ANCHETĂ – Pentru cine sună clopoțelul?

– De câte ori începe un an școlar, gândul nostru zboară la clopoțel. Generații întregi au răspuns, în Septembrie, che­mării lui. Dar se mai potrivește el cu școala de azi? Mai există vreo legătură între elevii de altădată și cei de acum? Pentru că în redacția revistei „Formula AS”, „sectorul părinți” este foarte bine re­pre­zentat, i-am rugat pe câțiva dintre colegi să răs­pun­­dă la întrebarea anchetei: e de bine cu clopoțelul? E de rău? –

ALINA OLTEANU

„Dacă sistemul se tot schimbă de la un an la altul, nu mai înțelege nimeni nimic”

Am avut norocul să prind mai multe sisteme diferite de educație, pentru că eram abia în clasa a V-a când s-a răsturnat regimul cea­u­șist. Apoi, deve­nind mamă, am văzut cum funcționează lucrurile în învățământul din zilele noastre. Și cât de rapid se succed schimbările de paradigmă, de parcă fiecare nou ministru al Educației s-ar visa vreun mare revoluționar. Compa­rând toate aceste experiențe, am ajuns la con­cluzia că, în toate sistemele, a fost și este loc de mai bine. Nu idealizez învăță­mân­tul din vremea comunistă. Nu voi ierta niciodată minciunile din manualele de isto­rie. Literatura care îi glorifica pe soții Ceaușescu. Încercările imorale de a îndoc­trina copiii și de a-i transforma în creaturi cât mai obediente, care să-și pună cât mai puține întrebări. De altfel, pentru mi­ne, primul contact direct cu co­munismul a început la școală, pentru că acasă tră­iam într-o lume com­plet diferită. Familia a pătimit din cauza acelui re­gim, și părinții îl de­testau. „Alina, nu învăța pe de rost poeziile alea despre Ceaușescu. Mai bine iei 4!”, eram îndemnată. Și am luat mulți de 4. N-am înțeles niciodată nici treaba cu pionierii, cu mândria că avem cravata „zălog și legământ” și alte aiureli. Norocul meu că a venit rapid schimbarea de regim, pentru că altfel, cu gura mea mare, numai probleme aș fi avut. În ceea ce privește școala propriu-zisă, țin minte că făceam tot felul de lucruri inutile. Într-o zi a trebuit să conturez pătrățelele de pe foaia unui caiet de matematică. Din două în două. O prostie cât casa! Sau, pentru bacalaureatul la geografie, a trebuit să învăț despre nu știu câte fabrici, deși tocmai se desființau, una după alta. Altă prostie cât casa! Multe prostii au dăinuit până am terminat eu liceul, pentru că manualele, sistemul și men­talitatea rigidă și îngustă a profesorilor nu s-au putut, desi­gur, schimba peste noapte. Nimerind într-o perioadă de tranziție a sistemului de învă­țământ, am fost numiți „generația de sacrificiu”. Însă nu mi-aș fi închipuit că și copiii mei tot „de sa­crificiu” vor ajunge să fie. Dar să revin la su­biect. Acum, că am înșirat tot ce nu mi-a plăcut la învățământul din vre­mea mea, mă simt datoare să spun și ce a fost bine. Sunt lucruri relevante de amintit. Ca, de pildă, fap­tul că dascălii vorbeau corect din punct de vedere gra­matical și aveau adesea reale preo­cupări intelec­tuale. Ori că elevii nu erau tratați ca niște bibelouri, gata să se spargă în ori­ce secundă, la cea mai mă­runtă critică ori sub im­pactul unei note mai proaste. Eram învățați de mici să ne confruntăm cu rea­litatea, așa cum era ea, și nu așa cum am fi visat să fie citind povești cu prinți și prințese. Nu eram lăsați să ne scăldăm într-o mare de sensibilitate, ci eram, dimpotrivă, căliți pentru a fi pregătiți pentru viață. Acceptam că nu tuturor ni se cuvine premiul întâi și că, dacă vrem să ajungem aco­lo, avem de muncit. Învățam o grămadă de lu­cruri concrete, de folos. Dar mai im­portant decât toate e că materia era bine orga­nizată, iar manualele erau structurate atât de lim­pede, încât dacă un profesor era slab sau un copil lipsea un timp de la școală, elevul putea ține pasul, învățând singur din carte. Ceva ce în ziua de azi e aproape de nei­ma­ginat. Materia de acum, deși e prezen­tată în moduri mult mai atractive, mai sim­patice, mai jucăușe, a de­venit extrem de haotică. Iar manualele pre­zintă informația în mod fragmen­tat, com­plet alandala. În loc să ghi­deze copilul, îl dezorien­tează. De aceea, dacă nu au un profesor care își iubește materia și știe și să pre­dea, elevii nu se mai pot descurca singuri decât cu mare difi­cultate. Și nici noi, părinții, nu-i mai putem descurca, pentru că nici noi nu mai pricepem nimic. Până și metodele de calcul predate s-au schimbat radical, complicân­du-se în mod inutil. Copiii nu mai învață pe de rost tabla înmulțirii, ci calculează pe degete, ceea ce le ia o mie de ani. Nu mai vrem să-i punem să-și mun­cească me­moria. Dar nici să gândească ori să simtă în pro­funzime nu vrem. Ca dovadă, elevii trec azi prin textele literare ca gâsca prin apă. Și nici gân­direa analitică nu e încurajată. Probabil, pentru că cine analizează prea mult poate ajunge să înțeleagă și-apoi, Doamne ferește, să se apuce să critice. Pro­grama prevede în schimb gra­matică cu top­tanul. Dar atunci, de ce vorbește și scrie lumea tot mai greșit? Te­oria mea e că as­ta se întâmplă pentru că, mai nou, se pune accentul pe tot felul de mărun­țișuri gra­ma­ticale, în detrimentul aspectelor esen­țiale. De tipul acordului dintre subiect și predicat. Având în vedere toate aceste lu­cruri, le-aș dori îna­inte de toate co­piilor (sau măcar nepoților) mei să aibă parte de niș­te manuale la fel de bine structu­rate ca odinioară, dar frumoase și jucă­ușe ca azi; de profesori la fel de educați și de fermi cum i-am avut eu, dar nu la fel de „comuniști” și de rigizi în gân­dire. Și de un sis­tem coerent, de bun simț, ca­re să fie de durată. Pen­tru că dacă lucru­rile se tot schimbă de la un an la al­tul, în final, nu mai reușește nimeni să înțeleagă nimic. Iar după cum ne demonstrează istoria, când edu­cația lipsește, apar fără greș sărăcia, violența, nesiguranța și jalea.

BOGDANA TIHON BULIGA

„Singurul pilon de sprijin al copiilor sunt părinții”

„Lucrează în plus la matematică, citeşte, tunde-te, îndreaptă-ţi gulerul de la cămaşă, ridi­că-te când vorbeşti, nu răspunde neîntrebat, as­cultă ce spune profesorul, că el ştie cel mai bine…pe vremea mea aşa se proceda şi tare bine mai era”… Auzim des, azi, măcar una dintre vorbele astea rostite de un părinte. Nimic neadevărat în ceea ce spune, doar că vremurile acelea au trecut. Dacă, printr-o ma­şinărie magică, elevul de ieri ar ajunge tele­portat în prezent, ar fi „mân­cat de viu” de şcoală şi so­cie­tate. Trăim timpuri atât de diferite, încât comparaţia între cum erau copiii de ieri şi de azi devine aproape im­posibilă. Cu siguranţă, se citea mai mult atunci, se învăţa mai conştiincios, era mai multă disciplină, dar toate astea, într-un sistem care te pregătea pen­tru o lume închisă, fără zbor. Comunismul te ținea într-o vitrină de muzeu fără vizitatori. Erai un model într-o societate măr­ginită, pentru o fală ce cu greu depăşea cercul ora­şului în care trăiai. Iar noi arătam acuzator cu de­ge­tul către comunism. Azi, dăm vina pe Internet, pe lipsa de cultură, pe manele, pe orice ne cade la îndemână, pentru a justifica eşecul sistemului educațional, in­capabil să îndrepte copiii că­tre valori corecte. Lu­mea e des­chisă, cuşca nu mai are ză­brele, dar parcă nu mai are cine să zboare. Clopoțelul a eșuat. Su­nă cu multă nădejde, săracul, dar clinchetul lui nu se potri­vește cu școala de azi. Vor­besc în cunoștință de cauză, în calitate de mamă de elevă în clasa a VI-a. Școala de azi nu mai știe să-și pregătească copiii, pruncii noştri nu ar reuşi dacă nu ar avea un singur pilon de sprijin: părinţii. Acasă se face cu adevărat educaţia, acolo se nasc șansele pentru viitor. Pur şi simplu, noi, părinţii, suntem lăsaţi singuri să dăm startul în viaţă unor tineri care se vor descurca sau nu. La fel ca acum patruzeci de ani, sistemul nu te ia de mână să te înveţe ce să faci, ci noi trebuie să-l învăţăm pe el. La fel cum tot noi, părinţii, trebuie să facem pace cu Inter­netul, Facebook-ul, şi tot ceea ce conside­răm no­civ şi să înţelegem că, pur şi simplu, aşa merge lumea, fie că ne place, fie că nu. Şi apoi, ar trebui să recunoaştem deschis că nici noi nu am fi jucat leapşa toată ziua pe maidan, dacă am fi avut tele­foanele şi jocurile de azi.

Sunt mama unei copile de doisprezece ani, care citeşte pe rupte, e respectuoasă, dar nu are capul ple­cat. Ascultă dascălii şi îi îndrăgeşte, dar îşi susţine punctul de vedere când e cazul. Nu dă drep­tate profesorilor din frică, ci analizează cu grijă mesajul pe care-l primeşte. E dezordonată, stă prea mult pe You Tube, dar protejează mediul şi merge singură la biserică. Cântă rock la chitară, nu res­pectă prea multe norme, dar are privirea des­chisă către lumea largă şi i se citeşte în ochi pofta de a o cuceri. E mai rapidă în gândire decât noi, părinţii, este atentă numai la ceea ce e important, mintea ei cerne deja conţinutul unui enunţ cu mult înainte ca noi să-l fi citit măcar. Departe de mine gândul de a-mi da copilul drept model, susţin doar, printr-un exemplu concret – singurul pe care-l am – că aşa sunt adolescenții prezentului. Copiii de azi sunt mai inteligenţi, mai iuţi şi mai liberi în gândire decât am fost noi, sarcina noastră este doar să-i veghem, să le dăm direcția bună. Socie­ta­tea de azi nu creează nea­părat tineri fără cultură şi pierduţi printre me­gabiţi, dacă noi, părinţii, stăm de gardă. Exact aşa cum au stat cândva părinţii noş­tri, pavăză în faţa altor monştri din alte tim­puri.

IULIAN IGNAT

„Când copilul preferă tableta, e bai!”

Constat, cu iritare, că unul din punctele comu­ne, care se regăsesc în școala pe care am făcut-o eu și cea a fiicei mele mai mari, este insinuarea mes­chină a politicului în viața elevilor. Pe atunci, aveam tablourile tovarășului suprem, cântecele patriotice, defilările, cultul personalității, propa­gan­da, acum acestea se continuă cu impulsurile re­formiste ale diferiților miniștri, ce se perindă, prin merite neștiute, la șefia învățământului româ­nesc. Fiecare vrea să fie mai cu moț ca prece­dentul, să revoluționeze, să iasă în evidență, fără a urma o stra­tegie de durată, o linie directoare constantă și fără a-i păsa prea tare de elevi. Am tot avut și avem, de 30 de ani, prim miniștri prinși cu furt intelectual, poli­ti­cieni corupți, dar anul acesta a apă­rut un nou tip de furt: minis­trul Educației, Sorin Câmpeanu, a fu­rat zece zile din vacanța de vară a copiilor! În școala mea din anii ‘80, știam clar cum stau lucrurile, foarte pu­ține se schimbau în sistemul de învăță­mânt. De pildă, vacanțele erau clare: cea mare, cea de iarnă și cea mică, de Paști. În ultimii trei ani, copiii au avut de trecut printr-un moment traumatic. Pan­demia a bulversat întreaga planetă, și au avut de suferit și cei mici. Interdicții la socializare, călătorii de vacanță blocate, măști, cursuri ținute de acasă. Joaca, atingerea, descoperirea prin simțuri, co­municarea directă înseamnă enorm în dezvol­tarea unui copil, iar rezultatele interdicțiilor și stresului pandemic vor avea repercusiuni pe care nu le putem anticipa în acest moment. Copiii aveau acum nevoie de 10 zile în plus de vacanță, pentru sufletul și pentru sănătatea lor. Când colo, au fost chemați „sub arme”, de pe malul mării, din curțile bunicilor, la în­colonare, în aerul mizer al ma­rilor orașe. Vor primi, la schimb, niște cioturi de vacanță cam când va bate lapovița, și tot ce vor face va fi să încingă tabletele, închiși în case.

Dincolo de deciziile siste­mului, de multe ori, școala ține de strategiile și de personalitatea pro­fesorilor, care pot îndulci sau amărî orele de curs. Fiica mea cea mare a avut parte de o educa­toare iubitoare de drumeții, așa că în primii patru ani de școală a umblat în excursii și în tabere mult mai mult ca mine. Și, ceea ce m-a încântat, telefoa­nele și tabletele erau interzise în aceste incursiuni. În plus, spre deosebire de mine, care am ieșit din țară pentru prima oară la 19 ani, ea a călătorit un pic și în afară, iar călătoriile înseamnă cea mai educativă activitate pentru un copil. De altfel, ca pentru oricine. Nici pe vremea mea, nici acum, temele de acasă n-au stârnit vreo bucurie copiilor, însă eu nu-mi amin­tesc ca ai mei părinți să fi făcut în toiul nopții lec­țiile în locul meu, lucru pe care l-am auzit tot mai des la diferiți părinți, în diferite școli. Dife­rența cea mare între școala din anii ‘80 și cea din 2020 cred că pică în cârca tehnologiei. Ea este cea responsabilă de o semnificativă schimbare de men­talitate. Dar aceasta nu pornește de pe băncile școlii, ci din educația de acasă. Atunci când copilul ajunge să prefere compania ecranului tabletei sau a telefonului și evită să-și întâlnească direct prie­tenii, să alerge, să umble în aer liber, să descopere prin propriile simțuri lumea, e bai. De aici se rostogolesc multe probleme cu care trebuie să se confrunte elevii, probleme cognitive, emoțio­nale. O altă discrepanță majoră a momentului actual es­te lipsa interesului pentru actul de a învăța, lipsa încrederii în acesta. Am aflat de acest aspect de la mai multe cadre didactice, din diferite domenii. Așa cum părinții și întreaga societate par croiți pe a face bani rapid, uneori fără repere etice, mo­rale, pentru a consuma cât mai mult, adolescen­ții și tinerii în­cep, și ei, a avea o lipsă de dorință de a face cum tre­buie o meserie. Însușirea unor cu­noștințe de ba­ză, care să te facă bun în meseria pe care ai ales-o nu mai interesează, trăim într-o acută lipsă de atenție, viața în sine este racolată de ecranul telefo­nului. Fie înveți serios pentru a pleca din țară, fie vezi cum te descurci, fentezi cumva, iei pe sub mâ­nă o diplomă, ai o cunoștință, așa procedează mai toți, și uite ce bine le merge! Din fericire, avem și multe exemple pozitive, copii ce pot schimba peste ani lucrurile în bine. Fiica mea, care tocmai a trecut în clasa a cincea, s-a oferit să scrie câteva rânduri pe tema propusă de „For­mula AS”.

„Ești norocos dacă îți faci un prieten”

„Mă numesc Ana Miriam Ignat și am să poves­tesc un pic despre școala mea, adică a copiilor din generația mea. Mereu mi-am imaginat că sunt invitată la o emisiune TV sau îmi scriu într-o carte părerile, așa că acum am să vorbesc despre câteva gânduri pe care le-am adunat din clasa a treia. Am auzit că înainte profesorii erau mai duri și loveau copiii dacă întârziau sau nu erau cuminți, și mă bucur că asta nu se mai întâmplă. Și totuși, copiii de azi mi se par mai sensibili, mai mămoși, pentru orice se plâng la părinți și așteaptă să fie luați în brațe. Înainte, copiii aveau gașca lor, plă­nuiau tot felul de lucruri împreună, aventuri, pe­ripeții. Astăzi, ești norocos dacă îți faci un prieten. Se formează bisericuțe. Când eram mică și doam­na ne spunea să nu facem bisericuțe, credeam că vrea să zică să nu mai comentăm orele de religie. Când se formează bisericuțe, mulți or să rămână pe afară, și atunci doare. Toată lumea vorbește în jur despre noile tipuri de telefoane apărute pe care le vor și toți se vaită ce părinți de modă veche au. Dacă vrei să scoți pe cineva la joacă, în parc, de multe ori răspunsul e: «Lasă, mai bine hai să jucăm Roblox de acasă». Dar cred că există un leac: pur și simplu, să te bucuri de glume prostești, să te alături colegilor, atunci când nu sunt cu nasurile în telefoane, să te bucuri de fiecare moment. Pentru că toate clasele de ieri, de azi și de mâine au ceva în comun: sunt pli­ne de copii nebuni, energici și cu poftă de joacă.”

AMALIA GHEORGHE

Importanți sunt, totuși, COPIII!

Odinioară, când elevi eram noi, părinții de azi, școala era despre responsabilitate, despre disci­plină și acumulare de cunoștințe. Exista o mân­drie asociată educației. Cumva, în ciuda presiunii sociale resimțite de fiecare din­tre noi, copiii erau siliți să ofere ceva și să performeze, fie­care după puterile lui. Acum, educația este mai mult despre li­bertate, mai exact, despre alege­re. Ale­gerea învățătoarei, a șco­lii, a opțio­na­lelor, a pro­feso­rului me­ditator, a modelului educațional (fin­lan­dez, euro­pean, american etc). Inițial, părinții fac alege­rile pentru copii și au tendința să con­tinue să facă asta mult timp, se bucură că pot ale­ge ce fel de educație vor avea copiii lor. Drama este că, în felul acesta, își lipsesc copiii de șansa de a face ei alegeri. Și atunci, ei nu au ocazia să experimenteze alegerile greșite versus alegerile bune, așa încât să afle cum să ia pe viitor cele mai bune decizii. Pe vremuri, procesul de învățare nu cunoștea atâtea paradigme educa­țio­nale și, deși părea restrictiv și mult prea impregnat cu concepte politice, el conducea, în esență, la valorificarea potențialului fiecăruia. Majoritatea elevilor aveau rezultate mulțumitoare și puteau să urmeze cariere academice. Dar și ceilalți aveau mereu variante clare la îndemână. Ei puteau învăța o meserie care le asigura un venit stabil. Întreaga mașinărie func­ționa ca unsă.

În prezent, mașinăria s-a defectat, probabil pen­tru că acei copii educați în vremurile trecute și aflați în funcții-cheie aderă la mo­delele altora, în dorința de a scăpa de trecut, de a nega tot ce a rămas în urmă, lucru natural de altfel, dar până la un punct. Se folosesc concepte noi pentru pro­bleme vechi sau se apelează la soluții lipsite de eficiență. Și așa se face că ne confruntăm azi cu fel de fel de as­pecte controversate. Să ne gândim, de pildă, la rezultatele excepționale ale unui grup restrâns de copii, acei minunați olimpici, care dau totul pentru performanță și cu care se mândrește o țară întreagă. Pro­blema e însă că realizările lor par să se datoreze nu atât siste­mului românesc de învățământ, cât mun­cii individuale a unor profe­sori și părinți de­dicați, care au instruit copiii mai degrabă pe cont propriu. O altă problemă e lipsa oportunităților pen­tru restul copiilor, care poate ar face același lucru ca primii, dacă ar avea șansele acestora. Copiii care au, interior, aceeași dorință de studiu și ace­leași vise, dar care nu găsesc sus­ținerea necesară în pă­rinți sau în școlile din care provin. De aici, îndoiala că siste­mul ar avea vreun merit, neexis­tând o cale de acces simplă pentru orice copil cu rezul­tate școlare bune, prin care să poată fi susținut în edu­cația sa mai departe de stat. Minima recu­noaș­tere a unui copil cu rezultate excepționale este la fel de greu de obținut, precum minima susținere pentru copilul sărac care vrea să facă performanță. Amân­doi au în față căi ambigue de acces și o nevoie acută de mentori. Ceilalți copii, adică majo­ritatea elevilor, cei pentru care „România Educată” prevede un învățământ de calitate, trec prin școală confuzi, fără a-și cunoaște potențialul, fără prea multe modele, fără să cunoască exact traseul pe care îl vor urma, pentru că acesta, în loc să fie predic­tibil, este am­biguu. În plus, lipsește ancorarea în rea­litatea mese­riilor și legătura dintre potențialul in­dividual și domeniile în care elevul și le poate valo­rifica. Im­portanți sunt, totuși, COPIII. De aceea, dascălii care reușesc să se conecteze cu ei și, în același timp, să flexibilizeze procesul de învățare, să-l adapteze, să-l facă accesibil tuturor, au în minte că cei din fața lor ar putea fi propriii copii. Sau ar putea fi chiar ei, într-un trecut care ne-a omo­ge­nizat, ne-a marcat și cu care trebuie să ne împăcăm. Cu toții.