FLORIN GHIOCA (fotograf): „Teatrul românesc este mult mai sărac și mai debusolat fără Ion Caramitru”

– Florin Ghioca este fotograful oficial al Teatrului Naţional din Bucureşti. De ani buni, surprinde momente importante şi emoţio­nante din repetiţii, din spectacole, din culise. La un an de la stin­gerea din viaţă a uriașului actor Ion Caramitru, cel care a păstorit nu doar destinul Teatrului Naţional din Capitală, ci și pe al teatrului românesc, în calitate de preşedinte al UNITER, Florin Ghioca i-a dedicat o expoziţie de fotografii inedite. Vernisajul a avut loc la Chişinău, un loc foarte iubit de marele actor. Mai bine de 4000 de basarabeni au participat la eveniment –

Instantaneu…  istoric

– Ai fost la Chișinău cu o expoziție de foto­grafii dedicate regretatului Ion Caramitru. Cum s-a născut ideea acestei expoziții și de ce i-ai făcut prima ieșire în public în Basarabia?

– Ideea acestei expoziții a pornit cam de acum un an, când în cadrul aceleiași Reuniuni a Teatrelor Naționale Românești la Chișinău, vernisam ex­poziția „Shylock – ultimul rol”, cu fotografii din ultimul spectacol shakespearian în care a putut fi văzut actorul Ion Caramitru. De data aceasta, la un an de la dispariția sa, am revenit cu o serie de fotografii inedite, ca un mic omagiu față de omul Ion Caramitru, după ce precedenta expoziție îl arăta în calitatea sa de artist. De altfel, Ion Cara­mitru însuși este „responsabil” de existența acestui mare eveniment cultural la Chișinău, gândit și pus la cale împreună cu Petru Hadârcă, directorul Teatrului Național „Mihai Eminescu” din Chiși­nău. Era firesc să îl comemorăm pe Ion Caramitru într-un asemenea loc, cu un asemenea prilej.

– Ce este inedit la aceste fotografii?

– În primul rând, caracterul lor ușor privat. Une­le imagini îl surprind pe Ion Caramitru în ipos­taze în care publicul larg nu l-a văzut niciodată: în cabina sa de la etajul doi al Teatrului Național, la biroul său de director, în diverse întâlniri cu personalități ale vieții publice. Unele dintre aceste imagini au fost prezentate pentru prima dată pu­blicului, iar pe unele dintre ele nici măcar domnul Caramitru nu le-a văzut vreodată! Sunt instan­tanee, sunt imagini sur­prinse în cu­lise, dis­cret, aproape pe neobservate.

– Ce ai încercat să surprinzi la domnul Caramitru?

– Nu a fost o „surprindere” pro­priu-zisă, pentru că vorbim despre o „culegere” de imagini din ultimii șapte ani ai vieții sale, ani în care am colaborat și în care eu am fost foto­graf al teatrului, iar dânsul director. Practic, acolo unde dru­murile ni s-au intersectat și am făcut fotografii, am strâns (fără să știu) amintiri despre omul Ion Caramitru, mai puțin des­pre artist.

– Cum era Ion Caramitru ca „subiect” pentru un fotograf?

– Dificil. Pentru că nu prea stătea la pozat. Dacă făceam fotografii cu alții, nu era nicio problemă, deși mi s-a întâmplat să mă întrebe ce fac, sau ce fac cu fotografiile pe care le-am rea­lizat. De altfel, există o imagine superbă, pe care am realizat-o în pauza spectacolului „Ne­guțătorul din Ve­neția”, pe hol, când a ieșit de la cabină. S-a întâmplat să îl văd că vine la scenă și i-am fă­cut câteva fotografii, în timp ce mergea spre mi­ne. „Ce faci cu po­zele astea?”, m-a între­bat. I-am răspuns că nu știu, văd eu, le țin pen­tru arhivă, sau cam așa ceva. Habar n-aveam că, în câteva luni, ar fi urmat să fie expuse în­tr-o expoziție în memo­ria lui. Domnul Cara­mi­tru m-a rugat doar de trei ori să îi fac foto­grafii în mod special: când a fost premiat de îm­păratul Japoniei, când a fost decorat la Cotro­ceni, de președintele Klaus Iohannis și când ne-am întâlnit în foaierul Sălii Studio, pentru un interviu filmat, și avea nevoie de câteva portrete pentru niște interviuri. Țin minte că m-a prins un pic nepregătit, dar i-am făcut atunci câteva foto­grafii destul de bune.

– Ce părere avea despre fotografiile ta­le? Ai aflat vreo­dată?

– Cred că o părere bună. Nu și-a expri­mat-o fățiș decât cu prilejul unui vernisaj al unei expoziții pe care am avut-o în foaierul Sălii Mari, sală care avea ulterior să îi poarte numele. Atunci m-a lăudat un pic, dar cred că era și firesc, cu un asemenea prilej. Cea mai clară dovadă a aprecierii sale a fost însă într-un moment cu totul neașteptat. Ne în­torceam din turneul de la Ohrid, din Mace­do­nia, când am oprit la un foarte mare super­market la Ruse, în Bulgaria. Le-am pro­pus colegilor să facem niște fotografii în fața autocarului TNB. La un moment dat, am făcut și un sel­fie, pentru că îmi plăcea teribil mo­mentul și voiam să îl păstrez imor­talizat măcar pe telefon. Fără să știu, s-a apropiat de mine și mi-a pus pe piept un tricou pe care mi-l cum­părase și pe care scria „PHOTO­GRAPHER”. Din câte știu, aseme­nea gesturi de afecțiune erau o raritate, în ceea ce-l privește. Relația cu Ion Caramitru a fost întotdeauna una profesională, serioasă, fără ase­menea manifestări ale unei simpatii. Însă colegii mi-au spus ulterior că un asemenea gest din partea lui înseamnă o apreciere importantă, simbolizată de gestul său spontan, sincer, inedit și unic.

„Trăiesc senzația că oamenii, breasla, îl uită cam ușor”

– Ești fotograf de teatru și, când spunem tea­tru, ne referim la tot: repetiții, culise, spectacole. Care sunt cele mai emoționante momente pentru artiști și mai provocatoare pentru tine?

– Cred că premierele sunt cele mai emoțio­nante. Și mai sunt aniversările unor spectacole care se joacă de zeci și sute de ori. Când se îm­pli­nesc cifre rotunde, uneori mai serbăm cu un tort, un pahar de șampanie. Există uneori o emoție a primei întâlniri cu regizorul, prima lectură a tex­tului, dar atunci lumea este și relaxată.

Cele mai provocatoare pentru mine sunt spec­tacolele „grele”, cele care au schimbări multe de decor, de lumini, de costume, care alternează sce­ne de grup cu scene individuale, scene dinamice, complexe. Acolo este marea provocare pentru orice fotograf de teatru! Iar mie îmi plac teribil provocările astea!

– Revenind la expoziția „Dincolo de scenă”, ai zis că pe unele dintre aceste fotografii nici mă­car domnul Caramitru nu le-a văzut. Regreți ceva în relația cu el, ca artist, ca director, ca su­biect al fotografiilor tale?

– Din păcate, da. Regret că nu am realizat că și viața sa poate avea un sfârșit, la un moment dat, pe nepregătite, dacă pot să spun așa. Nu ne aștep­tam la un asemenea sfârșit. Regret că nu am fost mai prezent în preajma lui, au fost multe momente pe care le-am ratat. Îmi pare rău că nu am stat mai mult să facem niște portrete. Și, da, uneori îmi lipsește înțelepciunea lui și felul în care reușea, pe lângă rezolvarea problemelor apărute, să dea ceva și din intelectualul fin care era, ceva ce puteai să înveți, dacă aveai „ochi și urechi”. Sunt momente în care și acum îmi vine greu să cred că nu mai este printre noi. Și îmi pare rău că trăiesc senzația că oamenii, breasla îl uită cam ușor.

„Ion Caramitru este foarte iubit dincolo de Prut”

– Ion Caramitru avea o relație specială cu Basarabia. Îl iubesc, oare, basarabenii la fel de mult pe cât i-a iubit el pe ei?

– Oh, da! Mă gândesc că peste 4.000 de oa­meni au trecut pragul Teatrului Național în perioa­da expoziției! Am primit numeroase mesaje, feli­citări și mulțumiri. Ion Caramitru este foarte iubit dincolo de Prut. Aș îndrăzni să spun că poate mai iubit decât în România, chiar dacă i-aș supăra pe unii. Nimeni nu e profet în țara lui, zice proverbul. Cred că asta i s-a întâmplat și lui Ion Caramitru, a reușit să lege punți sufletești cu moldovenii din Basarabia, cum puțini cred că ar putea. Dovadă sunt și cuvintele rostite de cei prezenți la vernisaj. M-am bucurat că alături de Petru Hadârcă, cel care ne-a fost și gazdă, au participat Sergiu Nistor, consilierul președintelui României, ministrul Culturii, Lucian Romaș­canu, și Liviu Jicman, președintele Institutului Cultural Român. Cu toții au povestit despre felul în care au interacționat cu Ion Caramitru și despre impactul pe care acesta l-a avut asupra vieții lor. Pentru că o asemenea personalitate nu avea cum să treacă prin lumea asta fără să lase urme. M-am bucurat să văd și reacțiile oamenilor care au vizitat expoziția. La un moment dat, m-am amestecat printre ei și am tras cu urechea. M-am bucurat de ce am auzit. Și știu că se vor mai face multe lucruri pentru a-i păstra vie amintirea lui Ion Caramitru la Chișinău, în acel loc pe care l-a iu­bit foarte mult și unde s-a simțit ca acasă.

– Când va putea fi văzută ex­poziția în țară?

– Momentan, suntem în discuții pen­tru un vernisaj în cadrul Festiva­lului Național de Teatru, care va avea loc la începutul lunii Noiem­brie. Vor fi și alte imagini prezenta­te cu acest prilej, pentru că în arhivă am mai multe fotografii pe care nu am reușit să le arăt la Chișinău. M-aș bucura să pot vernisa la Iași și Cluj-Napoca, două orașe care îmi sunt dragi, dar asta rămâne de vă­zut, în funcție de disponibilitatea locală. Posibil ca expoziția să ajun­gă, la începutul anu­lui viitor, la Lon­dra, acolo unde Ion Ca­ramitru avea numeroși prieteni. De altfel, în expoziție se găsesc și imagini ine­dite cu regele Charles al III-lea, cel care la vremea ultimei sale revederi cu Ion Caramitru, era prinț de Wales. Și mai sunt imagini incre­dibile, de la Simona Halep, luând timidă un auto­graf, la poze cu Andrei Pleșu, Mihai Șora, Juliette Binoche, George Banu sau Maia Sandu.

„Asemenea amintiri nu trebuie să dispară odată cu cel care a plecat”

– Una peste alta, de ce ai simțit nevoia să îi aduci un omagiu fotografic lui Ion Caramitru?

– Aș spune „de ce nu?”, atât timp cât, vreme de șapte ani, am fotografiat „tot ce mișcă” în TNB, inclusiv momente surprinzătoare cu Ion Carami­tru… Dar, mai degrabă, pentru că asemenea amin­tiri nu trebuie să dispară odată cu cel care a plecat. Și cred că după tot ce a făcut pentru cultura româ­nească și pentru teatrul nostru, gestul meu este încă unul mărunt. Poate, la un moment dat, unii vor lăsa la o parte orgoliile, resentimentele și pro­blemele personale și îi vor da Caramitrului ce este al Caramitrului.

– Cum ți se pare Teatrul Na­țional din București și chiar tea­trul româ­nesc, în ansamblu, fără domnul Ca­ramitru?

– Este complicat de zis. Cum spu­neam, uneori nici nu realizez că nu mai este printre noi. Încercăm încă să ne obișnuim cu această si­tuație și să con­tinuăm ceea ce făceam, poate cu asu­pra de măsură. Pentru că este greu de suplinit o asemenea personalitate cum a fost cea a lui Ion Caramitru. Însă dincolo de ițele încurcate ale ale­gerii noii conduceri, cred că nu tre­buie să lăsăm garda jos, și să conti­nuăm să ne facem treaba cât mai bine, fiecare acolo unde are de lucru. Tea­trul ro­mânesc este, clar, mult mai să­rac și mai debusolat fără Ion Cara­mitru. Însă depinde de noi să nu ui­tăm ceea ce am învățat. Și de la el, și de la cei care au făcut Teatru până acum.