Fabulosul Iași al copilăriei
– Faceţi parte dintre artiştii cărora gloria le-a acoperit viaţa. Cu siguranţă că fanii lui „Ţăndărică” ar fi bucuroşi să-i afle povestea. Nu pe toată, desigur, căci ar trebui scris un roman, dar acele părţi ale vieţii care v-au ajutat să fiţi ceea ce sunteţi azi: un muzician de excepţie. Prima întrebare: care e cea mai veche amintire a dvs. cu toba de gât şi beţele în mâini?

– Nu mai ştiu exact, fiindcă m-am născut într-o familie de muzicieni şi bunicul a fost percuţionist, deci am deschis ochii pe tobele lui, iar faptul c-am început să bat în ele a fost inevitabil. Oare eu am ales tobele sau tobele m-au ales pe mine? Greu de desluşit! (râde) Apoi, la 6 ani, am intrat la Şcoala de Muzică, la vioară, dar experimentul ăsta n-a durat mult: am spart vioara de scări şi-am declarat cu toată hotărârea că „Eu, cu vioara, NU!”. La acordeon am învăţat singur să cânt, pe-ăsta l-am studiat în regim de autodidact. Mai târziu, am făcut şi clarinet, apoi am ajuns la pian… Ceea ce îmi e de mare folos, pe partea de compoziţie. Însă, mereu, constanta din viaţa mea au fost tobele: eu am fost făcut pentru ele, iar ele, pentru mine. Una dintre amintirile mele cele mai tandre e reprezentată de orele în care trudeam cu bunicul să ne facem tobele de la zero, fiindcă, pe vremea aia, nu prea aveai de unde să le cumperi „de gata”: pieile trebuiau înmuiate după un anumit ritual, apoi trebuiau întinse cu mare precizie pe cercuri, dacă nu era o anumită temperatură, pielea se lăsa şi toba nu mai suna cum trebuia… În sfârşit, era un proces laborios şi extrem de precis, o adevărată artă! Iar o altă amintire tandră e aceea a clipelor de desfătare petrecute lângă patefonul cu pâlnie şi cu plăci de ebonită al naşei mele, la care ascultam muzică de fanfară… Ştiţi, în copilărie, eu am fost foarte tăcut: până pe la 14 ani, nu am prea vorbit, în schimb, auzeam tot, vedeam tot şi mă îmbibam cu informaţii ca un burete. Am fost un copil care a trăit conştientizând intens clipa prezentă: mă infuzam din spaţiul în care trăiam, din luminile şi umbrele zilei, din parfumurile care mă ademeneau de ici şi colo, din muzicile care se făceau şi se ascultau în casa familiei mele, dar şi din muzicile care răzbăteau din alte case, din graiurile care se auzeau pe strada mea, din vorbele cu tâlc care pluteau până la mine chiar dacă nu-mi erau adresate direct… Am avut parte de o copilărie foarte specială, care m-a amprentat profund. A fost foarte specială, datorită enclavei multiculturale în care am avut norocul să trăiesc, în Iaşiul meu natal: eram laolaltă români, evrei, greci, ruşi, rromi… Noi, de pildă, stăteam în aceeaşi curte cu două familii de evrei – Sonnenstein şi Lichtenfeld – aşa că eu, de Paştele evreiesc, le cântam la acordeon şi mâncam pască evreiască, iar ei, la sărbătorile noastre, mâncau cozonac de la noi. Că, vedeţi, după război, în Iaşi veniseră mulţi oameni aflaţi în căutarea unui refugiu, a unui loc de unde să poată s-o ia de la capăt. Iar Iaşiul, cu parfumul lui patriarhal, tihnit, de „un veac de singurătate”, oferea o senzaţie de siguranţă, dar şi impresia că acolo totul era posibil. Iaşiul dădea speranţă şi curaj, pe fundalul unei atmosfere misterioase, izvorâtă din tradiţiile numeroaselor culturi care coabitau acolo…
Debut fulminant: „Roșu și Negru”
– Care a fost prima dvs. apariţie pe o scenă? Când aţi fost remarcat pentru întâia dată ca performer al percuţiei?

– Îi sunt recunoscător divinităţii că mi-a dat un mare dar: acela de a fi imediat remarcat. Mi s-a spus de multe ori: „Măi, tu, dintr-o mulţime de oameni, întotdeauna te vezi primul!”. E o chestie de energie şi de karmă: oamenii sunt atraşi de mine, tind să graviteze natural către energia pe care o eman… Sigur că nici eu nu sunt genul de artist care să stea ascuns în spatele instrumentului (râde), însă, sincer, mi-am dat seama de „chimia” asta specială dintre mine şi oameni încă de foarte devreme. Totuşi, dacă ar fi să marchez cumva firul cronologic, atunci probabil că a fost vorba de momentul când, fiind încă în Iaşi, deci la vreo 13 ani, am început să cânt cu „Roşu şi Negru”: făceam jazz-rock, o muzică performantă pe vremea aceea, apoi a venit Liviu Tudan şi am început să luăm toate premiile întâi de pe la festivalurile de rock… Să fi văzut ce nebunie era la concertele noastre: se buluceau oamenii, săreau peste rânduri… Şi apropo de perioada asta: chiar de curând am vorbit cu maestrul Sabin Păuţa, marele compozitor, doctor în muzică şi profesor universitar, cu care am povestit despre anii aceia… Atunci m-am cunoscut şi cu dânsul, şi cu Nancy Brandes, fondatorul trupei „Roşu şi Negru”, Nancy fiindu-i student la Conservator maestrului Păuţa. Amândoi m-au luat cumva sub aripa lor: cu maestrul Păuţa am început să iau lecţii în particular, stăteam şi făceam contrapunct, polimetrie, poliritmie, măsuri mixte, lucruri care nici studenţilor nu li se predau şi care, ulterior, m-au ajutat foarte mult în compoziţie. Nancy a devenit tutorele meu şi „viteza întâi” a carierei mele de muzician, fiindcă el m-a promovat foarte mult. Datorită lui, care mă tot scotea în faţă, deşi eram abia un puşti, aproape întotdeauna eram primul pe afiş şi făceam solo-uri de tobe la fiecare concert. Aşa a început „minunea” cu „Ţăndărică”… Le sunt recunoscător atât maestrului Păuţa, cât şi lui Nancy, şi cu amândoi am rămas într-o legătură foarte frumoasă, cu-adevărat de suflet şi de spirit. Că, să ştiţi, deşi sunt foarte anturat, realitatea e că prieteni autentici am foarte puţini.
Un Vărsător creativ
– Există un concert anume care să vă fi marcat amintirile în mod special?

– Eu sunt Vărsător, născut pe 31 ianuarie, și se pare că Vărsătorii, în general, sunt foarte creativi. De altfel, dacă vă uitaţi, o să constataţi că sunt mulţi care s-au remarcat, atât în arta muzicală, cât şi în cea teatrală şi în cea cinematografică. Pentru că Vărsătorii nu suntem genul pe care să-l poţi încadra într-un tipar, să-l închizi într-o cutie: ei caută mereu, sunt foarte inventivi şi nonconformişti. La fel sunt şi eu: răscolesc mereu în mine, în egală măsură sunt atent la lumea dimprejur, şi-aşa îmi vin idei, aşa îmi hrănesc creativitatea. Iar creativitatea, pentru mine, e un propulsor atomic, care mereu mă împinge spre inedit şi spre viitor. Aşa că, dintotdeauna, de când am început să fac muzică serios, am fost angrenat, în paralel, într-o mulţime de proiecte, care m-au dus şi către colaborări speciale, către întâlniri cu mulţi artişti, din genuri diferite, care m-au amprentat, mi-au dat posibilitatea să ajung la un alt nivel de percepţie a lumii, m-au ajutat să-mi găsesc punctul de echilibru interior şi să-mi dezvolt un filtru personal, în primul rând în artă, dar şi în viaţă, în general. Aşadar, din perspectiva asta, fiecare concert al meu, că a fost în zona rock, în zona muzicii balcanice sau un poem simfonic, mi-a rămas în amintire prin singularitatea lui, prin unicitatea încărcăturii afective, prin descărcarea emoţională, prin manifestarea acelei „chimii” dintre mine şi public, la care am făcut referire mai devreme. Totuşi, a existat un concert, în mod special, pe care aş vrea să-l evoc. Eram la început de carieră, dar deja mă bucuram de mult succes pe toate „fronturile” pe care „luptam”: cântasem şi cu Richard Oschanitzky, într-un concert uriaş, la Sala Palatului, cântam şi cu Orchestra Radio… Ei, ţin minte că, odată, după ce pe scenă fusesem ovaţionat îndelung, am ieşit în sală, printre oameni, dar… nimeni nu m-a recunoscut, nu m-a băgat în seamă. Lumea se grăbea să iasă afară, am fost şi împins de cineva, şi-atunci am înţeles un adevăr esenţial: artist trebuie să fii numai pe scenă, în rest, trebuie să-ţi vezi de viaţă, cu bun simţ, cu grijă faţă de semeni şi de lumea în care trăieşti, cu grijă faţă de spiritul şi faţă de sufletul tău… Am înţeles că pe scenă eşti creator prin graţia divină, şi că, apoi, lumea lumească trebuie s-o înţelegi aşa cum e, în pura ei realitate, şi să primeşti tot ceea ce vine către tine cu seninătatea celui care ştie că trebuie să-şi însuşească toate lecţiile vieţii. Şi, apropo de lecţii, ştiţi ce am observat? Că eu, tocmai când am fost mai jos, mai lovit, mai suferind, am fost mai inspirat şi am reuşit să deschid câte un culoar de creaţie care m-a dus la reuşite artistice. Pe de altă parte, ca să echilibrăm balanţa, ştiţi cum se spune: după jos, urmează sus! După ploaie, vine soare! Ăsta e crezul meu! Nici nu putea să fie altfel (râde), fiindcă sunt un tip al extremelor, nu-mi place să exist în situaţii doar călduţe. Această pendulare între extreme mă încarcă, sunt ca un perpetuum mobile, care, prin definiţie, se auto-alimentează. Ceea ce e foarte bine, mai ales în perioada asta, în care cultura nu e deloc susţinută, în care artiştii – şi nu numai! – sunt nevoiţi să se bazeze doar pe resursele proprii (şi interioare, şi de promovare) ca să continue să existe şi să fie relevanţi în societate. Continuitatea, pe care am reuşit să mi-o menţin în aproape 60 de ani de muzică, şi inovaţia: iată secretul datorită căruia exist şi azi ca muzician.
– Îmi permit o paranteză, domnule Lipan: unde exersează un toboşar, ca să nu-şi înnebunească vecinii?

(râde) – Îşi găseşte un alt loc, un studio, nu repetă acasă. De pildă, când am început, în Iaşi, repetam oricâte ore în şir era nevoie la Casa Studenţilor, într-o cameră specială. Dar chiar şi acolo aveam foarte mulţi ascultători: că muzica se auzea în tot parcul de alături, de lângă Biblioteca Centrală. Mă mai întâlnesc şi azi cu oameni care-mi spun că ei mă ştiu şi mă plac, ca muzician, încă de-atunci, de când mă ascultau prin preajma Casei Studenţilor.
Tolba cu comori
– În cazul în care v-aţi descrie viaţa într-o carte, care sunt momentele care nu ar putea lipsi din ea?

– Viaţa mea a fost foarte diversă şi plină de acţiune şi tot ce am trăit, din punctul de vedere al emoţiilor, al trăirilor şi al bulversărilor, fie ele pozitive, fie negative, s-a reflectat în muzica mea. Aşa că, dacă ar fi să scriu o carte, aş jalona-o tot cu ajutorul muzicii: perioada „Roșu şi Negru”; perioada „Phoenix”, cu concertele uriaşe de pe stadioane, cu succesul nebun şi cu euforia pe care o generam în acei ani trişti, cu povestea plecării din ţară, când am fugit ascunşi în boxe, îmbrăcaţi doar în chiloţi, cu miracolul supravieţuirii noastre, fiindcă oricând grănicerii ar fi putut să înfigă baionetele în noi, ca să verifice dacă boxele erau goale, apoi cu miracolul revenirii în România, ceea ce nu crezusem c-avea să se întâmple vreodată; apoi aş invoca, de exemplu, albumul (şi concertul) „Renaşterea”, care conţine doar piese proprii, la care am colaborat cu Fanfara „Zece Prăjini”; concertul „Balkan Explosion”, de la Sala Palatului, cu Gheorghe Zamfir, Grigore Leşe, Fanfara „Zece Prăjini”, Taraful Udilă, cu un cor de lipovence excepţional, cu o sută de oameni pe scenă, alături de care am făcut să se audă o muzică foarte specială, cu multă melancolie, dar şi cu o bucurie de viaţă uriaşă; „Visul toboşarului”, un poem simfonic, pe care l-am prezentat pe scena Operei Române, deci, iarăşi, un cu totul alt fel de muzică; concertul „Pro Europa”; concertele cu minunatul Stelu Enache; proiectul „Getica”; proiectul „Terra Nova”, o creaţie „de pandemie”, în zona electro-simfonic, pentru care am organizat un eveniment de anvergură la Cluj, evoluând pe scenă împreună cu Maia Morgenstern, cu soprana Irina Baianţ, cu baritonul Florin Estefan, care este şi managerul general al Operei Naţionale Române din Cluj-Napoca, cu un cvintet şi cu un cor de tenori; de asemenea, m-aş referi şi la proiectul acesta, foarte proaspăt acum, când vorbim, pe care l-am inaugurat împreună cu Nancy Brandes, venit din Israel, cu Mugurel Vrabete şi cu Nicu Patoi – o formulă muzicală nouă, pe filon de jazz-rock, dar şi cu ceva blues, din nou… altceva… E clar că laitmotivul vieţii mele şi fermentul meu artistic e diversitatea!
„Nu știu dacă am iubit vreodată cu adevărat”
– Sunteţi recunoscut pentru stilul năpraznic în care vă interpretaţi muzica. Oare în viaţa sentimentală sunteţi la fel?

– Ştiu că surprinde, din cauza antitezei, dar, în viaţa de dincolo de scenă, în general, eu sunt un tip foarte liniştit, foarte calm şi am şi foarte multă răbdare. Sigur că, de-a lungul existenţei, a intervenit şi înţelepciunea, care m-a învăţat că trebuie să-mi păstrez calmul caracteristic inclusiv în momentele în care sunt confruntat cu atitudini combative, recalcitrante… M-am educat ca şi în astfel de momente să proiectez o energie pozitivă, să proiectez căldură sufletească şi înţelegere, ca să reinstaurez echilibrul. În ceea ce priveşte dragostea, în particular… ca orice Vărsător, am nevoie de dragoste, pentru că mă infuzează cu o trăire specială, care sigur că-mi hrăneşte sufletul, ca oricărui om, dar, în cazul meu, dragostea devine şi ferment artistic. La rândul meu, am oferit multă afecţiune, însă… sunt sincer cu dvs.: în iubire, întotdeauna am fost un tip pragmatic. În ce sens? Deşi mi-am trăit poveştile de dragoste foarte intens, totuşi, o parte din mine a rămas mereu în alertă, am trăit iubirea foarte conştient: ca să nu fiu rănit, am avut grijă să nu investesc emoţional prea mult, nu mi-am pus sufletul pe tavă… A fost o strategie de auto-apărare: m-am menţinut vigilent, ca să nu am decepţii prea mari. Şi n-am avut. În general, eu nu suport să pierd controlul – n-am luat droguri etc. – şi nu mi-am pierdut controlul nici în iubire.
„Cu tobița asta o să fac minuni!”
– Această strategie care v-a apărat de decepţii nu v-a amputat emoţional?

– Ba da! Cu siguranţă! Pentru că, nici azi nu ştiu dacă am iubit vreodată cu-adevărat. Şi asta nu e doar o constatare, ci e un regret autentic. În esenţă, eu iubesc omul, dar mă tem de femeie. Mă tem de încurcătura gândurilor ei, de mintea femeii, care, într-adevăr, poate să te ridice, dar poate să te şi spulbere.
– Există vreo explicație biografică pentru teama de care vorbiți? Coboară ea în anii copilăriei? Ați avut o relație dificilă cu mama, cu bunica, cu vreun personaj feminin din familie? Cum să-ți fie frică de dragoste?

– E o întrebare foarte inteligentă, foarte interesantă… Vedeţi, eu am iubit-o foarte mult pe mama, o femeie frumoasă, sensibilă şi adorată, şi ea m-a iubit pe mine, dar mama a avut o viaţă a ei mai specială: făcea crize de nervi, era mereu neliniştită, trăia veşnic într-o stare de… neregăsire… În fine, a suferit mult… Iar eu, la rândul meu, am suferit enorm din cauza asta: am trăit toată viaţa cu imaginea suferinţei îndurate de ea, a frământărilor ei depresive… Şi cu tata lucrurile au fost complicate: el era un om cu o altă perspectivă de viaţă, cu o anumită stricteţe şi, oricum, ai mei erau despărţiţi, iar apoi, când eu aveam vreo 15 ani, tata a plecat din ţară. Familia lui era austriacă, străbunicul a fost şef de barou şi proprietarul unor fabrici, încât tata s-a dus la Viena să intre în posesia moştenirii primite de la ai lui, iar de acolo a plecat în Suedia, unde s-a şi stabilit. Aşa că eu am rămas doar cu amintirea palmei pe care mi-o dăduse într-o zi, când m-am întors acasă de la şcoală, de la liceul „Negruzzi”, cu tobiţa sub braţ: tata credea că pierdeam vremea, nu era deloc de acord cu muzica, ci voia să devin medic. După ce m-a pălmuit, am ridicat ochii spre el şi i-am spus: „Cu tobiţa asta, o să vezi că eu o să fac minuni!”… Ne-am revăzut abia după mulţi ani, după ce am ajuns eu în Germania… Aşa că, practic, am fost crescut de bunici, care m-au susţinut foarte mult şi de la care am învăţat enorm, inclusiv disciplina şi valoarea muncii. Pentru că a trebuit să muncesc foarte, foarte mult, să fiu extraordinar de ambiţios şi de disciplinat, ca să pot să ajung acolo unde mi-am propus: să fac minuni cu tobiţa mea! Iar bunica… Doamne, bunica mea a fost o sfântă: a fost o adevărată mamă de familie. Ea făcea piaţa în fiecare dimineaţă, la prânz, negreşit punea pe masă trei feluri de mâncare, ne spăla, ne călca… Ne îngrijea pe toţi, toată familia, cu un devotament neclintit. Fiind basarabeancă, era extraordinar de credincioasă, dar, în egală măsură, era şi un om cu o minte foarte deschisă: prin urmare, viaţa noastră era ritmată de calendarul ei ortodox pe stil vechi, dar ţineam şi sărbătorile din calendarul catolic-evanghelic, dinspre tata, şi, aşa cum v-am povestit, participam şi la sărbătorile vecinilor noştri evrei. De la ea am priceput că Dumnezeu e unul, indiferent cum îi spui şi după ce calendar îl cinsteşti. Bunica a fost o femeie nu doar bună şi caldă, dar şi extraordinar de înţeleaptă. Vorbeam mult cu ea… Ce noroc am avut: ce n-am putut să vorbesc cu mama, am vorbit cu bunica! Între noi, chiar şi dincolo de cuvinte, a fost o comunicare foarte specială… Să revin însă: nu am nicio îndoială că trauma aceasta din copilărie, durerea atât de profundă cauzată de situaţia cu părinţii mei, m-a amprentat sufleteşte şi mi-a modelat latura emoţională de la maturitate, mi-a generat acele temeri faţă de suferinţa din dragoste şi atitudinea vigilentă, al cărei rost a fost să mă ferească de decepţii sentimentale.
– Să revenim în prezent: cu lumea de azi cum vă împăcaţi? Totul în jurul nostru se schimbă: cum vă păstraţi echilibrul?

– Cu lumea mă împac şi nu prea. Adică, din perspectiva mea, lumea prezentului e una cu spirala poziţionată de-a-ndoaselea: utopia e în floare, se trăieşte în baza unor idei confuze, pe nisipuri mişcătoare, e multă răutate şi multă prostie, valorile s-au răsturnat, incompetenţa e mare, tinerii n-au chef de muncă, dar fiecare vrea să se plaseze în locuri cât mai calde, în orice caz, de la director în sus, nu mai jos de-acest nivel, oamenii muncitori, cinstiţi şi corecţi, inclusiv pensionarii, sunt desconsideraţi… Bulversarea e totală şi cred că asta se şi doreşte, la nivel mondial. În fine, în aceste condiţii, continui să socializez, dar cu măsură. Simt nevoia să stau mult cu mine însumi, simt nevoia să mă retrag în carapacea mea, să diger informaţiile pe care le-am acumulat şi să-mi acord timpul necesar ca să mă echilibrez sau, mai exact, să-mi conserv echilibrul interior. Cel puţin pentru mine, e esenţial să-mi las destul timp în care să mă recunosc pe mine însumi, în care să mă gândesc, să meditez, să călătoresc în minte şi, cel mai important, în care să fiu răbdător, lăsându-l pe Dumnezeu să lucreze, fiindcă nici un vis nu se împlineşte fără voia şi ajutorul lui Dumnezeu. În concluzie, ceea ce mă salvează e trăirea mea interioară, viaţa interioară bogată, care e egală cu adevărata libertate (căci liber, cu-adevărat, înseamnă să fi liber în minte, în spirit şi în inimă, nu să ai un paşaport) şi credinţa în Dumnezeu.
„Viaţa mea, o spun cu toată sinceritatea, a fost fantastică”

– Dac-ar fi să vă luaţi viaţa de la început, ce aţi schimba?
– Totul a fost atât de up and down (n.red. – în sus şi-n jos) şi-n toate direcţiile, încât viaţa mea, o spun cu toată sinceritatea, a fost fantastică. Şi dacă şi de-acum încolo va fi tot aşa, atunci voi fi un om fericit. Deci, n-aş schimba nimic, chiar punând la socoteală şi episoadele triste. Parcursul ăsta, al existenţei mele… asta a fost karma mea: am convingerea că trebuia să trec inclusiv prin suferinţele prin care am trecut, ca să mi le însuşesc, ca lecţii, şi să evoluez, ca spirit. Cu bune, dar şi cu rele, trebuie să-mi duc misiunea la capăt. Şi sunt foarte curios ce va mai urma de-acum încolo… Curiozitatea asta, faţă de viaţă, în general, mă ţine în priză şi-mi dă un impuls pozitiv. De-altfel, pentru că am luat-o pe partea confesiunilor, mai adaug una: eu nu-mi prea conştientizez vârsta. Asta e o problemă! (râde) Dar, serios acum, cred că dacă mintea şi sufletul sunt în concordanţă, sunt în echilibru, asta e cel mai important.
– Ultima întrebare, domnule Lipan: când ne e dor de muzica dvs., unde vă putem întâlni?

– După toată discuţia asta, nu vă mai surprind spunându-vă că sunt angrenat în mai multe proiecte, am multe planuri: vreau să readuc pe scenă „Terra Nova”, cu orchestră simfonică şi cu Gheorghe Zamfir; de asemenea, intenţionez să revin la toace, cu o priceasnă, să colaborez artistic cu un preot şi cu un cor de patriarhie; mai lucrez la un proiect în zona de muzică electro-etno-simfonică; mai pun la cale o reluare a colaborării cu Stelu Enache, vreau ca unora dintre piesele pe care le-am făcut împreună să le imprim o coloratură instrumentală specială, aducând pe scenă o orchestră mare, de muzică populară; acum sunt în discuţii şi cu Institutul Cultural Român, care mi-a propus un concert în toamnă, la Washington, la „Kennedy Center”, o variantă de concert în formulă de scenă restrânsă, dar care să transmită spiritul românesc… Merg mai departe cu lupta mea: să promovez cultura, identitatea şi spiritul românesc în toată lumea. Realmente în toată lumea, fiindcă – slavă Domnului! – nu ştiu pe unde nu am cântat: am avut concerte în America, Canada, Mexic, Panama, în toată Europa… Şi, în continuare, am solicitări din toate colţurile pământului. În concluzie, cine doreşte să mă întâlnească pe scenă e suficient să mă urmărească pe reţelele sociale: acolo se postează, din vreme, toate datele legate de proiectele mele muzicale, de concerte… În rest, mai există şi posibilitatea întâlnirilor întâmplătoare: cine ştie unde mă vor vedea oamenii?! (râde) Am de gând să călătoresc mai mult decât până acum, dar nu mă refer în interes profesional, ci aşa, pentru sufletul şi mintea mea, à la légère: pentru mine, călătoriile sunt o hrană culturală şi spirituală de neînlocuit, dar şi o modalitate de a mă detaşa de lucrurile deranjante, chiar frustrante, cu care, şi eu, ca toată lumea, mă confrunt în existenţa de zi cu zi, uneori, şi în profesie…