– Călugăr benedictin german, a studiat inițial teologia, pentru ca apoi să se dedice neurologiei. E confesor și îndrumător spiritual, iar la conferințele pe care le susține asistă anual aproximativ 90.000 de oameni. Cărțile scrise de el – cea mai cunoscută fiind „Arta de a îmbătrâni” – au totalizat un tiraj de circa 15 milioane de exemplare –
„Sufletul nu se uzează ca un organ”
– În ultimul timp se vorbește foarte mult despre suflet, deși nimeni nu știe prea bine ce înseamnă de fapt. Există o definiție a lui?

– Cuvântul „suflet” derivă etimologic din „suflare”, deci el are de-a face cu profunzimile omului, cu tot ce este insondabil și misterios în el, cu universul lui lăuntric. Pentru Platon, sufletul nu are vârstă, însă în filosofia creștină, sufletul și trupul sunt strâns legate, între ele există o interconexiune, iar sufletul face experiențe și se dezvoltă, la fel ca și trupul.
– Ce deosebește un suflet tânăr de unul bătrân?
– Sufletul tânăr a făcut mai puține experiențe decât cel bătrân. Acesta din urmă a văzut și a trăit mai multe, și-a agonisit un tezaur de experiențe. Ar trebui să fie mai înțelept.
– Întâlnim oameni de 70 de ani care dau impresia că sunt tineri, după cum vedem și moșnegi de 30 de ani. Așadar, sufletul nu pare să urmeze cursul biologic al îmbătrânirii.
– „Moșnegii” de 30 de ani sunt oameni care nu se află în contact cu propriul lor suflet și de aceea n-au parcurs drumul până la capăt. „Tinerii” de 70 de ani, dimpotrivă, au stabilit o legătură strânsă cu sufletul lor, care îi face tineri, le păstrează tinerețea. Căci sufletul nu se consumă, nu se uzează ca un organ, ci se maturizează și se îmbogățește, el are capacitatea de a progresa, de a se dezvolta în permanență, în același timp rămânând tânăr și menținându-se „în stare de veghe”.
– E vorba de două procese desfășurate în sens contrar: în plan fizic, potențialul omului se reduce odată cu înaintarea în vârstă, pe când în plan sufletesc, el crește?
– Da. Dumnezeu ne oferă această consolare enormă, de care nu suntem, însă, prea conștienți. Cu bătrânețea trupului nu se poate lupta, dar sufletul poate fi păstrat pururi tânăr. La oamenii care știu să facă acest lucru, nu există frică de moarte, iar viața devine din ce în ce mai frumoasă. Cu mult mai frumoasă și mai profundă ca la început.
„Credința e drumul cel mai scurt către suflet”
– Ce părere aveți despre ideea că noi nu folosim mai mult de zece procente din potențialul sufletului nostru?
– Sunt cu totul de acord. Sufletul mă îndeamnă să presupun că sunt mai mult decât o simplă mașinărie care funcționează. El cuprinde toate visurile unei vieți, ceea ce se află în adâncul ființei umane. Acolo dormitează un potențial imens, șansa unei vieți „însuflețite”, adică vii cu adevărat. Cine se mulțumește doar să funcționeze e de fapt mort.
– Ce se poate face pentru a dezvolta potențialul nevalorificat al sufletului?
– Primul pas este întotdeauna acela de a ne retrage în liniște, îndreptându-ne atenția înlăuntrul nostru cu întrebarea: „Ce se petrece în sufletul meu?”. Mulți se tem de acest fel de liniște. Este posibil ca la început liniștea să aducă la suprafață sentimente ca tristețea, dezamăgirea, suferința produsă de experiențe ce ne-au lăsat un gust amar, însă dedesubtul lor se găsește un zăcământ alcătuit din intuiții, din doruri și visuri, o bogăție interioară pe care avem posibilitatea s-o redescoperim. Este „comoara din ogor” despre care ne vorbește Biblia, adevăratul sine al omului. Un sine la care nu se poate ajunge decât prin rugăciune și Dumnezeu. Credința e drumul cel mai scurt către suflet. Numai prin ea îți atingi profunzimile abisale ale ființei, locul în care sălășluiesc iubirea, speranța și bucuria.
– Ce posedă un om care a reușit să-și dezvolte potențialul sufletesc, ce comunică el fără cuvinte celor din jur?
– În față i se deschide un orizont larg, se simte liber, nu-i judecă pe alții, a aflat tainele lumii, s-a găsit pe sine, e plin de speranță și încredere. N-are porniri pe care ar trebui să și le reprime, nu se constrânge să gândească pozitiv, ci o face spontan. Radiază pace, profunzime și blândețe.
„Sufletul este locul unde omul intră în legătură cu divinitatea”
– Se poate dobândi o asemenea stare la orice vârstă sau este un privilegiu al oamenilor ajunși la mijlocul vieții?

– Există și oameni tineri care se maturizează foarte devreme și au experiențe de acest tip, însă pe măsura trecerii anilor, ne cresc șansele ca experiențele noastre de viață să se fructifice durabil în asemenea atitudini și comportamente. Fericirea e aurul rămas în sita vieții după ce impuritățile s-au spălat.
– Descoperirea propriei noastre bogății lăuntrice este și o problemă de credință? E posibilă și fără bunul Dumnezeu?
– Fără teologie da, dar fără Dumnezeu, nu. Nu ne putem simți împliniți fără acel sentiment al transcendenței, al acelui ceva aflat mai presus de noi. Psihiatrul C. G. Jung a spus că n-a avut niciun pacient trecut de 35 de ani a cărui problemă să nu fie, în ultimă instanță, una religioasă. Căci sufletul este tocmai locul unde omul intră în legătură cu divinitatea. Poate că el n-are nevoie de o credință concretă, dar în orice caz, trebuie să intuiască existența lui Dumnezeu.
– „Omul îmbătrânește de la sine. Însă depinde de el ca îmbătrânirea să-i reușească”, scrieți în ultima dvs. carte. Ce se poate, ce trebuie făcut, pentru ca îmbătrânirea să reușească?
– Trebuie să ne împăcăm cu noi înșine și cu istoria noastră personală. Aceasta include și regretul pentru ceea ce n-am realizat în viață, deplângerea propriilor noastre limite și imperfecțiuni. Apoi, o serie de renunțări: la putere, la autoritate, la influență. Dincolo de ele, ne putem cultiva un nou sentiment al recunoștinței.
„Bătrânețea e minunată, dacă nu uiți că ea înseamnă să începi”
– Unii rămân întunecați și plini de mâhnire, fiindcă au în ei prea multă viață netrăită. Lor ce sfat le dați?
– Acestora le-aș spune că niciodată nu e prea târziu pentru a începe ceva. Dar și acest nou început ar trebui să fie precedat de o judecată la rece: pentru că te-ai reprimat, te-ai adaptat, te-ai mulțumit să funcționezi, într-un cuvânt, ai dus o viață greșită. Însă și ceea ce n-ai trăit are un sens. Este invitația de a începe să trăiești corect. Asta nu înseamnă să ai pretenția de a recupera totul. Așa ceva nu e posibil și ar fi, în fond, tot o gândire bazată pe principiul performanței. Însă în conul de umbră al vieții netrăite s-au acumulat lucruri care, acum, pot fi scoase la lumină.
– Care sfat, adresat oamenilor de vârstă mijlocie, vă place cel mai mult?
– O cugetare a teologului evreu Martin Buber: „Bătrânețea e minunată, dacă nu uiți că ea înseamnă să începi”. Căci bătrânețea nu presupune doar renunțare și acceptare, ci și o mulțime de prilejuri de a începe. Există noi perspective, noi provocări, noi posibilități. Nimeni nu e prizonierul trecutului său. În orice zi, fiecare om poate începe din nou. Indiferent de vârstă.
Pagini ilustrate cu desene de MIRCIA DUMITRESCU