„Lasă că merge și-așa!”

În România, doar provizoratul este etern. La noi, nimic nu funcţionează predictibil, nicio problemă nu are o rezolvare clară şi definitivă. Am ajuns ţara lui „lasă, că merge şi aşa!”. Înaintăm târâş-grăpiş, în coada lumii civilizate, în ciuda „programelor” pe care guvernele votate de cetăţeni le vântură ca so­lu­ţii de ieşire din mlaştină. Chiar şi „stabilitatea” ad­ministrativă în situaţii de criză se vădeşte a fi iluzorie. Sub cârma preşedintelui Iohannis, cele două mari partide, PSD-ul şi PNL-ul, plus „eternul la guvernare” UDMR , au încheiat un „pact de ne­agre­siune”, prin care şi-au propus să asigure men­ţinerea ansamblului social pe linia de plutire, în fața provocărilor generate de crizele ce zguduie lumea. Pandemia şi războiul din Ucraina au arătat cât de fragil este statul român, cât de nepregătit este să pre­întâmpine efectele unor situaţii greu de prevăzut în vremuri normale. În alte state, cu guverne res­ponsabile, există întotdeauna soluţii alternative, de rezervă, pentru perioadele critice. La noi, „merge şi aşa” a devenit o regulă. „Ne descurcăm cumva”, par a-şi spune guvernanţii noştri, şi rezultatele acestui mod de a gândi se văd acum, pe fondul crizelor ce au năvălit, de neoprit, peste lume. Ţara este tot mai nesigură, tot mai împuţinată de resursele ei umane, care au migrat spre alte    meleaguri, mai sigure şi mai „aşezate”. Am putea arunca vina pe sistemul ad­­­ministrativ, inaugurat la căderea comunismului lui Ceauşescu, pe care niciun partid nu a reuşit să îl schimbe. „Sistemul ticăloşit” le-a convenit majo­rităţii politicienilor, preocupaţi în primul rând de bunăstarea lor şi a „clanurilor” lor, şi – în ciuda pro­misiunilor făcute, odată ajunşi la putere s-au „aco­modat” cu el , ba chiar au stopat chiar şi cele mai firave încercări de a-l schimba. Cele mai multe par­tide au adoptat un populism deșănţat, tradus în po­meni electorale, facilităţi de circumstanţă ce au atras un electorat derutat, incapabil să îşi dea seama că toate promisiunile se bazează pe taxele şi im­po­zitele cu care el întreţine statul. Pe acest fond, în fa­ţa cri­zelor iminente, a venit iniţiativa preşedin­telui Io­hannis de a uni „apa cu focul”, adică de a da ac­ces egalitar la „plăcintă” partidelor concurente, PSD şi PNL, cu „obligatoriul apendice”, UDMR-ul. Pre­şe­dintele a avut cea mai bună motivaţie (sta­bilitatea statului, în contextul internaţional tulbure al războiu­lui din Ucraina), dar rezultul a fost ane­mic.                     

Dacă România este apărată de ravagiile răz­boiului din Ucraina prin aderenţa la cele mai mari or­ganizaţii internaţionale ce garantează intangibili­tatea graniţelor, NATO şi UE, în interior nimic nu-i garantează supravieţuirea în condiţiile extrem de dificile ale efectelor economice ale crizei din ener­gie. Blocajul impus de Rusia Europei la importurile de gaz şi petrol, ca urmare a sancţiunilor pe care aceasta i le-a aplicat în urma invadării Ucrainei, a generat o recesiune economică severă pe întreg continentul. Preţurile la energie au crescut brutal, urmate, prin efectul domino, de majorări masive la mai toate produsele de bază, şi de o inflaţie galo­pantă. Majoritatea guvernelor europene încearcă să îndiguiască aceste efecte, prin măsuri adecvate. Statele europene au intervenit, fie prin plafonarea preţurilor pentru consumatori, fie prin re­duceri de TVA şi accize, în aşa fel încât dificultăţile iernii ce vine să fie depăşite în condiţii cât mai suportabile. România este, în interiorul „clubului eu­ropean”, o ţară dăruită cu resurse naturale aprecia­bile. Dacă ele ar fi fost exploatate raţional, în folosul cetăţenilor, prin contracte ferme şi echilibrate cu firmele internaţionale ce deţin utilajele necesare ac­cesării acestor resurse, ea    ar fi fost – în acest mo­ment – indepedentă energetic şi ar fi putut chiar ex­porta, pe bani    buni, surplusurile. Politicienii noştri au făcut însă totul ca zăcămintele gazeifere să nu intre în exploatare. Pretextul „patriotic” a fost că pentru a investi în intrarea lor în producţie, com­paniile internaţionale cer prea mult. În realitate, demnitarii responsabili din domeniu    cereau „comi­sioane” prea mari pentru ei şi primeau, probabil, comisioane și mai mari pentru amânarea exploatării, de la companiile ruseşti sau mixte ce vindeau ţării su­plimentul de energie de care ea are nevoie. Câm­purile gazeifere din Marea Neagră sau judeţul Buzău au rămas astfel neexploatate, iar România s-a regăsit iarăşi nepregătită în faţa crizei. Marea coaliţie aflată la guvernare a început, în această situaţie, să se agite, fiecare partid propunând soluţii: PNL-ul a propus „liberalizarea pieţei”, generând un haos economic de care au profitat „băeţii deştepţi” care „intermediază” între producător şi cumpărător, iar PSD-ul a solicitat plafonarea provizorie a preţurilor, statul urmând să acopere diferenţele dintre cele cerute de distribuitori şi cele aşteptate de consu­matori. Nici PNL-ul, nici PSD-ul, nu s-au gândit măcar o clipă la câştigurile intermediarilor care, speculând situaţia, au crescut preţurile la niveluri as­tro­nomice. E drept, majoritatea acestora „contribuie la partid”. Preţurile impuse de aceştia vor falimenta multe companii productive private şi îi vor face pe milioane de români să îngheţe în case, ca să nu mai    vorbim de creşterile de preţuri la produsele de bază. Nemulţumirile generate vor da în clocot, demolând „stabilitatea” vizată de preşedinte la impunerea „ma­riajului” PNL-PSD. Clocotul a început, deja, prin „ieşirile din criză” diferite propuse de parte­neri. PSD-ul vrea supraimpozitarea profiturilor, iar PNL-ul propune compensări pentru producători şi distri­buitori în speranţa că, după legile pieţii, con­curenţa va duce la scăderea preţurilor. Cearta continuă, ameninţând să se termine cu un divorţ. Cei care vor suferi vor fi însă cetăţenii. Până atunci, totul va func­ţiona după formula „lasă, că merge şi aşa!”