase dovezi ale faptului că inflamațiile ascunse care pâlpâie în secret unde­va, în corpul nostru,    fără a-și deconspira prezen­ța, sunt cele ce ne periclitează grav sănătatea. Dacă s-ar resorbi relativ repede, inflamațiile tă­cute n-ar merita această discuție. Numai că, din păcate, ele sunt adesea persistente, se cronici­zează și, neluate în seamă, acționând „sub acope­rire”, pot provoca daune majore în organism.

Principalii factori declanșatori ai inflamațiilor

Numeroase persoane se confruntă cu unele dezechilibre în funcționarea ficatului și a intesti­nului. Când în acele zone ale corpului se desfă­șoară procese inflamatorii îndelungate, ele devin puncte de pornire și factori declanșatori ai unei activități inflamatorii crescute la nivelul între­gului organism. Din fericire, există metode efici­ente, care permit blocarea ei.

FICATUL GRAS

În ce privește ficatul, cel mai important organ implicat în procesele metabolice și de detoxi­fiere, problemele s-au complicat dramatic în ultimii ani. Nu de mult, și-a făcut apariția o nouă patolo­gie: steatoza hepatică nealcoolică. Dacă în trecut se descopereau depuneri de grăsime în țesutul hepatic doar în condițiile unui consum abuziv de alcool, astăzi, aproape 25% dintre adulți sunt diagnosticați cu o formă de „ficat gras” care nu mai are nicio legătură cu băutu­rile alcoolice. Și ar fi sim­plist să ne imaginăm că în lobii ficatului se înmagazinează untul întins din belșug pe felia de pâine la micul dejun, gră­simea din sosul fripturii sau crema de la porția de tort. În realitate, este vorba de o inter­venție în forță a celulelor imunitare, ce sesizează nereguli în funcționarea organului și decid să le pună capăt, revărsând asupra lui substanțe cu efect proinflamator.

Această activitate inflamatorie intensă în inte­riorul țesutului hepatic reprezintă o uriașă provo­care, adresată tuturor organelor și sistemelor din corp. Mai întâi, ficatul devine rezistent la insu­lină, pentru ca apoi, tulburarea să se extindă și să se generalizeze. Când și celulele musculare încep să manifeste rezistență la insu­lină, mușchii nu mai ard suficient zahărul, ceea ce într-o primă etapă favorizează con­stituirea depozitelor adipoa­se, iar ulte­rior, poate duce la declanșarea unui dia­bet zaharat de tip 2.

Ce se poate face

Ar fi de folos să vă reexaminați de­prinderile ali­mentare și să aveți mai multă grijă de ficatul dvs. supraso­licitat.

* Fructoza, o substanță pro­ble­matică – Cum credeți că pro­cedează cercetătorii, când stu­diul rea­lizat de ei le cere să inducă o steatoză hepatică animalelor de laborator? Le oferă o hra­nă cu conținut ridicat de fructoză. Experi­mente similare facem și noi, pe propria piele, zi de zi, cu alimentația noastră modernă, fără să conștien­tizăm acest lucru. Căci consu­măm zilnic, în me­die, 100 grame de zahăr alb, jumătate din această cantitate fiind fructoză. Înlocuirea zahărului rafi­nat cu miere, sirop de arțar sau nectar de agave nu aduce vreo amelio­rare substanțială. Tocmai de aceea, răspândirea masivă a bolii ficatului gras de sorginte non-alcoolică n-ar trebui să constituie pentru nimeni un motiv de uimire. În prezent, noi ingerăm de patru sau cinci ori mai multă fructoză decât ge­nerațiile precedente. Și, după ce trece prin stomac și este trimisă mai departe în intestin, ea ajunge aproape toată în ficat. Iar acesta – organul res­ponsabil cu detoxifierea – suferă un ade­vărat șoc, în clipa când primește brusc un aport foarte mare de fructoză – ceea ce se întâm­plă, de exemplu, când încercăm să ne potolim setea, înghițind cu nesaț băuturi răcoritoare dulci sau un suc de fruc­te nediluat, chiar dacă e bio și proaspăt stors. În schimb, organismul poate me­taboliza integral, fără nicio dificultate, zahărul provenit din fruc­tele întregi pe care le mâncăm ca atare.

În concluzie: cine dorește să aibă un ficat sănătos va reduce drastic consumul de zahăr, își va îndulci iaurtul cu fructe de pădure și se va mul­țumi să guste doar din când în când câte o linguriță de miere. Bineînțeles, se recomandă re­ținere și în privința băuturilor alcoolice.

* Remediul tradițional numit Armurariu – Un leac deosebit de eficient, luat din farmacia generoasă a naturii, este Armurariul (Silybum ma­rianum). Medicina a recunoscut calitățile tera­peutice remarcabile ale plantei și a utilizat-o ca remediu încă din secolul XVI. În literatura de specialitate se citează cazuri de intoxicație cu ciu­perci, în care viața pacienților a putut fi salvată cu ajutorul Armurariului. Ciupercile otrăvitoare provoacă o insuficiență hepatică acută, cu poten­țial letal, dar substanța activă din semințele de Armurariu, silimarina, are efectul pozitiv al unui antidot, cu condiția să fie rapid injectată intra­venos. În mod obișnuit, ea este folosită de multă vreme la tratarea hepatitelor, iar în prezent, spe­cialiștii testează posibilitatea de a o întrebuința pen­tru combaterea steatozei hepatice nealcoolice.

În cadrul unui studiu desfășurat pe o perioadă de douăsprezece luni, li s-a prescris participan­ți­lor (care, pe lângă ficat gras, sufereau și de dia­bet) o doză zilnică de 600 miligrame de sili­ma­rină. Rezultatul: s-au obținut reduceri semnifi­cative ale glicemiei, greutății corporale și circum­ferinței abdominale, împreună cu o scădere vizi­bilă a activității proinflamatorii, ca și a stresului oxidativ. (Între timp, eficiența Armurariului în atenuarea stresului oxidativ la nivelul ficatului a fost confirmată de oamenii de știință, în repetate rânduri.) Cu prilejul altor două studii, s-a con­statat o ameliorare sensibilă la pacienții diag­nosticați cu steatoză hepatică nealcoolică, cărora li se administraseră 420 miligrame de silimarină pe zi. Primul studiu a evidențiat, după numai două luni, o îmbunătățire evidentă a funcției he­pa­tice, precum și a gradului de încărcare grasă a ficatului. Autorii celui de-al doilea studiu au ob­servat, după trei luni, o micșorare a excesului pon­deral și a circumferinței abdominale, iar exa­menul ecografic a indicat faptul că structura țesu­tului hepatic începea să revină la normal.

PROBLEMELE INTESTINALE

La numeroase persoane, și intestinul s-a dove­dit a fi, la rândul său, un veritabil factor pertur­bator, care impulsionează activitatea proin­flama­torie și astfel aduce prejudicii importante altor organe, ca și stării generale de sănătate. Si­tuația poate deveni realmente dramatică, în contextul prezenței unor afecțiuni inflamatorii cronice ale intestinului, cum sunt, de exemplu, boala Crohn și rectocolita ulcerohemoragică, două patologii aflate actualmente în continuă evoluție ascen­dentă. Afecțiunile intestinale de acest tip sunt considerate boli tipice ale civili­zației moderne, deoarece apariția lor este legată de prelucrarea industrială a alimentelor și, în general, de stilul de viață al oamenilor din țările occidentale cu economii dezvoltate. Mai puțin periculos (o sursă permanentă de suferință pentru 10-15% dintre europeni) este și sindromul de colon iritabil, care presupune nu numai disfuncții peristaltice și nervoase, ci și o inflamație (de pro­porții ceva mai reduse) a mucoasei ce căptu­șește peretele intestinului. Ea poate avea diferite cauze.

* Dezechilibrele florei in­testinale dau naștere unei sen­sibilități de tip alergic. Aceasta determină înmulțirea și acti­varea mastocitelor (celule spe­cializate, cu rol în prima linie de apărare împo­triva infecțiilor microbiene și a parazitozelor). Ele declanșează un răspuns imun disproporționat la nivelul mucoasei, provocând astfel di­ficultăți de digestie și diverse stări de disconfort.

* Mucoasa intestinală care separă conținutul intestinului de fluxul sangvin este posibil să nu-și mai îndeplinească în mod corect menirea, ci să devină permeabilă și să favorizeze pătrunderea în sânge a unor toxine, bacterii sau fragmente pro­teice nedigerate. Transportate de sistemul circu­lator în toate direcțiile, aceste substanțe nocive dau o alarmă generală în corp, obligând meca­nismele de autoapărare ale organismului să reac­ționeze, prin declanșarea unor procese infla­ma­torii. Cauzele sindromului de intestin permeabil nu sunt pe deplin cunoscute. În opinia spe­cialiștilor, ar contribui la apariția lui alimen­tația bogată în grăsimi și fructoză, inclu­derea în meniul zilnic a unor organisme modificate genetic, fumatul, ca și consumul exagerat de alcool și cafea.

* În absența unei flore intestinale să­nătoase, nici mucoasa nu poate funcționa ca barieră. Ori­ce dezechilibru intervenit în structura populației bacteriene din intestin amenință să ducă la per­meabilizarea lui. Chiar dacă, în marea lor majo­ritate, micro­organismele „prietenoase” își au reședința în ultima parte a tractului digestiv, respectiv în colon, unde se ocupă mai ales cu des­compunerea fibrelor conținute în alimentele ingerate, totuși, și flora intestinului subțire, deși mai redusă cantitativ, are o importanță decisivă pentru sănătatea noastră. Dacă acest univers bac­terian, complicat și vul­nerabil, se debalansează, tulburările se vor repercuta mai întâi asupra acti­vității fica­tului, iar apoi a factorilor inflamatori din întregul organism.

Ce se poate face

Vestea bună este că integritatea barierei in­testinale poate fi restabilită, cu condiția să vă schimbați obiceiurile alimentare.

* Premisele sindromului de intestin per­mea­bil se creează deja pe câmpurile cultivate și în sere – odată cu utilizarea pesticidelor pentru protecția culturilor cerealiere și legumicole. Efec­tele acestor substanțe cu înaltă toxicitate n-au fost încă investigate în deta­liu, dar se cunoaște faptul că, de pildă, faimosul glifosat, erbicidul ame­rican suspectat de acțiune cancerigenă și în con­secință interzis într-o se­rie de țări europene, afec­tează flora și implicit bariera intestinală. De aceea, este indicat să ne orientăm de preferință spre legumele și fructele provenite din culturi bio­logice. Atenție și la aditi­vii și îndulcitorii prezenți în produsele ambalate din supermarket-uri.

* Glicemia nu trebuie să fie prea scăzută, deoarece, pentru menținerea integrității peretelui intestinal, e nevoie de o anumită cantitate de energie (care se ob­ține din glucoză). Sursa optimă de energie este pâinea din făină integrală, preparată cu maia. În schimb, nu se recomandă dul­ciurile concentrate și băuturile dulci, deoarece ele produc o creș­tere bruscă, urmată de o coborâre la fel de rapidă a nivelului gli­cemiei.

* La rezultate pozitive se poate ajunge și cu administrarea de probiotice (în special, cu tulpini de lactobacili, bifidobacterii și micelii de Saccha­romyces boulardii). Garanții nu există însă, fiind­că în ultimă instanță totul depinde de configurația individuală a florei intestinale. Nu ne rămâne decât să încercăm și apoi să observăm ce se în­tâmplă.

* În general, laptele bătut nepasteurizat în­treține echilibrul florei. În el se găsesc microor­ganisme folositoare procesului digestiv, din care o parte rezistă la atacul sucurilor gastrice și trec nevătămate în intestin, unde își vor desfășura acțiunea probiotică.

* Vitamina D consolidează direct bariera intes­tinală și ajută la buna funcționare a sistemu­lui imunitar. Ne-o putem procura din lactate, ouă, pește gras, ficat de vită, ciuperci, tofu, lapte de soia și de orez.

* Mucoasa intestinului subțire se reînnoiește la intervale de 3 până la 5 zile. Pentru aceasta este necesar un aport corespunzător de vitamină A, pe care avem posi­bilitatea să ni-l asigurăm din lac­tate integrale, gălbenuș de ou, ficat. Morcovii și caisele sunt surse bo­gate de betacaroten (pre­cursorul vi­ta­minei A).

* Acizii grași polinesaturați Omega-3 reduc inflamațiile cro­nice și susțin diversitatea florei in­testinale. Din păcate, în alimentația din zilele noastre nu se mai regă­sește raportul corect dintre acizii Omega-3 și Omega-6, care în mod normal ar trebui să fie de 1 la 4. De pildă, în unele dintre uleiurile ve­getale pe care le întrebuințăm în bucătărie, ca uleiul de floarea-soarelui sau cel de porumb, proporția de Omega-6 este mult mai mare. La fel și în lactatele nedegresate: unt, brânzeturi, smântână, iaurt (din pricina sistemului de furajare a vitelor). Soluția ideală ar fi să ne achiziționăm produsele lactate de la micii produ­cători care își hrănesc animalele cu iarbă vara și fân iarna, fără să apeleze la furajele însilozate. Cantități apreciabile de Omega-3 se găsesc în peștele gras (somon sălbatic sau hering), dar să nu uităm nici uleiul de in presat la rece. Cine do­rește într-adevăr să-și echilibreze balanța de acizi grași Omega-3 și Omega-6 își poate administra și capsule cu ulei de somon, de alge sau – mai nou – de krill.

* Magneziul are o acțiune relaxantă și anti­inflamatoare. El face parte din compoziția chi­mică a clorofilei, și de aceea, legumele cu frunze verzi ni-l furnizează în cantități importante. Prin­tre sursele cele mai consistente se numără: spa­nacul, frunzele de pătrunjel, sfeclă și mangold, varza chinezească, andivele, untișorul, salata ver­de. În legumele bio, mineralul este prezent cu o pondere triplă, comparativ cu aceleași legume, cultivate convențional. Din cerealele integrale se asimilează cel mai bine sub forma pâinii cu maia. Iar apele minerale merită atenție, doar dacă au o concentrație de magneziu de minimum 50 mili­grame per litru.