– Am fost, recent, martorii unui moment istoric: Ucraina și Moldova au primit statutul de țări candidate la aderarea la Uniunea Europeană. Ce înseamnă, în mod practic, acest pas pentru cele două țări, și cât de mult ar putea dura procesul de aderare?
– Trebuie să fie clar, de la bun început, că decizia statelor UE de a acorda Ucrainei și Moldovei statutul de țări candidate nu se bazează pe realizările acestor state în domeniul reformelor, ci este rezultatul unei conjuncturi politico-strategice generate de războiul barbar declanșat de Rusia împotriva Ucrainei, în numele pretențiilor lui Vladimir Putin de a se impune ca factor de decizie în politica europeană. Cooptarea Ucrainei și Moldovei în UE echivalează cu regândirea arhitecturii de securitate pe flancul estic al NATO, care coincide cu cel al UE, prin lărgirea zonei-tampon dintre Occident și Rusia, dincolo de granițele României. Pentru cele două țări, această decizie înseamnă, în primul rând, o recunoaștere a meritelor liderilor lor actuali, care nu au cedat în fața agresiunii Moscovei, în ciuda dificultăților asociate cu această rezistență și, totodată, un angajament al țărilor UE de a le susține și de a le asigura securitatea, mai ales în fața agresiunii rusești. Asta nu înseamnă, însă, că aderarea lor la UE se va petrece contra-cronometru și cu neglijarea cerințelor UE. Deja decizia de a le accepta drept candidate a generat nemulțumiri în țări balcanice ca Bosnia, Albania și Macedonia de Nord, care așteaptă de multă vreme să fie primite în clubul european. Moldova și Ucraina vor trebui, deci, să intensifice reformele cerute de UE, ceea ce nu va fi ușor, nu numai din cauza războiului, ci și din cauza manevrelor politice de destabilizare pe care Rusia le va demara pentru a sabota aderarea celor două state la UE, mai ales că Moscova dispune de suficienți susținători în ambele țări. Și să nu uităm de dificultățile economice și demografice ale Moldovei, de pildă, sau de dependența ei totală de gazul rusesc. Nu va fi, deci, un proces ușor, dar putem spera că UE va ajuta cele două state să reușească, tocmai pentru că are interese strategice existențiale în zonă. Și uite așa, Vladimir Putin va fi contribuit, împotriva voinței sale, la integrarea europeană a Ucrainei și a Moldovei, care, în condiții de pace, ar fi durat poate la infinit.
– În ciuda victoriei la prezidențiale, Emmanuel Macron a pierdut majoritatea în Parlament, după recentele alegeri legislative din Franța. Va reuși tânărul președinte să strângă o coaliție în jurul său și, dacă da, cu ce compromisuri? Pot fi alegerile din Franța un indiciu al creșterii popularității partidelor extremiste în Europa sau rezultatul a fost influențat mai degrabă de prestația președintelui Macron și a forțelor politice din spatele său?
– Problemele ridicate de alegerile legislative din Franța țin, în primul rând, de specificul politicii franceze, mai ales de aproape totala lipsă a culturii compromisului, care există în celelalte state europene. Sistemul electoral francez a fost gândit pentru președinți de tip monarhic, care să dispună de majorități clare. El nu pare să mai corespundă însă epocii actuale, iar stilul prezidențial al lui Macron, care a acaparat toată puterea de decizie, a marginalizat politicienii cu personalitate și și-a subminat propria construcție politică, începută în 2017, LREM, slăbind de fapt centrul pe care susține că vrea să-l întărească, a creat un spațiu pentru afirmarea extremelor, cu lideri abili și fără scrupule, ca Marine Le Pen, pe extrema dreaptă, și Jean Luc Mélenchon, pe extrema stângă, ambii admiratori ai lui Vladimir Putin și susținuți de acesta. Retorica lor a umbrit realizările economice ale lui Macron, care a gestionat bine economia, a temperat prețul energiei și a reformat piața muncii, astfel încât șomajul este foarte mic. Deși creșterea prețurilor este reală, ea se situează sub nivelul atins de alte state UE. Din acest punct de vedere, ar fi meritat mai multă apreciere, dar o parte a electoratului, obosită de pandemie și de dificultățile generate de războiul din Ucraina, a preferat iluziile vândute de liderii populiști. Pericolul populismului este mai redus în Germania, dar mai accentuat în Italia. În prezent, singurii parteneri posibili ai președintelui Macron sunt Republicanii, cu 61 de mandate. Aceștia se tem însă că vor fi „canibalizați” din nou de Macron, care le-a luat cei mai buni oameni în 2017. Totodată, ei știu că Macron are și opțiunea de a declanșa alegeri anticipate după un an și pot spera că vor obține mai multe voturi dacă rămân independenți. Astfel, o coaliție pare greu de realizat, în schimb, un guvern minoritar, cu sprijin punctual pe proiecte concrete, pare o soluție mai realistă. Marea necunoscută rămâne disponibilitatea președintelui Macron de a-și schimba stilul de conducere și de abordare a partenerilor politici.
Romanian