IONUȚ DOLĂNESCU (interpret de muzică populară): „Există ceva în viața mea de care sunt cel mai mândru: am adus pacea în familie”

„Uşurel, ca Dolănescu”

– Purtaţi un nume faimos în muzica populară din România: tatăl dumneavoastră a fost Ion Do­lănescu, iar mamă vă este marea cântăreață Maria Ciobanu. Dincolo de onoarea de a avea asemenea părinţi, cât de greu apasă pe umerii dumnea­voastră moştenirea acestor nume?

– Îmi port cu nemărginită mândrie numele de familie, deși recunosc că nu mi-a fost uşor să ies de sub faima lui. Toată viaţa am fost raportat la faima părinţilor mei şi nu a fost uşor să le demonstrez oa­me­nilor, dar şi mie însumi, că am un cuvânt de spus în muzica populară. Unul al meu, personal. Îi semăn şi fizic lui tata, cu atât mai mult, m-am ferit să nu am același stil de interpretare cu el. Oricum, ar fi fost foarte greu, fiindcă nimeni nu poate cânta ca tata. Avea un stil așa de special, încât în zona de sud a ţării chiar există o vorbă printre interpreţi, care spune: „Uşurel, ca Dolănes­cu”; o interpretare suavă a folclorului, un stil sensibil, greu de imitat, cu totul diferit de vocile puternice dinaintea lui, Ion Luican, Ion Cristoreanu şi alţii. Acesta a fost stilul său, unul nou la vremea aceea, devenit nemuritor, între timp.

Afişul cu ramă de aur

– În ce fel vi-l amintiţi cel mai bine pe tata?

– În casa noastră din centrul Capitalei, de pe strada Caimatei, înconjurat de musafiri din lumea bună a Bucureştiului, care îl rugaseră să le cânte ceva. Tata era mare iubitor şi cu­nos­cător de muzică veche românească, idolul său fiind Maria Lătăreţu, deși fusese desco­perit de Maria Tănase. Avea şaptesprezece ani, și marea artistă l-a remarcat într-un spec­tacol pe o scenă de la Târgovişte şi l-a luat cu ea într-unul dintre ultimele sale turnee, în 1961. Între miile de postere aflate în casa lui, în care numele Ion Dolănescu apare cap de afiş, unul singur are ramă de aur: primul pos­ter alături de Maria Tănase, în care numele lui tata e mic de tot, scris într-un colţ. Un artist care în anii ’70 avea patruzeci de spectacole la Sala Palatului într-o singură vară, păstra acel afiş ca fiind cel mai important al vieţii lui! Eu cred că asta spune enorm despre cât de umil şi respectuos era faţă de marii inter­preți ai folclorului românesc. Cred că, încă de la debut, a înţeles ce mult contează să fii intro­dus în lumea artistică aşa cum se cuvine, într-o companie de valoare. Și la momentul potrivit, când a văzut în mine că aveam talent şi drag de muzică, a avut intuiţia şi curajul să mă urce pe scenă la doar nouă ani, alături de Ansamblul „Rapsodia”, la Feteşti, cu zece mii de oameni în public. Mi-a oferit un debut de vis, aşa cum fusese şi al lui. Ulte­rior, tata mi-a mărturisit că niciodată, în toată viaţa lui, nu a avut emoţii mai mari decât să fie în culise la această primă reprezentaţie a mea.

Bunica, cu Biblia în mână

– Idolatrizat de publicul său, Ion Dolănescu a avut o viață destul de agitată uneori. Cum v-a fost copilăria alături de un tată celebru şi, probabil, destul de ocupat?

– Am copilărit frumos, în ciuda problemelor din familie. Părinţii mei s-au despărţit în 1975, când eu eram foarte mic. Mama, Maria Ciobanu, mai avea două fete din căsătorii anterioare (Leontina Văduva, celebra soprană internațională, şi Camelia Ciobanu Filip), iar legea din România m-a dat tatălui. Aşadar, Ion Dolănescu mi-a fost şi tată, şi mamă. Dar lipsa mamei din copilăria mea a fost atenuată de o pre­zenţă feminină pe care am adorat-o: bunica, mama lui tata, o femeie de aur, cu Biblia în mână, cu res­pect de ţară şi de cele sfinte. Un om simplu, cu o via­ţă grea în tinereţe, dar curat sufletește și ferm în principiile de viață. Orfană de mamă la doar 6 ani (biata străbunica a murit muşcată de un şarpe), bunica înţelegea mai bine decât oricine ce poate însemna lipsa mamei pentru un copil. Tata are un cântec devenit celebru, „Balada Sultanei”, compus de el şi dedicat mamei sale. Bunica Gherghina (ma­maia Didina, cum îi spuneam noi), a trăit 102 ani și s-a stins după tata. Vă daţi seama câte învăţăminte am putut primi de la o asemenea „bunică-eroină”… Prin urmare, copi­lăria mea s-a petrecut alături de mamaia Didina şi de tata. Și a mai existat ceva important: casa în care am crescut. Copilăria mea a fost profund marcată de această casă a tatei, pe care azi o renovez. Aici am crescut ca om şi artist. Tata organiza des petre­ceri, dar nu erau „de pomină”, cum s-ar putea înţe­lege. Erau, mai degrabă, seri culturale. Invitaţii cân­tau și ei, erau mereu acompaniaţi de instrumentişti, se citeau fragmente din romane sau poezii. Ioana Radu era absolut nelipsită. Romica Puceanu venea şi ea, foarte des, la fel Gabi Luncă sau Ileana Con­stantinescu. Nu mai zic de mari actori, Gheorghe Dinică, Alexandru Lulescu, Florin Piersic – erau des în casa noastră. Ţin minte ca azi cât de frumos recita maestrul Lulescu „Necunoscuta care se vin­dea”, poezia lui Minulescu. Aceasta mi-a fost mie copilăria şi, vă rog să mă credeţi, a fost fantastică. Pe lângă zestrea muzicală extraordinară lăsată de tata, mai am o comoară: peste trei sute de casete video cu acele seri culturale din casa noastră. Le păstrez cu sfinţenie şi, poate, cândva, le voi scoate la iveală, măcar sub forma unui documentar.

Ioana Radu și şcoala de muzică

– Erați copil, la vremea aceea. Vi se îngăduia să luaţi parte la aceste întâlniri?

– Aveam scaunul meu, eram moţ acolo! Tata nu m-a îndepărtat niciodată, nu eram „trimis în camera mea”. Dimpotrivă. Tata ştia că am de învăţat enorm de la oamenii aceia, unul şi unul, îşi dorea să cresc printre ei, voia să-mi creeze aceste amintiri unice. Nici nu ţin minte altfel de momente în copilăria mea, n-am amintiri cu alţi copii, la joacă. Eu am crescut printre oameni maturi, oameni de cultură, în casa din Caimatei, nr. 12, aceeaşi casă care fusese anterior locuinţa lui Barbu Ştefănescu Delavrancea. Astea sunt amintirile mele. Pe mine Ioana Radu m-a dus de mână la şcoala de muzică. Mă îndrăgea foarte mult, aşa că într-o zi, m-a luat pur şi simplu la audiţii, la Liceul „Dinu Lipatti”. Aveam şase ani. S-au uitat profesorii lung la mine, m-au luat uşor la început: „Ia spune, puişor, ne cânţi şi nouă ceva?”. La care eu, uitându-mă curios în jur, am întrebat: „Dar orchestră nu aveţi?”. Evident că s-a făcut mare haz, dar eu vorbeam serios, pentru că aşa vedeam că se cânta în casa tatălui meu. Nici nu ştiam că se putea şi altfel.

„Tata cu harul, eu cu şcoala”

– Se pare că regina roman­țelor, Ioana Radu, a câștigat pariul: ați studiat muzica temei­nic și îndelung şi aţi devenit artistul pentru care şi-a pus numele gaj…

– M-am străduit mereu să nu dezamăgesc, aşa este. Am terminat Conservatorul, apoi am studiat muzică clasică la Paris. Am zece albume în carieră, majoritatea alături de orchestra „Lăutarii” a maes­trului basarabean Nicolae Botgros. Am și un disc înregistrat înainte de anii 2000, în Australia, în care cânt la nai. Povestea naiului? Am visat de mic să colind lumea cu muzica mea. Am realizat, însă, că melodiile populare româneşti, cântate doar cu gura, riscă să nu fie înţelese de străini, din cauza barierei lingvistice. Aveam nevoie de un instrument prin care să compensez acest neajuns, chiar tata mă sfă­tuise în sensul ăsta. Avându-l model pe maestrul Zamfir, dâmboviţean ca noi, născut la o aruncătură de băţ de satul lui tata, am învăţat să cânt la nai. Evident că nu am virtuozitatea marilor naişti ro­mâni, dar asta nu m-a împiedicat să răspândesc pe întreg mapamondul sonorităţile folclorului româ­nesc, şi prin intermediul acestui instrument pe care îl iubesc foarte mult. Revenind la întrebare, da, am muncit şi am studiat serios. Diferenţa dintre mine şi tata este că el a fost un artist nativ, cu har enorm, dăruit de Dumnezeu cu o voce inegalabilă, în vreme ce eu mi-am clădit cariera prin școală. El a deschis gura şi a cântat, eu sunt un om care a trebuit să munească pentru a-şi crea renume. Și cântecele și le-a compus tata singur, doar prin talent pur, fără masterate. Mai bine de optzeci la sută din cele o mie de cântece înregistrate de Ion Dolănescu au fost creaţiile lui. Puţină lume poate egala asta. Îmi aduc aminte, copil fiind, că îl urmăream nopţi întregi cum stătea alături de Tiberiu Ceia sau Gheorghe Palcu şi versifica. Din orice făcea un cântec. Îl ur­măream mergând prin casă, zumzăind mereu ceva. Punea o mână la ureche şi dădea imediat glas unui cântec nou cu vocea aceea așa de blândă a lui. Melodii inspirate din cele ce i se întâmplau. Eu cred că de aceea l-a iubit atât de mult publicul: pentru că Ion Dolănescu îşi cânta propria viaţă, cu fericiri şi dezamăgiri, cu realizări şi regrete, la fel ca a oamenilor care îl ascultau. O viață transformată în muzică.

Mama de peste Ocean: Maria Ciobanu

– E momentul să vorbim și despre mama dvs., Maria Ciobanu, cu siguranță, cea mai mare inter­pretă a folclorului contemporan. O artistă gi­gan­tică…

– Mulţumesc lui Dumnezeu, mama e bine. Trăieşte la Los Angeles, e sănătoasă, are mintea limpede ca un cristal, se bucură de nepoţi şi e foarte activă la 85 de ani. A fost în ţară vara aceasta, iar de ziua ei, pe 3 Septembrie, ne-am adunat să o serbăm în familie. N-a fost mare petrecere. Am sărbătorit între noi, iar la un moment dat, a cântat în duet cu Iancu, fiul meu cel mic. Vă imaginaţi câte lacrimi s-au scurs. Nu trece o zi fără ca mama să nu cânte, fie şi doar în casă. Ce m-am bucurat de curând să primesc o înre­gistrare făcută cu telefonul de un enoriaş al unei biserici româneşti din Los Angeles, unde mama a cântat la slujbă. A făcut-o perfect, de parcă timpul nu a trecut peste vocea ei. Așa cum spuneți, Maria Ciobanu este un fenomen muzical. Și azi este încă oprită pe stradă de oa­meni care vor doar să o salute, să-i strângă mâ­na, să-i spună că vocea ei le-a făcut viețile mai fru­moa­se. Ce-și poate dori mai mult?

– America este, de fapt, locul care v-a reu­nit cu ma­ma. Ne po­vestiţi puţin des­pre acest moment?

– Aveam douăzeci şi doi de ani când am ple­cat în turneu, în Ame­rica. Eram un tânăr înflă­cărat, gata să iau lumea în piept. Mama era la Los Angeles cu sora mea, Camelia. Imediat m-a che­mat la ea, relaţia extrem de tensionată cu tata ne ţinuse la distanţă în toţi aceşti ani. Mi-am regăsit mama în Statele Unite, la douăzeci şi doi de ani, acesta mi-a fost destinul. Am rămas acolo un timp, am cântat alături de ea, am cutreierat lumea îm­preună, turnee în America, în Australia, în Eu­ropa. Iar tata…, tata s-a simţit pără­sit și trădat. Am pro­cedat cum am simţit, nu ştiu dacă am greşit sau nu. Eram tânăr, mi-am urmat inima. Apoi, cu vârsta, am înţeles că nu am dreptul să judec pe nimeni, cu atât mai puţin ceea ce a fost între părinţii mei. Este viaţa lor, fiecare cu crucea lui, cu dreptatea lui. Pentru mine a fost minunat să-mi strâng mama la piept, chiar mare fiind, să mă bucur de dragostea şi prietenia ei, să cântăm mult împreună, începând din 1994. Acum cinci ani, la Sala Palatului, i-am orga­ni­zat retragerea din mu­zică, pe care o merita din plin. Dar dincolo de toate astea, există ceva în viaţa mea de care sunt cel mai mândru: la un moment dat, am adus pacea în familia noastră. Prin mine şi stăruinţa mea, în 2004, părinţii mei şi-au vorbit din nou, după treizeci de ani de la despărţire. Stimată doamnă Bogdana, am cincizeci de ani, patruzeci dintre ei am cântat. Am o carieră frumoasă, o viaţă împlinită, o familie de vis. Dar vă spun cu mâna pe inimă că reuşita cea mai de preţ a vieţii mele a fost să aduc împăcare între părinţii mei, să-i readuc împre­ună pe scenă pe aceşti doi artişti enormi ai României, Ion Dolănescu şi Maria Ciobanu. În acel an, 2004, pe scena Festivalului „Cer­bul de Aur”, am cântat toţi trei: cel mai emoţionant moment al întregii mele cariere.

Doiniţa, o frumoasă poveste de dragoste

– Dacă tot am ajuns la capitolul întregirea familiei, să vorbim puţin şi despre soţia şi copiii dumneavoastră, care vă dăruiesc norocul vieții și bucuria…

– Așa este, cu Doiniţa, soţia mea, împart o frumoasă poveste de dragos­te. Suntem de cincisprezece ani împre­ună, și cred că Dumnezeu mi-a trimis-o în dar. Ştiu că nu există căsnicii per­fecte, de aceea mă feresc de termeni din aceştia mari, dar noi chiar suntem foarte fericiţi. Zilnic îi mulţumesc lui Dumnezeu că ne creştem copiii îm­preună, în pace şi înţelegere, că soţia mea este alături de mine în viaţă şi pe scenă, că mă înţelege chiar şi când sunt mai dificil.

– V-aţi cunoscut pe scenă?

– Da. Doiniţa era violonistă în Orchestra „Lăutarii”, a maestrului Ni­colae Botgros, când ne-am văzut pri­ma dată. La rândul ei, a terminat Con­ser­vatorul, secția muzică clasică. Dacă eu am copi­lărit fără mamă, ea a crescut fără tată, mâna des­tinului a vrut să ne unească… Tare bucuros sunt că tata a apucat să o cunoscă pe Doiniţa, mai ales că el avea o dragoste nemărginită pentru fraţii noştri basarabeni. Era prieten de suflet cu poetul Grigore Vieru, cânta alături de artişti din Basarabia, mereu îmi vorbea cu lacrimi în ochi de acea parte furată a României. Când i-am prezentat-o pe Doinița şi a văzut că viitoarea lui noră este basarabeancă, a acceptat-o imediat. Avem trei copii frumoşi şi buni. Pe cel mare, Vlad, l-a ţinut şi tata în braţe. Are paisprezece ani, a studiat pian şi vioară, dar interesele lui sunt mai degrabă către IT, ca majoritatea adolescenților din ge­ne­rația lui. Ioana Maria are 12 ani, studiază vioa­ra, am cântat îm­preună pe scenă, dar încă nu-mi dau seama dacă muzica îi va fi şi carieră. În schimb, mezinul, Iancu, cântă la pian, dar şi cu vocea, la numai opt ani. În el văd, parcă, cea mai aprinsă flacără în ceea ce priveşte muzica.

Folclorul – tobă de carte

– Vorbind de muzică şi de tineri, cum vedeţi folclorul de azi din România? Este el oare pe mâini bune în ceea ce priveşte tinerii interpreţi?

– Îl văd şi cu bune, şi cu mai puţin bune. Constat cu tristeţe că foarte multe ansambluri folclorice s-au desfiinţat. Unul, precum „Rapsodia Română”, prin care au trecut nume mari ale folclorului nostru, să nu mai existe?! Mare păcat! Pe de altă parte, imensă mi-e bucuria să constat că artiştii şi ansam­blurile rămase sau nou formate sunt tobă de carte. Toţi ci­tesc pe note, toţi au studii. Profesionişti desă­vârşiţi, care mă conving că folclorul e, totuşi, pe mâini bune, nu are cum să moară, de vreme ce este lăsat moştenire în solfegii notate ticluit, puse bine la păs­trare. Tocmai prin această educaţie a tinerilor muzicieni eu sunt sigur că folclorul va dăinui.

– Iar dumneavoastră pe unde mai cântaţi?

– Cânt, slavă Domnului, foarte mult în ţară şi în diaspora. Nu mă pot plânge deloc că nu sunt soli­citat. Chiar şi în plină pandemie, am ţinut mai bine de patruzeci de spectacole pentru românii plecaţi prin Europa. Am o slăbiciune aparte pentru românii de peste graniţă, pentru că dorul de ţară, de familii, îi face foarte sensibili şi receptivi la folclor. Sunt, de asemenea, fericit să fi încheiat cea de-a opta ediţie a Festivalului „Ion Dolănescu” de la Târgo­vişte. Simt că-i face cinste tatălui meu, mai ales când văd atâţia artişti tineri care-i interpretează melodiile. Cu talent, cu patos şi, foarte important, cu studii. Copiii aceştia vor mai duce încă o gene­raţie cântecele tatălui meu, iar asta mă face fericit. Dar nu e vorba numai de bucuria mea, personală, ci de faptul că ştiu că asta îşi dorea tata: să mai trăiască alte vieţi prin muzica pe care a lăsat-o în urma lui.

– În afară de muzică, tata v-a lăsat moștenire și o casă plină de amintiri. Acum o renovați. Nu vă e teamă că, transformând-o, îi veți risipi sufletul, amintirile, anii copilăriei?

– Să ştiţi că am lăcrimat în câteva rânduri, vă­zând bucăţi de tencuială căzând sub ciocane, un­ghere care-mi sunt dragi şi pline de amintiri. Dar nu am ce să fac. Casa s-a deteriorat enorm, tata nu a mai îngrijit-o, fiind mult timp bolnav. Apoi, ani de procese şi aprobări de renovare. Acum, tot aco­perişul este putred până la plafon, a trebuit să fie înlocuit. Însă aş vrea să se ştie că nu modific casa, ea rămâne la fel, e piesă de patrimoniu. Simt doar că trebuie să-i mai ofer încă viață pentru câteva generaţii. Merită din plin. E o casă vie, plină de istorie, de cultură, plină de cântec. Mă întristez când îi răzuiesc tencuiala plină de poveşti, dar simt şi bucuria că-i ofer o haină nouă, care nu-i va altera sufletul.