Crăciunul la noi și la alții

– Tradiții la români, ucraineni și finlandezi –

ROMÂNIA

România este de două ori unică: o insulă de lati­nitate, într-o mare slavă, și singura țară latină creș­tin-ortodoxă. De două ori unici și de două ori mino­ritari. Poate tocmai aces­ta este motivul pentru care Crăciunul românilor este așa de „încăpățânat” în tradiție, așa de identi­tar, cu repertoriul său fix de colinde, cu mese din care nu lipsesc niciodată bucatele strămoșești, cu obiceiuri păgâne, moș­te­nite dinainte de crești­nism. Ne identificăm cu tradițiile noastre, pentru că din ele ni se trag rădăcinile și pentru că ele ne fac diferiți de nea­murile pe care ni le-a pus Dumnezeu la hotare. Tra­diții în care ne recunoaș­tem și de aceea sunt res­pectate și de românii ple­cați cu milioanele în străinătate. Așa cum am spus, există și obi­ceiuri străvechi, pe care uneori le resimțim drept ciudate, nepotrivite cu ziua de azi, dar care se țin în con­tinuare. Un exem­plu este tradiția pițărăilor ținută în Oltenia, Banat și Ardeal. În Gorj, ritualul e următorul: în ajunul Cră­ciunului se adună în capul satului o ceată de copii, care umblă cu colindul și care sunt considerați purtători de noroc și de fericire. Tradiția continuă și azi, cu diferența că pițărăilor li se alătură mai nou, nu doar copii și tineri, ci chiar și oameni în etate. Pentru ieșitul la colindat nu există o oră universală. În unele sate, pițărăii pleacă de dimineață, în altele, abia seara. Acolo unde tradiția se păstrează încă nealterată, ei sunt întâmpinați de oameni în fața gospodăriei, cu așa-numiții „colindeți”, niște colă­cei (simboluri străvechi ale soarelui) care se pre­gătesc în casă și se dau în dar colindătorilor. Pentru că afară este frig, oamenii întâmpină colindătorii și cu câte un foc aprins în fața gospodăriei. Și, uneori, chiar și cu țuică fiartă. În satul Cloșani, din județul Gorj, pițărăii pleacă la colindat purtând pe față măști de moși sau de babe, confecționate din piele de oaie sau pânză și colorate vesel. Cei cu mască de moș poartă un costum popular bărbătesc și un cojoc din piele de oaie, iar „babele”, care sunt de fapt tot băieți, îmbracă un costum popular de fe­meie, cu maramă din borangic. Obiceiul este unic în Olteania, aparține exclusiv Gorjului, care l-a moștenit din Ardeal, prin ciobanii veniți, peste munți, din zona Sibiului. Chiar și numele de „pițărăi” pare să vină de la „pită” (pâinuțe mici). În satul Peștenița, din Hunedoara, pițării strigă: „Bună zâua lu’ Ajun/ Că mâine-i a lu’ Crăciun/ Că-i cu miei, cu purcei/ Cure baba după ei/ Dă-mi nuci că-s mai dulci/ Dă-mi un piţărău cât de rău/ Să-l îmbuc, să mă duc/ Dă-mi o lingură de za­ră/ Să s-ajungă pân’ de­sară”. Iar după ce sunt dăruiți de gazdele la care colindă, ei le urea­ză acestora „Rod în grâu, rod în secară, rod de primăvară”.

Viflaimul

În Maramureș, o zo­nă păstrătoare a tradi­țiilor (în afară de case, pe care le-am vândut la italieni), se obișnuiește și azi ca tinerii aflați la vârsta însurătorii să se pregătească intens, îna­inte de Crăciun, pentru a pune la cale un fel de spectacol de teatru nu­mit Viflaim, după nu­mele vechi românesc al Betleemului, care are ca temă nașterea lui Hris­tos. Printre personaje se numără, desigur, Maria, Iosif, Irod și cei trei crai de la răsărit, dar și moar­tea și dracii, ca­re dănțuiesc cu măștile pe față. Conform tradiției, Viflaimul se joacă din Ajunul Crăciunului până la ziua Sfântului Ioan Bo­tezătorul, dar numai în casele luminate și cu poarta deschisă – semne sigure că proprietarii îi vor primi pe tineri cu dragă inimă în gospodăria lor.

În satele dobrogene, în care încă se mai respectă tradiția, în dimineața Ajunului de Crăciun și până la prânz colindă cetele de copii, ale căror cântece sunt scur­te, amuzante și vesele, vestind ma­rea sărbătoare ce urmează să vină și urându-le oamenilor bel­șug și sănătate.

Moșoaiele

În comuna Luncavița, din Tul­cea, Dobrogea, se respectă și azi o altă tradiție străveche, cea a mo­șoaielor. „Moșoiul” întruchipează „moșul” arhetipal, bătrânul sfătui­tor și ocrotitor al gospodăriei, care are rolul de a vesti sărbătorile ier­nii, dar și pe acela de a îndepărta nenorocirile care ar putea marca sfârșitul anului și anul care urmează. Moșoii alungă și răul – atât din gospodărie, cât și din sufletul omu­lui. Tinerii care joacă rolul moșoilor se îmbracă în blană de vulpe și sunt încinși la brâu cu o centu­ră lată, de care sunt prinse tălăngi mari sau mai mulți clopoței. Pe cap, poartă coarne de cerb sau ber­bec, iar fața le este acoperită de o mască, confec­ționată cu mare migală din cătrună, un dovleac fără miez, cules încă din perioada verii. Din cetele de moșoi fac parte și fete, așa-numitele „moșeicuțe”, care au clopote mai ușoare, din alamă, și coarne mai mici, de țap. În Ajunul Crăciunului, cetele de moșoi, formate din zeci de tineri, merg din ușă în ușă, în­soțiți de colindători, care cântă: „Bună seara, gazdă mare,/ Ne primiţi cu o urare?/ Un colind vechi, dobrogean/ Din pământ luncăviţean?/ Să vestim în jos şi-n sus/ Că ni s-a născut Iisus?/ Am venit din Luncaviţa/ Unde-i peştele şi viţa/ Să gonim de tot strigoii/ V-am adus aici moşoii!”.

UCRAINA

Pentru că mulți ucraineni își vor petrece anul acesta Crăciunul în România, am fost curioși să aflăm, chiar de la ei, care le sunt tradițiile, punând o întrebare pe un grup de pe Facebook care le este dedicat. Răspunsurile au fost pe cât de numeroase și de variate, pe atât de înduioșătoare. Și, nu în ultimul rând, extrem de interesante.

Crăciunul pe stil vechi

Ca și la noi, și în Ucraina, tradițiile diferă un pic de la o regiune la alta, dar în seara de Ajun, sărbă­torită în data de 6 ianuarie, după stil vechi, gospo­dinele pregătesc, obligatoriu, nu mai puțin de 12 feluri de mâncare, pentru a corespunde numărului de apostoli care l-au urmat pe Hristos. Toate cele 12 mâncăruri servite în seara de Ajun sunt de post. Printre bucatele cele mai îndrăgite se numără tra­diționalii colțunași „varenyky” (deveniți deja ce­le­bri și în România, unde oamenii le-au prins ime­diat gustul), găluștele cu cartofi și varză, o supă numită borș, dar care nu are nimic de-a face cu borșul nostru și care nu este acră, ci mai degrabă un pic dulce, având multă sfeclă în compoziție, sar­male de post, făcute cu orez și ciuperci, ca la noi, compot (preparat cu mere uscate, pere și prune), rulouri cu mac și un soi de gogoși (cu mac sau dul­ceață). De asemeni, de pe masa din Ajunul Crăciu­nului nu are voie sub nicio formă să lipsească Kutya, care aduce un pic cu coliva românilor, fiind făcută pe bază de grâu, nuci și miere, dar are o altă textură, nu e aro­mată cu scorțișoară și poate con­ține alte ingre­diente, precum macul ori stafi­dele. Reu­nite în jurul mesei din seara de Ajun, fa­miliile ucrainene se gândesc și se roagă pentru cei dragi trecuți la cele veșnice. Iar unii ucraineni obiș­nuiesc să pună la geam o farfurie cu bucate, tot în amin­tirea celor plecați în lumea de dincolo.

Pe 7 ianuarie, deci în prima zi de Crăciun după stil vechi, când postul s-a încheiat, ucrainenii se ospătează, în sfârșit, din belșug, și cu mâncăruri pe bază de carne. În prima zi de Crăciun, oamenii obiș­nuiesc, de asemenea, să meargă în vizită la rude și prieteni și să colinde. Ucrainenii povestesc că, în mod tradițional, colindul este împărțit în etape: pe 6 și 7 ianuarie, merg la „Kolinda” copiii și adulții, pe 13 ianuarie, urmează o altă repriză de colinde, numită „Șchedrivka”, destinată exclusiv fetelor. Pe 14 ianuarie, când se celebrează Sfântul Vasile, merg la colindat doar băieți. Aceștia poartă straițe cu boabe de grâu pe care, atunci când intră într-o locuință, le aruncă pe jos și le fac gazdelor urări de Anul Nou.

Calendarul de ceapă

Un obicei care există atât în unele părți ale României, cât și în unele părți ale Ucrainei, este acela ca, în Ajunul Crăciunului, să fie desfăcută o ceapă în 12 foi, pe care se presară sare. A doua zi dimineață, oamenii află dacă vremea din următorul an va fi secetoasă sau, dimpotrivă, bogată în ploi, în funcție de cantitatea de apă adunată pe ele. Un alt obicei din unele zone ale Ucrainei este acela de a așeza, în Ajunul Crăciunului, un bătrân țesut din paie, în camera principală a casei, pentru ca anul ce vine să fie unul rodnic. Un alt obicei simpatic, creat din dorința să le meargă bine copiilor, este următorul: în Ajunul Crăciunului, se face un cuib de paie, care se pune sub masă, iar copiii sunt in­vitați să stea pe el și să chicotească.

Deși, în mod o­bișnuit, ucrainenii își sărbătoresc Cră­ciu­nul pe 7 ianua­rie, în același timp cu Pa­triarhia Mos­co­vei, este posibil ca în cu­rând lucru­rile să se schimbe. Procesul a început încă din 2017, când guvernul a decis ca 25 de­cem­brie să fie zi nelucră­toare, iar Biserica Ortodoxă a permis ca la această dată să se țină anu­mite sluj­be. Iar în luna oc­tombrie a acestui an, Mitro­polia de la Kiev a anunțat că paro­hiile pot ține slujbe re­li­gioase complete pe 25 decembrie, da­că ele sunt dorite de credincioși. A­ceastă decizie, care afec­tează aproxi­ma­tiv 7.000 de bi­se­rici din Ucraina, va slu­ji și ca un fel de tes­tare a apelor. Purtă­torul de cuvânt al bisericii a declarat pentru pu­blicația britanică „The Guardian” că vor fi co­lectate date pentru a se vedea exact câți credincioși vor participa la slujba de pe 25 decembrie de anul acesta, ali­niindu-se astfel, Crăciunului european. „Nu vrem să forțăm pe nimeni. Este mai bine să promovăm acest proces încet și cu succes”.

Subiectul tre­ce­rii la Cră­ciunul pe stil nou a fost atins și de ucrainenii ca­re au răspuns în­trebărilor revistei noas­tre des­pre Cră­ciun. Unii au afir­mat că, măcar pen­tru o vre­me, vor con­tinua să ce­le­breze sărbă­toa­rea Nașterii Dom­nu­lui la data cu care au fost obiș­nuiți până acum, alții s-au arătat dis­puși să se alinieze cu restul Europei. Un lucru e cert: ucrai­nenii care și-au găsit re­fugiul la noi în țară vor avea prilejul să săr­bătorească de două ori Crăciunul și să afle, cu aceas­tă oca­zie, și cum îl prăznuim noi. Mulți dintre ei s-au arătat curioși să afle fel de fel de de­talii: care sunt tradițiile românilor, cum ne sunt colin­dele ori ce bucate punem pe masa de sărbători. Iar unii dintre ei i-au invitat pe români în Ucrai­na, după ce se va încheia războiul, pentru a le putea întoarce ospitalitatea.

FINLANDA

Un Crăciun al naturii

E un lucru cunoscut că nordicii au un mod mai aparte de a sărbători Crăciunul. Și la ei se practică obiceiurile răspândite mai peste tot în lume, deși cu mici diferențe. De exemplu, pentru finlandezi, cea mai impor­tan­tă zi a Crăciunului este, de fapt, Aju­nul. Darurile sunt puse adesea sub pomul de Crăciun cu câteva zile îna­inte de sărbătoare, astfel încât copiii să-și pună imagi­nația la încercare, stro­focându-se să ghicească cam ce ar putea ascunde pachetele fru­mos colorate și să se bucure, antici­pând momentul în care vor putea, în sfârșit, să le desfacă. Pe Moș Crăciun îl cheamă Joulupukki. Iar Joulupukki nu prea seamănă cu Moșul nostru. Un fapt care re­zultă din însăși semnificația numelui său: „Capră de Crăciun”. De fapt, la fel ca multe ele­mente ale Crăciunului nordic, Joulu­pukki are origini păgâne. Părerile legate de rolul acestei ca­pre în tradițiile fin­landeze pre­creștine sunt cât se poate de împărțite. Unii cred, de exemplu, că era o creatură urâtă, care băga copiii în sperieți, în vreme ce alții cred, dimpo­trivă, că animalul era o făptură invizibilă, care ajuta la pregătirile pentru Yule. Dar ce legătură ar putea avea caprele cu solstițiul de iarnă? Ei bine, mai multe lucruri decât s-ar putea crede. În primul rând, să nu uităm că soarele intră în semnul zodiacal al Capricor­nului chiar în preajma solstițiului de iarnă, perioadă în care nordicii îi sacrificau un ied zeului Njord. În al doilea rând, printre zeii la care se închinau popoarele nordice, un loc de cinste îl ocu­pa Thor, asociat cu fulgerul, tunetul și furtunile, dar și cu fertilitatea, cu copacii și pădurile sacre, adorate ca niște temple în păgâ­nismul practicat în această parte a lumii. Iar Thor avea un car cu care stră­bătea ce­rul și care era tras nu de cai, ci de două ca­pre, Tanngrisnir și Tanngnjóstr.

Tot o ca­­pră era cea care obișnuia să care în spinare cadouri pen­tru copiii din Scandi­navia. Și uite așa, adâncindu-ne tot mai mult în mitologia nor­­dică, înțelegem de ce Crăciunul po­poa­relor de aici e un pic mai ciu­dat. Mai legat de natură și de fi­guri mitologice, care nu au nimic de-a face cu creș­ti­nismul propriu-zis, ci provin dintr-o perioadă mult mai îndepărtată și, cumva, mai sălbatică. Dar încă și mai bizară ni se poate părea credința potri­vit căreia nopțile de dinaintea Crăciunului sunt bân­tuite de tot soiul de demoni și spirite. Drept pentru care, în această perioadă, unele gospodine se feresc să facă unele treburi în casă – de pildă să spele. Perioada de dinaintea Crăciunului este pen­tru nordici, din toate punctele de vedere, o perioa­dă a întunericului. Un întuneric și de care se folo­sesc, uneori, în sens spiritual. Întunecimea care pre­cede Crăciunul slujește drept perioadă de intro­spec­ție, de bilanț, dar, în același timp, ca un mo­ment bun de croit planuri pentru anul ce vine. E­xistă locuri în care oamenii aprind în acest interval lumânări în geam și țin stinse luminile, astfel încât orașe întregi par să împrumute atmosfera sumbră a cimitirelor. Însă numai până în noaptea sfântă a Crăciunului, când lumina se revarsă din nou peste creștinii Finlandei și casele lor.