Luați loc pe prispa casei sau în balconul plin de mușcate și ascultați povestea de iubire dintre două inimi cu țepi. Îmi plac nespus de mult florile: orice culoare, orice parfum ar avea, fețișoarele lor mă binedispun și îmi fragmentează viața într-un mozaic de petale și de voie bună. Am auzit că și între suratele flori există afinități, dar faptul că am fost eu însămi martora unei mari povești de iubire între doi „ghimpați”, mi se pare și acum greu de crezut!
Într-o vară, la oferta din „colțul verde”, am găsit 6 cactuși: micuți, îngrămădiți în pahare de plastic și orbiți de neonul din supermarket. Ca să fiu sinceră, cactușii nu-mi plac în mod special, dar dacă prietenul meu a decis că acela era cadoul de ziua mea, am zâmbit cu recunoștință, am luat piticii speriați și i-am lăsat în voia lor, pe balcon. Mulți dintre ei nu au rezistat: poate au simțit că nu-i iubeam din toată inima, ori i-a sugrumat aerul înveninat de la Milano, sau i-a topit dorul după nisipuri arzând în apusuri toride… S-a salvat un singur ghimpat, dar se vedea că nu-i merge prea bine nici lui. Tânjea, și parcă ridica din umerii neputincioși: „Ce să fac dacă am țepi? Nu poți să mă mângâi și pe mine?!”. În toamnă, a apărut pe balcon și un aloe orfan! Avea o hăinuță ca o perie și era speriat nevoie mare… L-am găzduit în cel mai îndepărtat colț, alături de cactus. Celelalte flori erau vizibil cuprinse de panică în prezența „aricilor”. Eu îi udam rar și îi priveam în treacăt. Se chinuiau să crească, și dimineața întindeau spre mine o mânuță verde, ca o pernuță de ace: „Buongiorno, Cristina!”. Într-o noapte grea ca plumbul, o furtună nemiloasă a provocat un adevărat măcel în grădina mea de pe balcon: mușcatele zăceau într-o baltă de petale roșii, iar trandafirii tremurau ghemuiți, cu ghivecele trase pe ochi… Aloiașul fusese rănit cel mai tare: o bară de fier îi retezase în jumătate trupul fragil. Din ochii lui verzi se prelingeau lacrimi lipicioase…
„Ce să facem, ce să facem?”, ne tânguiam într-un glas, flori, frunze și stăpână! L-am recuperat pe aloiaș și l-am sprijinit alături de cactus. I-am udat, i-am bandajat cu priviri ca mierea și le-am spus o poveste cu dune aurii, arzând în apusuri îndepărtate… Mi se rupea inima de mila lor; seara, parcă îl auzeam pe micul aloe cum se tânguie, iar rana îi trecea foarte greu. Nu aș fi vrut să îl pierd, de când suferea îl îndrăgisem cu adevărat și-i acordam toate îngrijirile și privilegiile! După un timp, am remarcat un fenomen ciudat: cactusul întinsese două brațe țepoase spre aloe, cuprinzându-l într-o „picantă” îmbrățișare. Rănitul a început să-și revină: și-a sprijinit trupul mutilat pe cactus și au început să-i dea frunze noi. Dar minune: doar pe partea îndreptată spre amicul lui ghimpat. Cactusul a prins și el puteri și a crescut într-un an cât alții în trei, sprjinindu-l voinicește pe aloiaș! Am înțeles că, în marea lor suferință și înstrăinare, ascunși sub armura lor verde, cele două plante găsiseră puterea să reziste! Acum ocupă locul de cinste pe balcon și le-am pus o fundiță roșie, să-i apăr de deochi!
Iubirea lor mi-a fost o adevărată lecție și mi-a demonstrat că, de multe ori, cele mai calde și mai sensibile suflete „se ascund” sub țepi!
CRISTINA M. – Milano
