L-am adoptat cu prilejul unei escapade prin Piața Centrală a orașului. Era pe o tarabă, un ghemuleț de pene aurii, cu ochișorii precum două boabe de piper. Se cățăra pe gratiile coliviei tăcut, înghesuit în el, ca apăsat de o povară, contrastând cu frații lui zburdalnici și gălăgioși. I-am pus colivia în dreptul ferestrei și, câteva zile, am fost studiați de un peruș prea timid pentru a încropi măcar o tentativă de trilulire. Numai când se dădea în leagăn, în inelușul mobil, ținuta lui devenea demnă de un peruș măreț. Îi spuneam „Biț-neînfricatul”. M-a abordat pe neașteptate, într-o zi, când trebăluiam pe lângă el. Îl pusesem pe masa din bucătărie, ascuns în spatele unui mănunchi de pătrunjel. Mi-a povestit atunci, timp de câteva ore, toată viața lui: un adevărat roman de aventuri, plin de suspans și semne de mirare, care izvorau în triluri limpezi, neobosite, din gușulița lui umflată. Adoptasem oare o privighetoare? Un Chopin al neamului păsăresc? Nu mi-a fost greu să înțeleg că se plictisea. Și m-am dus din nou la piață și i-am adus-o pe Kiri, care i-a ocupat instantaneu inima. Se iubeau, se potriveau perfect: el – auriu, ea – albastră. Ea – posesivă, el, un mare romantic. Apartamentul era plin de serenadele lui țintite către crenguța de măr, de pe care Kiri îl asculta ca de la balcon. Păreau amândoi binecuvântați de soartă. Până într-o zi, când un blestemat de baton cu miere a răpus-o pe drăgălașa Kiri, în țipetele de durere ale lui Biț. Am îngropat-o la marginea unui crâng înmiresmat, de sălcioară, aproape de suratele ei libere, însemnând cu o crenguță locul într-un impuls de rău-augur. Timpul a trecut… Speram că Bebe-Biț, cu mintea lui de peruș, va trece cu ușurință de amintirea lui Kiri. M-am înșelat. Niciodată n-aveam să-l mai regăsesc pe Biț-trubadurul… Niciodată n-aveam să-i mai aud piuitul pierit, prin care își exprima sentimentele pentru Kiri. Nimeni n-o putea înlocui. Cu atât mai puțin perușa șmecheră care s-a instalat vremelnic în colivia lui și care, cu prima ocazie, l-a părăsit pentru un mai tânăr peruș din vecini… Devenise taciturn. Singurul strop de senin i-l ofereau desenele animate și clipele petrecute cu aripioarele la spate, la soare, pe balcon. De ce oare, Doamne, nu i-am luat atunci bilet de călătorie spre Țara Perușilor? De ce nu m-am îndurat să merg la Grădina Botanică pentru a-i ruga pe cei de acolo să mi-l primească pe Biț în imensa volieră în care semenii lui se zbenguiau în voie? Singurătatea își înfigea colții în sufletul prietenului meu. Era doar o chestiune de timp, până să-l răpună. Ochii îi erau tot mai triști, trilurile tot mai învinse… Tratamentul nu l-a ajutat cu nimic. Dimpotrivă, l-a chinuit amarnic. Ieri, la ora 10, Biț și-a câștigat libertatea pe care noi, din dragoste, i-am refuzat-o: s-a îmbarcat spre Calea Lactee. S-a stins sub ochii mei, ca o flacără firavă, suflată de vânt. L-am îngropat la marginea crângului de sălcioară, alături de Kiri, prințesa de neînlocuit a inimii lui. Câteva grame efemere de viață, acoperite cu pământ…
Aș vrea să scriu mai multe despre ce simt acum sau despre cum mi l-am imaginat pe Biț azi-noapte, când cerul a fost atât de clar, iar stelele parcă mai vii ca niciodată. Dar cuvintele mi se pierd printre lacrimi…
ALINA – Galați
