POVEȘTI DIN MICUL PARIS: GICĂ PETRESCU – „Un gentleman desăvârșit”

– Evocare de BOGDAN MIHAI SIMION –

O familie emancipată

– În memoria colectivă, Gică Petrescu este un cântăreț al „epocii noastre”, a cântat aproape „pâ­nă mai ieri”, depășind cu mult perioada inter­belică. Ce legătură are cu Micul Paris?

– Așa cum spui, fiecare dintre noi îl simţim pe Gică Petrescu ca pe un contemporan, dintre toţi mu­zicienii care au făcut carieră inter­belică, el a fost cel mai longeviv, succesul său acompaniind două sau trei generaţii de români. Însă locul lui în istoria mu­zicii este exact în Micul Paris, și nu doar din motive artistice. Gică Petrescu a fost, poate, cel mai grăitor exponent al acelor fa­milii care au transformat Bucu­reştiul dintr-un târg din Balcani în ceea ce ne place să numim Micul Paris. Soţii Petrescu, părinţii lui Gică, sunt pen­tru mine modelul de familie care, prin educaţia şi armonia ei, a stat la baza renu­me­lui pe care l-a primit Bucureştiul în perioada interbelică. Si­gur, nu multe familii erau aşa, dar un număr sufi­cient, cât să ridice prestigiul Bucureştiului. Lo­cuiau în centrul orașului, pe Calea Victoriei nr. 190, la parter. Imobilul cu trei etaje încă există. Tatăl, Dumitru, era func­ţionar poştal, însă unul cu studii superioare de înalt funcţionar, urmate la Geneva. Mama, Ioa­na, era educată în Franţa, chiar studiase doi ani de pian, la „École Normale de Mu­sique”, la Paris. O familie emancipată, educată, co­chetă, cu spirit occidental și, poate cel mai important – o familie în care domnea armonia. Salonul era plin de muzică, mereu, fie cânta mama la pian, fie se ascultau cântăreți la modă de pe discurile de gramofon. Da, aveau gramo­fon în casă, lucru rar în jurul anului 1915, când s-a născut Gică, singurul copil al familiei. Băiatul a primit o educaţie aleasă, în­clinată către frumos. I s-a vorbit din prima zi în franceză, amin­tirile sale directe, emoţio­nale, cu mama, erau numai în această limbă. Putem spune că în casa familiei Petrescu sun­tem la Paris! De la cinci ani, Ioana şi-a învăţat fiul compoziţiile tim­purii ale lui Mozart la pianul din salon. Mama i-a fost prima şi cea mai iubită profesoară. Pe la 1925, ni-l putem imagina pe Gică la zece ani, cu urechea lipită de gramofon, ascultând Zavaidoc, Fănică Lu­ca sau Iancu Marinescu, în casa de pe Vic­toriei existând plăci cu primii noştri muzi­cieni care au înregistrat pe disc. Când aveau oas­peţi, fie cânta mama la pian, fie se auzea gra­mo­fonul, aşadar, într-o asemenea atmos­feră a cres­cut Gică: muzicală, plină de iubire, li­niştită, fer­me­că­toa­re. În familie a învăţat și discursul ele­gant, rostirea frumoasă a cuvin­telor, pe care nu a pierdut-o nici în cântece, în familie se vorbea și în limbi străine. Pe genunchii mamei a stu­diat muzica, dar şi manierele, afecţiunea, noble­ţea…

Ce suferinţă fără închipuire trebuie să fi fost să o piardă, la numai cincisprezece ani, pe mama aceasta ca din poveşti?! Sau să o vadă în grea sufe­rinţă în ultimii ani, căci o dureroasă boală de stomac a chinuit-o mult timp pe distinsa doamnă Petrescu. În această tulburătoare schimbare de situaţie, la paisprezece ani, îl găsim pe tâ­nărul bucureştean elev la pres­tigiosul Liceu „Gheor­ghe Şincai”. Mama, grav bolnavă, tata – cu siguranţă la căpă­tâiul soţiei – eu cred că Gică şi-a găsit în acea perioadă refugiul perfect în activită­ţile culturale din liceu, în ansamblul artistic şcolar. Cânta cu chitara şi cu vocea, și cred că lucrul acesta i-a mai amorţit suferinţa. În plus, destinul i-a fost și el, favorabil, când un an mai târziu, la un spectacol șco­lar, și-a făcut apariția neobositul căutător de talente Ion Vasilescu. Bineînţeles că l-a remarcat pe Gică Petrescu: şaisprezece ani, plăcut la înfă­ți­șare, voce bună, se putea acom­pania la pian şi chi­tară vorbind fluent în fran­ceză, provenit dintr-o familie respectabilă. Ion Va­si­lescu l-a pre­zentat pe Gică la Radio, unde cele­brul dirijor Iulian Ghindă l-a luat sub aripa lui, în­văţându-l cum să se armo­nizeze în big band-ul pe care-l co­ordona, dân­du-i ore particulare. Acesta este începu­tul carierei lui Gică Petrescu, un băiat cuminte, ce promitea suc­cesul.

De la avocatură, la muzică

– Nu s-a opus tatăl unei asemenea alegeri pentru unicul său copil? Părinţii de condiţie bună nu erau de acord la vremea aceea cu o carieră de muzicant…

– Aşa este, dar Dumitru Petrescu nu s-a opus deloc. Chiar şi prin această excepţie putem înţelege ce loc au ocupat afecțiunea și inima, în casa de pe Calea Victoriei 190… De altfel, în 1932 tânărul Gică Petrescu intra la Facultatea de Drept, o meserie la mare modă în epocă. Ambițiile elitiste nu fuseseră cu totul abandonate, doar că după doi ani, băiatul a renunțat și – știm chiar de la Gică Petrescu – chiar tatăl său l-a sfătuit să facă asta. I-a spus că ar fi mai bine să-şi cultive harul artistic decât orice altceva. „Tu eşti talentat la muzică, precum a fost mama ta, trebuie să te foloseşti de harul acesta în viaţă!”, îi spunea tatăl. Desigur, dincolo de a-i vrea binele copilului său, eu cred că Dumitru Petrescu era atât de distrus de pierderea Ioanei, încât a început să valorizeze importanța sentimentului de împlinire în viață, bucuria de a face ce-ți place și ce-ți bucură sufletul. Îi devenise clar că o viaţă trăită doar pentru bani nu valorează nimic în faţa uneia plină de pasiune, şi i-a insuflat tânărului fiu aceleaşi cre­dinţe. În acest context, îl găsim pe Gică, încă minor, semnând, în 1932, primul contract într-un res­taurant, la „Princiar”, pe Kiseleff. Cânta în deschi­dere la marele Fănică Luca. La şaptesprezece ani, era capabil de un repertoriu vast şi divers, ştia zeci de romanţe, zeci de tangouri, ascultase toate dis­curile de pe piaţă, ba chiar reuşea să-şi procure şi plăci din America, cu Louis Armstrong sau alţi „grei” ai jazzului şi blues-ului american. Trebuia să fii foarte rafinat, să-ţi fie drag ne­spus de muzică, ca să reuşeşti să colecţionezi ase­menea discuri atunci, fiindcă erau costisi­toare şi extrem de greu de procurat.

Adolescentul în costum bleumarin

– Avea voie să cânte în restaurante, minor fiind?

– Semna tatăl său pentru el, susţinerea şi încrederea de care vorbeam nu au dispărut niciodată între cei doi. Urmează, un an mai târziu, contractul permanent de la „Galeriile Lafayette”, atinsese vârsta majoratului și calea era liberă către succes. Să nu mai spun că aces­te „Galerii Lafayette” erau magazine cu fran­cize în toată Europa, de la Paris la Berlin, de la Budapesta la Bucureşti, iar în restauran­tele lor, orchestrele erau conduse de muzicieni unul şi unul. Bunăoară, la Bucureşti, era Arthur James Kok – evreu, cu tată ucrainean, și mamă ro­mâncă, foarte bogaţi, format la Berlin, educat doi ani la New York, unde s-a întâlnit până şi cu Duke Ellington. Altă ligă! Patronul de la Lafayette, de îndată ce l-a văzut şi ascultat pe Gică Petrescu, l-a angajat şi i-a comandat pe loc un costum bleumarin, de seară, lucru ce do­vedeşte că era dispus să investească în tânărul diseur. Eu îl bănuiesc pe patron şoptindu-şi, astfel, în barbă: „Îmi cresc un Vasile sau un Mos­copol, aproape la fel de bun şi, cu sigu­ranţă, mult mai ieftin!”. Una peste alta, la optsprezece ani, Gică Petrescu era bine plasat! Câte lucruri trebuie să fi învăţat el de la patronul său! Eu, dacă l-aş fi întâlnit vreodată, l-aş fi întrebat un singur lucru pe Gică Petrescu: ce a învăţat de la Arthur James Kok în muzică şi afaceri? Atât.    După trei ani de cântări la „Galeriile Lafayette”, Gică primeşte ordin de încorporare. Nu cred că a fost bucuros, dar nu a avut scăpare, aşa că a urmat stagiul militar la Regimentul 1 vânători de gardă. După un an de armată, în 1937, e angajat la Cazinoul din Sinaia, în celebra orchestră de jazz a lui Dinu Şerbănescu. Interesant, dirijorul sugerează un pseudonim pentru Gică, aşa că pe reclama luminoasă de la Cazinou era trecut: George Petrini. Suna exotic, pentru un public ce nu era numai român, vorbim de timpuri în care prin Sinaia treceau destul de mulţi străini. E importantă întâlnirea cu Dinu Şerbănescu, fiindcă el i-a facilitat lui Gică Petrescu un turneu în Ger­mania şi a pus o vorbă bună ca românul să înre­gistreze acolo, la celebra casă de discuri Odeon. O mare tristeţe am eu, legată de aceste înregistrări: știm din cataloagele existente că a tras discuri cu rumba şi tango, dar nu mai există niciunul. A înregistrat douăsprezece, toate în aceeaşi zi. Totuși, încă sper că un colecţionar pătimaș, ţine la păstrare vreunul dintre aceste discuri, nu-mi vine să cred că ele nu mai există deloc. Mă rog, am găsit două, la un colecţionar din Istanbul, dar nu au fost îngrijite cum se cuvine, nu se înţelege absolut nimic de pe ele. Primele înregistrări audibile cu Gică Pe­trescu apar în 1939, la „Kristal Electrecord”. Două cântece minunate alcătuiesc acest prim disc, mă mândresc cu faptul că el se găseşte în colecţia mea personală: valsul „O viaţă are omul” şi romanţa „Cântă-mi lin din strună”. Extrem de frumoase ambele. Tot anul 1939 îl găseşte la restaurantul „Neptun” de pe Bu­zeşti. Maria Tănase, titulara acelui post, tocmai plecase în America, iar Gică i-a luat repede, repede, locul.

– Concurenţa pe scenele Micului Paris era acerbă. Au fost de ajuns pasiunea şi glasul suav, ca să-l pună pe Gică Petrescu pe poziţie de ega­litate cu greii epocii?

– Cred că dulceaţa – care a fost o calitate nativă –, nu învățată a vocii sale, i-a fost de mare folos, îl distingea de celelalte nume care erau, să recu­noaş­tem, mult mai mari decât el. Totuşi, o comparaţie directă nu prea se poate face, fiindcă Titi Botez, de exemplu, era cu douăzeci de ani mai mare, avea un succes solid. „Bătrâ­nii” erau maeştri, iar diferenţa clară dintre ei se regla din preţuri, cel puţin până la război. Nici vorbă să ajungă până atunci Gică Pe­trescu la cifrele în­casate de faimoşii săi contem­po­rani.

Ofițerul cu glas suav

– Când putem spune că a atins Gică Petrescu marele succes?

– Perioada cea mai bună a carierei lui s-a petrecut între 1940 şi 1946, până la venirea comuniştilor. Poves­tea acestor ani merge, în paşi mari, cam aşa: în 1940, s-a angajat în pa­ralel la Teatrul „Gioconda”, „Savoy” şi „Cărăbuş”, ultimele două conduse de Constantin Tănase. După începe­rea războiului, a fost rechemat la datorie, în regimentul de motociclete de la Strău­leşti. În articolele de presă era adeseori prezentat ca ostaş fruntaş al României, iar pe scenă, cânta uneori în uniformă militară. Influenţat de colegii actori, a început să introducă mici mono­loguri comice între cântece, avea spec­tacole foarte frumoase şi… is­cu­site. Pentru că de iscusinţă şi isteţime deosebite e nevoie ca într-o reprezentaţie să ai cântece la modă, să dansezi ca afro-americanii, să strecori câte o glumă politică şi, cu toate acestea, să nu superi pe nimeni. Cânta blues-uri americane („Tu nu înţelegi ce-mi cântă inima”), apoi câte un vals. Era singurul ofiţer căruia i se permitea să „fugă” din ca­zar­mă la emisiunile de la Radio, pentru înre­gistrări sau pentru spectacolele oferite răniţilor. Unele dintre ele erau chiar transmise în direct la Radio România. A înregistrat neîntrerupt, din ’40 în ’46, de fiecare dată în ton cu vremurile. Adică, în 1940, a imprimat „Iubirea e o bombă”, un swing model american, dar şi cântecul românesc „În satul în care m-am născut” – o romanţă patriotică tulbu­ră­toare, scrisă de Vasile Vasilache, dar care se în­cheie cu un joc transilvan, o haţegană. De ce? Pentru că discuţia despre identitatea politică a Transilvaniei era extrem de înflăcărată la acea vreme. Romanţa aceasta a făcut istorie: Jean Moscopol o cânta în exilul american, sub titlul „În ţara în care m-am născut”, iar azi, trupa Vama are şi ea o variantă a acestei melodii. E important de ştiut că Gică Pe­trescu a imprimat-o primul, se difuza încontinuu la Radio, se ofta grozav la versurile ei. Nu uitaţi, sun­tem în plin război! Insist pe acest aspect, ca să se înţeleagă activitatea imensă, extrem de amplă, pe care a avut-o acest minunat artist în timpul războ­iului. Eu cred că atunci a strălucit cel mai mult, atunci glasul lui suav a atins cele mai multe inimi zdrobite, aducând alinare în timpuri atât de grele.

„Pe timp de război, cu șaptezeci de spectacole”

– Indiferent de perioadele istorice în care a cântat, de regimurile politice, de mode, Gică Pe­trescu a fost mereu îndrăgit. Cum se explică marea lui popularitate?

– Era foarte cuminte, ascultător şi deosebit de muncitor. Galant, respectuos, de un bun-simţ cum rar întâlneşti. Calităţile acestea erau evidente în tot ce făcea. Nu fuma, nu consuma alcool – o excepţie clară în epocă, dar şi între artişti, în general. Un gentle­man, parcă ve­nit direct de la Paris, s-a purtat la fel în orice pe­rioadă a carierei sale! Cum să nu-l iubeşti? Mai mult, cum să nu-l pre­feri, ca pa­tron de res­taurant sau de teatru? Era artistul perfect. Doar un exemplu: în 1942, o perioadă crâncenă a răz­bo­iului, Gică Pe­tres­cu pleca într-un tur­neu artistic în toată ţara, şaptezeci de spectacole. Şaptezeci! Pe timp de război! Show-ul se nu­mea „Frate cu dracul”, un nume fabulos. După acest tur­neu de mare succes, românii de peste tot, de la Turnu-Severin până la Botoşani, începeau să-şi cum­pere gramofoane, doar ca să-l asculte şi acasă pe Gică, după ce-l văzuseră pe viu în oraşele lor. Re­pet şi iar repet: cariera lui Gică Petrescu, din timpul războiului, este de o extraordinară importanţă! S-a lansat în Micul Paris, dar a avut vârful carierei în timpul războiului. Eu ţin enorm la artiştii care au acoperit această perioadă cumplită a istoriei, pentru că vocile lor au ţinut sus spiritul oamenilor. În oro­rile luptelor de pe front, în acea suferinţă fără margini, vocile acestea minunate care se auzeau în aparatele de radio sau pe disc au contat mai mult ca orice!

„Nu supăra pe nimeni…”

– Gică Petrescu a fost adulat și după schim­barea de regim din 1944. Cum de a rezistat?

– După război, viaţa artistică în capitală nu s-a schimbat brusc, încă se găseau localuri unde te pu­teai relaxa. Dar, încet, încet, comunismul se instala şi punea stăpânire pe toate instituţiile, inclusiv cele muzicale. Aşa se face că, în ’48, în vârf de carieră – subliniez cu două linii acest lucru – Gică Petrescu a rămas fără angajatori. Ori dispărea şi el în necu­nos­cut, precum patronii de restaurante, ori se conforma, cumințel, la schimbări. A ales ce a fost mai bine pentru el şi pentru enorma lui dragoste pentru muzică: nici un an mai târziu, îl găsim perfect adap­tat regimului și foarte curând, era din nou vedetă. S-a adaptat minunat, cu stil, şi, foar­te important, fără să su­pere pe nimeni. Aşa se face că în timpul Festi­valului Internaţional pentru Tineret de la Bucureşti, în 1953, unul de un sovietism total, Gică Petrescu a cântat chiar şi o piesă în fran­ceză, din repertoriul lui Yves Montand. Atenţie, vorbim de perioada lui Gheor­­­ghiu Dej, când se construia Canalul, iar in­telectualii nesupuşi regimului fie săpau acolo, fie umpleau puşcăriile. Partidul a închis însă ochii la ceea ce a cântat Gică, i s-a permis, pentru că… nu su­­păra pe nimeni. A continuat să înregistreze, în paralel, un disc în România, unul în Rusia. Cânta versuri impuse de regim, dar astfel îşi permitea să plece la Moscova şi să tragă nişte discuri fabuloase, cu cei mai mari muzicieni de jazz ruşi sau basara­beni. Plăci înregistrate la o calitate excepţională, cu muzică incredibilă, dar cu versuri de propagandă, dedicate în mod vădit partidului, în aşa fel încât să nu supere pe nimeni! Ba chiar aş vrea să se ştie că şi azi sunt radiouri de jazz, în Rusia, care-l difuzează pe Gică Petrescu cu înregistrările de atunci, în timp ce la noi, nici vorbă de aşa ceva. Aşadar, eu o spun cu toată răspunderea: Gică Petrescu a fost cel care a lăsat ultima adiere de jazz pe scena românească, după al Doilea Război Mondial.

Aş mai adăuga ceva legat de perioada comunistă. După venirea lui Ceauşescu, în anii ’60 – ’70, Gică Petrescu reînregistrează pe vinil, la Electrecord, toate cântecele româneşti „pierdute” din perioada interbelică. Ţin mult la acest amănunt, fiindcă publicul de azi cunoaşte mai degrabă aceste variante reînregistrate ale unor melodii, precum „Căsuţa noastră” sau „Du-mă acasă, măi tramvai”… Recu­nosc, personal, nu-mi plac aceste interpretări, dar trebuie să-i oferim lui Gică Petrescu creditul de a fi făcut tot ce i-a stat în putinţă, ca aceste cântece româneşti să nu fie uitate pe vecie. A acceptat unele compromisuri, le-a reorchestrat cum i s-a cerut, dar numai aşa au rămas în viaţă aceste melodii, compuse în Micul Paris, de compozitori evrei iscusiţi, pentru vedete precum Dorel Livianu sau Petre Alexandru. A trăit mult, dragul de Gică Petrescu și a cântat până la sfârșit. În 2004, cu doi ani înainte de a se stinge, el încă era pe baricadele muzicii şi a înregistrat un dublu CD! Aş mai spune că gingăşia lui deosebită nu a dispărut, până în ultima clipă. Un gentleman desăvârşit. Părea că-şi cere scuze, când tre­cea pe lângă o dansatoare dezbră­cată, în acele Revelioane de prost gust, din anii 2000. Nu se supăra niciodată la glumele nesărate despre vârsta lui, ba chiar introducea aceste ironii în textele cupletelor pe care le interpreta. Un om şi un artist cu totul şi cu totul special.

Iubirea binemeritată

– Nu putem încheia fără să vorbim despre marea dragoste a lui Gică Pe­trescu pentru soția lui, Cezarina Mol­doveanu, iubirea vieţii lui.

– S-a scris destul de mult pe mar­ginea acestei iubiri, ceea ce nu o face mai puţin importantă. Cu adevărat, a fost dragoste imensă acolo. Deşi se găsesc, slavă Domnului, articole suficiente în acest sens, aş spune, totuşi, că iubirea lui Gică pentru această actriţă şi scriitoare este una în oglindă cu povestea de dra­goste dintre părinţii lui, Ioana şi Dumitru Petrescu. Ce a văzut şi a simţit artistul în casa de pe Victoriei, când era copil, a proiectat şi în propria căsnicie: aceeaşi candoare, acelaşi respect, înţelegere şi de­votament. Iar singurele nenorociri într-o astfel de poveste nu pot fi decât boala şi moartea. După pier­derea soţiei (în 1989) a suferit incredibil, a fost pri­ma dată în viaţa lui când a luat o mare pauză artis­tică. La fel ca şi tatăl său, nu şi-a mai revenit nicio­dată după pierderea iubirii, nu s-a mai recăsătorit. A pomenit-o tot timpul pe Cezarina, până în ultimul ceas. Viața lor a curs într-o minunată armonie. Poate şi fiindcă Gică avea spre patruzeci de ani, când a cunoscut-o la Teatrul Tănase, deci, era un om în toată firea, nu vreun adolescent zburdalnic. Până şi Dumitru Petrescu, care nu a fost de acord iniţial cu această căsătorie, a îndrăgit-o până la urmă. De ce se opusese tatăl? Fiindcă Cezarina era divorţată, fu­sese soţia prefectului capitalei pe vremea naziştilor, omul chiar a fost executat odată cu Antonescu. Nu i-a luat însă prea mult lui Dumitru Petrescu să în­ţeleagă dragostea curată şi fără margini dintre cei doi, una care eu sunt sigur că i-a amintit de Ioana, mult iubita lui soţie. Da, cred că dragostea pentru Cezarina i-a readus sufletul lui Gică Petrescu acasă, în cele mai frumoase momente ale vieţii lui: la pian, lângă mama sa, în salonul casei de pe Calea Victo­riei 190. Iar eu mă bucur enorm pentru el, fi­indcă un asemenea om merita o asemenea poveste de iu­bire.

AGERPRES (3)