Părintele SERGIU MARIȚOI (Climăuți, Republica Moldova): „Sunt garanția vie că Dumnezeu își ține promisiunile”

Pe dealul din mijlocul satului sunt două biserici, una lângă alta. Una e un mor­man de cenușă, înconjurat de câțiva pe­reți ră­mași în picioare, cealaltă e mare și nouă, cu zidurile mirosind încă a var. Amândouă se află în Climăuți, în Moldova de peste Prut. Despre bise­rica veche am mai scris, ca și despre părintele Ma­rițoi. Tocmai venise în Ardeal, încercând să strân­gă fonduri pen­tru o biserică nouă. Acum părintele Marițoi slujește în ea, deși este încă ne­terminată. Dar ce lipsește nu-l împiedică.

„S-au întâmplat minuni”

Biserica cea veche din Climăuți a fost con­struită în anul 1787, din bârne din lemn de brad. Deși de­clarată monument istoric, ani la rând, sin­gura sursă de căldură a fost o butelie uriașă de gaz. La sfârșitul anului 2016, abia încărcată și montată, butelia a explodat. Uriaș și nemaivăzut, focul a adus întreg satul la biserică, cum nu se mai întâm­plase nicio­dată până atunci nici la chemarea clopo­telor bă­tând, nici la îndemnurile preotului. Dar ce reușeau oamenii să stingă vântul aprindea din nou. „Cu­prinse de flăcări, ca mierea curgeau cele trei clo­pote”, spunea, plin de obidă, părintele Marițoi, arătându-și palmele șănțuite de cicatrici, semnele focului scrise în ele pentru totdeauna. Dar tot din ele s-a ridicat și biserica nouă. Din palmele sale învățate cu munca și din ajutorul celor care i-au stat alături în strădania sa.

– Părinte Marițoi, mă bucur mult să vă aud vocea, chiar și așa, la distanță, prin telefon. A trecut ceva timp de la precedenta noastră întâl­nire, și fiindcă începem un an de care ne legăm cu toții speranțe, vreau să vă întreb dacă visul sfinției voastre, legat de bi­serica nouă din Cli­măuți, s-a împlinit…

– În Climăuți s-au în­tâm­plat minuni. Minuni și iar mi­­nuni, binecuvântări din par­tea lui Dumnezeu și a Mai­­cii Domnului, care știm că lucrează prin oameni buni. În 28 august 2022, când noi serbăm Adormirea Maicii Domnului pe stil vechi, am oficiat prima Sfântă Litur­ghie în biserica cea nouă. Mai avem de lu­cru la fini­sarea pereților și pregătirea lor pentru viitoarea pictură. Până la Paști, sperăm să avem și iconostasul cel nou in­stalat. De ce spun mi­nuni? Pentru că am ridicat-o în doi ani și opt luni de zile, ceea ce e chiar mâna lui Dum­nezeu. Am avut și meș­teri la timp, și bani, totul a mers ca la carte. Au fost și probleme, dar le-am uitat. Statul Moldovenesc nu ne-a ajutat cu nimic, nici la repa­rarea bisericii arse, nici la ridicarea bisericii noi. Doar promisiuni politice, vorbe goale.

– Și cum se explică mi­nu­nea?

– O spun cu lacrimi în ochi: aproape toată bise­rica este ridicată de Statul Ro­mân, prin Secretariatul de Stat pentru Culte. De acolo am primit cei mai mulți bani. În plus, după ce a apă­rut articolul în re­vista dum­nea­voastră, au sărit de peste tot oa­meni de bună credință și ne-au ajutat, din dias­pora, de la episcopii, mulți au donat bani pentru ridicarea bisericii noastre. Le mulțumim lor și dvs., pe această cale, și ne ru­găm Bunului Dum­nezeu să-i aibă-n paza Sa!

– Credincioși mai aveți, sau pleacă și basa­rabenii în lume și se golesc satele, ca la noi?

– Sunt vreo șase sute de săteni, dar la biserică vin mai puțini. Dar asta nu-mi poate strica bucuria. Să mi se dea nu știu ce confort în altă parte, n-aș putea să las biserica asta altcuiva. În zidirea ei e și o parte din viața mea. La Sfânta Liturghie, mă simt în al nouălea cer. Biserica are o acustică foarte bună, s-a construit extraordinar de bine. Ne simțim îm­pliniți, și eu, și preoteasa, care a fost muncitor cu ziua la ridicarea bisericii. Nu putem pleca de aici, chiar dacă ni s-ar oferi ceva mai bun.

„Sărbătorile le celebrăm cu frații din România”

– În Basarabia, biserica ortodoxă ține de stilul vechi. Sunt diferențe mari față de Româ­nia? Se simte asta în comunitatea de credincioși?

– Credința e aceeași, la fel ca și ritualul bise­ricesc. În fiecare an, de Crăciun, ne adunam și mer­geam o mulțime de oameni în România, în parohiile cu care suntem înfrățiți. Făceam acolo Crăciunul, pe stil nou, după care preotul de acolo venea el la noi, în 7 ianuarie, cu credincioși cu tot, ca să săr­bătorim Crăciu­nul pe stil vechi. Avem legături fră­țești între noi, puternice. Apoi a venit pan­demia, războiul și nu ne-am mai dus. Dar în ul­timii doi-trei ani, organi­zăm și noi pe 25 de­cem­brie un con­cert de colinde cu copiii, un grup pe care-l pre­gă­tește preoteasa. Iar înainte cu două zile de sărbă­toarea Crăciunului, mergem cu icoana prin sat, să vestim Nașterea Dom­nului și să-i invităm pe creștini la bi­serică.

Din păcate, tradiția asta s-a cam pierdut. Când am venit în Climăuți, am aflat că preotul care a fost înaintea mea ba mer­gea, ba nu mergea cu icoa­na prin sat. Și atunci am de­cis, împreună cu preo­teasa, să trimitem co­piii să colin­de, vestind Nașterea Dom­nu­lui, fie că e vre­mea bună, fie că e vremea rea. Eu merg cu icoana, iar oamenii ne așteaptă, mai ales cei bă­trâni se supără dacă nu intrăm în căsuțele lor. Iar în prag de An Nou, le urăm sătenilor și-i semănăm.

– Cum adică îi „semănați”?

– Urarea spune: „Să trăiți, să înfloriți/ Ca merii, ca perii, în mijlocul verii” și, în timp ce-o rostim, aruncăm peste gazde cu semințe de grâu. Pentru că nu numai urarea, ci și gestul acesta, de a arunca asupră-le cu semințe, sunt semne de bel­șug pentru anul care vine.

– Sunt diferențe mari de tradiție de o parte și alta a Prutului? Nouă ni se pare că basarabenii le păstrează mai bine. Cum arată celelalte săr­bători ale iernii? Vă întreb de cele din ianuarie, fiindcă în februarie nu prea sunt sărbători.

– Ar mai fi de vorbit despre Bobotează, care aici se ține după ritualul vechi. În ajun sfințim la bise­rică aghiasma mare, iar în ziua Bobotezei, un cre­dincios devotat bisericii sau o familie care dorește fac Bobotează la ei acasă, la fântână, la poarta lor. Acolo sunt pregătite bidoane cu apă, iar oamenii își pun fiecare, pe o masă, sticluțele lor. Preotul vine cu alai, cu prapuri, cu steaguri trico­lore. Cei care au permis de vânătoare, trag trei focuri de armă în sus, semnificând Sfânta Treime, și trei porumbei sunt eliberați să zboare, ei simbo­lizând porumbelul coborât asupra Mântuitorului, în ziua Bobotezei. Ne ținem strâns de toate tradi­țiile astea, care ne leagă de părinții și strămoșii noștri, rădăcinile noastre din veac.

– Se mai ține tradiția și în orașe?

– Din păcate, nu prea. Împrumutăm sărbătorile altora, care n-au nicio legătură cu credința noastră strămoșească. Nici cu colinda nu se mai prea mer­ge la oraș. Îmi amintesc cum, încă din copilărie, eu parcă mă comportam ca un preot, nu știu cum să vă spun. Sunt din zona de centru a Moldovei, din Orhei, și mergeam cu colinda din casă-n casă, nu alegeam că-i bogat ori sărac, că ne dă bănuți sau doar o nucă și un măr. Bucuria de a vesti Naș­terea Domnului era cea mai de preț răsplată atât pentru colindători, cât și pentru cei colindați.

„Încă din clasa a V-a, când erau sărbători, nu mergeam la școală, ci la biserică”

– Se pare că joaca de-a preotul, din anii copilăriei, s-a împlinit…

– Am ajuns preot datorită părinților mei. Ei au văzut că am dorința de a merge pe calea aceasta și m-au ajutat, m-au binecuvântat, m-au sprijinit să nu cad cumva, să merg înainte. Din clasa a cincea și până într-a noua, când erau sărbători în timpul săptămânii, nu mergeam la școală, ci la biserică. Asta-mi făcea multe pro­bleme, dar nu din cauză că lipseam de la școală, ci pentru că mergeam la biserica urâtă de co­muniști. Părinții nu mă încurajau să chiulesc, dar îmi spuneau mereu să merg acolo unde-mi place. Acum, profesorii care încă mai trăiesc sunt mân­dri de mine, că n-am chiulit degeaba, că preo­ția este un câștig, nu o pierdere.

– Războiul din Ucraina se poartă la o palmă de Basarabia, e cumva peste gard. E panică printre oameni? Se tem?

– Să vă spun sin­cer, o teamă exis­tă, războiul e o pro­ble­mă a întregii lumi, dar e cumva și li­niș­te aici. N-aș spune că suntem tulburați, mai tulburați sun­tem din cauza scumpirilor, nu din cauza războiului. N-a plecat nimeni din sat din cauza războiului. Doar când au fost câteva bubuituri care s-au auzit mai de-aproa­pe a fost o zguduire în inimile noastre și am avut emoții. În rest, granița e la doar 35 de km și oamenii din zonă merg frecvent în Ucraina, la piață, la cumpărături, în­tr-un orășel apropiat. Au fost și momente când se porneau sirenele, și atunci simțeam teamă, nu știam încotro s-o luăm. S-a întâmplat ca în magazine să folosim lumina de la te­lefonul mobil, ca să vedem ce cumpă­răm, pentru că ucrainenii aveau curent doar două-trei ore pe zi. Dar frică nu mi-a fost niciodată. Noi, oamenii din țările foste comuniste, am trecut prin vre­muri extrem de grele, suntem mai obiș­nuiți cu răul, mai rezistenți. Și-apoi, eu am mare încredere în ocrotirea lui Dum­nezeu.

„Știu un loc în clopotniță, unde mă pot ascunde de război, fără frică”

– Dacă ar ajunge războiul în ograda bisericii, ce-ați face?

– Să vă povestesc ceva: s-a întâmplat ca, în decurs de un an jumătate, să-mi pierd părinții și un frate, tot la câte jumă­tate de an. Ei locuiau departe de Cli­măuți, și ar fi trebuit să-mi las parohia, ca să merg la ei. Dar m-am gândint me­reu la cuvintele Mântuitorului: „Cel ce iubeşte pe tată ori pe mamă mai mult decât pe Mine nu este vrednic de Mine”. Mitro­politul Petru al Basarabiei mi-a și spus că, numai dacă voi fi pe patul de moarte, să nu merg să fac Liturghia. Dar m-am rugat pentru ei. Și Dumnezeu a rânduit să merg să îi văd.

Revenind la în­tre­barea dumnea­voas­tră, chiar fetele noastre ne-au între­bat ce vom face dacă vine războiul, și ne propuneau tot felul de variante. Le-am spus că nu plecăm nicăieri, că știu un loc în clo­potniță unde ne pu­tem ascunde fără fri­că. N-am spus-o doar ca să le liniș­tesc, ci chiar simt că-mi dă Dumnezeu o încredere că aș re­zista. Sigur, sunt de­cizii ce trebuie luate pe moment, pe care nu le poți anticipa, în care aș fi pus, poate, să aleg între fa­milie, credință, biserică și viață.

Dar, cumva, eu am mai trecut prin asta când a ars biserica. Când am văzut flacăra cea mare, am ridicat ochii și-am spus: „Doamne, ajută-mă să scot butelia afară!”. Mi-a dat Dumnezeu putere de-am împins cu piciorul butelia și am tras-o după mine, deși putea să explodeze, puteam să fiu ars sau mort. Dar mi-a dat Dumnezeu o șansă și mi-a demonstrat că mă iubește și dorește să mă vadă că ridic o altă biserică. Și de atunci știu ce în­seamnă moartea. Am văzut moartea cu ochii și nu mă tem de ea!

– Ce vă doriți de la anul care a început?

– Îmi doresc, în primul rând, să avem sănă­tate, să fie pace, liniște și să văd duse la bun sfâr­șit toate lucrările pe care le mai avem de făcut la biserică. Nu doar la zidurile celei noi, ci la zi­durile credinței din fiecare enoriaș care vine la biserică. Să-i am în fața ochilor, să-i simt alături de mine e o bucurie pe care n-o pot descrie în cuvinte.

– Părinte, ați trecut printr-o cumpănă mare și știți, desigur, să-i dați vieții un preț ridicat. Ce sfat aveți pen­tru lumea care parcă trăiește de azi pe mâine, agățată de o scândură în ocean?

– Oricât de mare e încercarea sau ispita ce vine, oamenii să aibă încredere în ei înșiși și-n puterea lui Dumnezeu. Dacă vede că ai credință cât un bob de muștar, Dumnezeu te ajută să muți și munții. Creștinul, dacă e creștin, dacă are cât de cât credință, atunci Dumnezeu îi dă un gând bun în orice moment greu al vieții, și-i dă o po­vață ca să poată trece mai departe. Așa cum s-a întâmplat și cu mine. Sunt garanția vie că Dum­nezeu își ține promisiu­nile.

Revista „Formula AS” e bucuroasă și mândră de cititorii ei, care au ajutat la ridicarea noii bise­rici din Climăuți. Numele lor sunt rostite în rugă­ciuni. Acei dintre dvs. care doresc să sprijine lu­crările de pictură a bisericii din Climăuți o pot face prin donații în conturile:

MD83AG000000022513512169 – BC MOLDOVA-AGROINDBANK S.A. – CHIȘINĂU, MOLDOVA (Dondușeni branch)

sau RO89OTPV1000000011530001 – OTP BANK ROMANIA S.A. – BUCUREȘTI, ROMÂNIA.

Beneficiar: Parohia Ortodoxă „Adormirea Mai­cii Domnului” Climăuți, Raion Dondușeni, Re­publica Moldova.