ANA ULARU (Actriță): „În capul meu, eu nu m-am desprins niciodată de România”

– Se numără printre marile actrițe afirmate pe plan inter­na­­țional. Cu domiciliul în toată lumea, tânjește, totuși, să fa­că filme și acasă, în România –

Întâlnire la muzeu

– Te numeri printre actriţele „Made in Ro­mania” afirmate pe plan internaţional. În afară de frumuseţe şi talent, care ţi-au fost dăruite din plin, ce alte ingrediente îţi sunt necesare pen­tru reţeta succesului: muncă, relaţii, no­roc…?

– În primul rând, mulţumesc mult pentru com­pliment! Eu n-am considerat niciodată că principala mea carte de vizită ar fi frumuseţea: în jurul meu e mult mai multă frumuseţe şi mult mai imediată. Şi, în general, am şi fost consi­de­rată mai degrabă bizară sau exotică şi nici per­sonajele mele n-au avut ca prim aspect fru­museţea. Ceea ce e bine. În plus, pentru că de-a lungul carierei n-am bătut niciodată monedă pe partea cu frumuseţea, atunci, probabil că n-o să sufăr când, inevitabil, viaţa o va dimi­nua: gravitaţia funcţionează, cu toţii suntem sclavii ei şi ai timpului, dar dacă „armele” mele au fost altele, poate că mie o să-mi fie mai uşor să ac­cept realitatea estetică de mai încolo. (râde) Acum, însă, mă simt foarte în putere, din toate punctele de vedere, deci, din nou, mulţumesc pentru compliment! Şi acum, ca să răspund la în­trebare: nu ştiu dacă se poate vorbi neapărat despre o reţetă a succesului. Eu sunt, în fond, doar un om care lucrea­ză şi care speră să lucreze în continuare, sunt un actor care dă probe şi, în continuare, e supus aceluiaşi ritm de refuzuri şi de acceptări – cu pre­ponderenţă pe refuzuri, pentru că asta se întâmplă în cariera oricărui actor… Deci, reuşita cred că are foarte multă legătură cu forţa de muncă şi cu determinarea de a-mi face treaba cât mai bine – din punctul ăsta de vedere sunt foarte nemţoaică. (râde) Mai are le­gătură şi cu foarte multă şan­să, cu faptul că, probabil, ceva a fost sortit acolo pentru mine. Şi, în conti­nuare, mă întreb unde va duce mai departe călătoria asta, a vieţii, pentru că, adesea, soarta m-a împins pe nişte căi absolut neaşteptate. Uite, de exem­plu, viaţa mea s-a schim­bat din nou, major, pentru că într-o bu­nă zi am in­trat într-un muzeu.

– Ce s-a întâmplat?

– Într-o zi am plecat de la o probă şi, în loc să mă duc să mănânc, am in­trat într-un muzeu. Eram destul de deziluzionată şi de sastisită… Dar, ab­solut pe neaşteptate, acolo l-am cunos­cut pe soţul meu, pe omul cu care am fa­milia pe care o am azi. A fost una din­tre lecţiile alea din categoria „plă­nuieşte mai puţin, pentru că lucrurile oricum funcţionează sub alţi para­metri”. Pentru că soţul meu e tot actor, adesea suntem întrebaţi „Şi pe ce pla­tou de filmare v-aţi întâlnit?”, iar răs­punsul e „Nu ne-am întâlnit pe niciun platou, ci într-un mu­zeu.”, ceea ce e foar­te frumos, fiindcă eu chiar nu prea cred în roman­ţele de platou, mi se par aşa, o trivialitate. Noi am avut şansa să ne cunoaştem într-un mod foarte old fashioned (n. red. de modă veche), dincolo de vul­nerabilităţile actorului aflat pe un platou de fil­mare.

„Vreau roluri care să mă chinuie mai mult”

– Profesional, eşti mulţumită de ceea ce faci? Te satisfac ro­lurile pe care le inter­pre­tezi sau visezi la mai mult?

– Sunt un om am­biţios şi destul de or­golios şi, evident, îmi doresc să merg cât mai în sus, nu din punctul de vedere al fai­mei, ci din punctul de vedere al luptei: vreau roluri care să mă chi­nuie mai mult, să-mi con­­sume mai mulţi neu­roni, vreau să fac lucruri pe care nu le simt confor­ta­bile. Aşa că sunt recu­nos­cătoare pentru fiecare rol nou care-mi oferă asta, pentru fiecare experienţă nouă. Uite, sunt foarte fericită, de pildă, că serialul meu care se difuzează acum pe Amazon Prime, „The Power”, este extraordinar – şi spun asta neluând în con­siderare legătura mea cu el, ci, pur şi simplu, pen­tru că mi s-a părut perfect de când am citit sce­nariile. Sunt foarte fericită şi de „Spy/Master”, serialul HBO Max, care, la fel, o să vedeţi că e excelent, e cu-adevărat special. Şi evident că-mi mai doresc, cât mai curând, şi un rol în teatru, care să mă dea peste cap. De-asta nu risc să zic că „sunt mulţu­mită”: în mine e un motor care nu încetează nicio­dată să se-nvârtă. Asta, ca să-l citez pe Manu Chao. (râde) Dar las ce vine către mine să vină, las soarta să decidă, pentru că, dacă e ceva ce-mi pot imagina, atunci înseamnă că nu e neapărat provocarea de care am nevoie. Vreau să fie ceva ce nu-mi pot imagina, ceva ce nu pot anticipa, căci acolo mi se pare mie că e „aurul olimpic”.

„În România există proiecte absolut fabuloase”

– Lucrezi şi în ţară, şi în străinătate. Există diferenţe de calitate între regizorii români şi cei străini?

– Aici am un amendament: oricât mi-ar plăcea să fiu actorul fericit care lucrează şi-n ţara lui, şi-n străinătate, adevărul e că eu nu prea lucrez în ţara mea. Iar ăsta e unul dintre ofurile mele: câte o zi de filmare, ici şi colo, nu e nici pe departe suficient. Mă bucur, mă simt flatată că oamenii vor să fiu acolo, să lucrăm din când în când împreună, dar mie mi-ar plăcea să fie mai mult de-atât. Probabil că e vorba de nişte preconcepţii: că sunt foarte scumpă, c-o să le pun agenţii pe cap etc. Adică astea sunt lucrurile pe care le aud cel mai des pe subiectul lucratului în ţara mea. În ceea ce priveşte diferenţele de calitate, nu, nu cred că ele există. Adică, cred foarte puternic că în România avem o industrie a filmului plină de oameni foarte talentaţi, ceea ce ne lipseşte fiind doar banii. Îmi dau seama de asta, fiindcă adesea lucrez în producţii care au practic bugete nelimit­ate, ceea ce mi se pare foarte mişto, şi aş fi foarte curioasă ce s-ar întâmpla dacă echivalentul situaţiei ăsteia ar exista şi în România. Bineînţeles că sunt foarte multe lucruri de pus în mişcare ca să se poată întâmpla așa ceva. Uşor-uşor, ne trans­formăm şi noi tot mai mult într-o industrie, şi mai puţin într-o nişă de autor: c-o fi bine, c-o fi rău, nu-mi rămâne mie de decis… Dar mi se pare că noi, în România, avem nişte proiecte ab­solut fabuloase, iar toţi laurii pe care-i primim în festivaluri atestă exact asta. Aşa­dar, nu calitatea e ceea ce ne lip­seşte, proba­bil că mijloacele sunt cele care ne lip­sesc uneori, dar în anumite cazuri şi problema asta e surmontabilă, fiindcă avem acel gen de inventivitate şi de creativitate care-ţi permit să faci un film excelent cu doar jumătate de fi­nan­ţare. Eu, de exemplu, am fost atât de impresionată de „Câmp de maci”, fil­mul colegului şi prietenului meu Eugen Jebeleanu, pe care-l cunosc de când era atâtica (râde) – am lucrat cu el când avea 17 ani! Eugen a făcut ex­trem de inteligent un film foarte bun, căruia nu i-au trebuit nici dinozauri, nici maşini care explodează, nici ni­mic, dar care a avut şi tensiune, şi sus­pans, şi actorie excelentă, şi acel sum­bru est-european care, până la urmă, e parte din semnătura noastră – şi de ce să ne dăm cu capu’ de pereţi că n-ar fi?! Deci, mie mi se pare că suntem foarte buni la a inventa şi reinventa şi adapta: e una dintre cele mai mari cali­tăţi ale poporului nostru!

„Identitatea cu personajul reprezintă esențialul”

– Dar între actorii români şi cei străini există diferenţe?

– Nu cred că se poate generaliza: „actorii ro­mâni” înseamnă o sumă de individualităţi şi „actorii stră­ini”, tot aşa. Sigur că una e să creşti cu un agent încă din ultimul an de facultate, pentru că show­case-ul pe care l-ai avut la facultate ţi-a oferit un agent, şi cu totul alta e să te lupţi în disperare ca să te bage cine­va în seamă, adică exact ce se întâmplă la noi. Eu am avut şansa să fiu preluată de un agent când aveam 26 de ani şi lucram deja de la 9 ani! Şi nici nu m-am zbătut foarte tare pentru asta, fiindcă mi se părea că altceva e important şi în continuare am snobismul să cred că felul în care îmi fac meseria şi identitatea pe care o pun în fiecare personaj reprezintă esenţialul. Însă, într-adevăr, agentul e foarte important, pentru că îţi oferă mai multe şanse de a da mai multe probe şi de a intra într-o zonă mult mai variată de roluri. Ce mi se pare extraordinar e că, în România, avem un bazin de talent absolut fabulos. La modul real şi mult mai puţin bazat pe câte flotări am făcut! Din nou, fără să generalizez, pentru că – nah! – te uiţi la actorii englezi şi vezi nişte oameni care arată impe­cabil, care joacă impecabil şi mai fac şi 17 accente, şi au şi putere de muncă de 20 de ore pe zi şi nu se plâng şi nu fac băşcălie. Însă, repet şi insist, mă feresc să gene­ralizez, pentru că eu lucrez cu in­dividualităţi, care se schimbă de la un proiect la altul, lucrez cu ener­gii diferite…

– România nu se bucură de o imagine tocmai bună în lume. Se răsfrânge lucrul ăsta şi asupra ta?

– Nu, nu m-am lovit de astfel de preconcepţii şi nici n-am simţit că România ar fi percepută „bi­zar”, în cercurile în care m-am învârtit eu. Iar eu, întotdeauna, în măsura în care am putut, am avut grijă să fac o publicitate extraor­dinară României şi cât mai multe invitaţii la turism în ţara mea. (râde) Bine, asta nu înseamnă că noi nu trebuie să ne curăţăm major imaginea, să ne curăţăm major de corupţia infernală care, efectiv, ne mănâncă! Dar poate că, totuşi, lu­crurile sunt mai puţin sumbre decât par… Re­pet însă, asta e experienţa mea, perso­nală, în me­diul în care evoluez eu. Or, pentru străi­nă­tate, la nivel artistic, România înseamnă actori ca Vlad Ivanov, ca Marcel Iureş şi ca Ana-Maria Ma­rin­ca, adică oameni despre care niciodată nu auzi nimic de rău. Întot­deauna e vorba doar de laudatio, şi pe bună dreptate!

– De la un timp îţi împarţi viaţa între două case: una în ţară şi alta în Berlin, în Germania. A fost grea adaptarea?

– Am petrecut prea puţin timp în Berlin, ca să zic că mă adaptez acolo. În general, în ultimii ani, pentru mine şi familia mea, soţul meu şi fetiţa noastră, Germania a fost un loc de pasaj, aşa cum a fost şi România. În ultimii ani, am alergat foarte mult pe glob, de colo-colo. Dincolo de situaţia medicală, a fost foarte plăcut să trăiesc pandemia în Germania, dar, sincer, în capul meu, eu nu m-am desprins de Ro­mânia, nu m-am mutat nicăieri altun­deva şi nici n-am semnat nici un con­tract cu nici un alt stat, în afară de SUA, de unde am primit Green Card-ul care-mi oferă drept de muncă şi rezi­denţă. Deci, nu a trebuit să mă adaptez la ni­mic mai mult decât la… altceva, mereu la altceva. Că – uite! – anul tre­cut am ajuns să stau cinci luni în Texas şi o lună în Montana, cu soţul meu, care muncea acolo. Asta a fost cea mai lun­gă perioadă petrecută undeva, dar nici măcar acolo n-am avut un domiciliu fix, ci ne-am mutat prin vreo cinci oră­şele! Aşadar, la ce trebuie noi să ne adaptăm constant este schim­ba­rea, care presupune căratul celor do­uă valize, una gri şi una roşie, şi schim­batul hai­nelor din ele. Deocamdată cam aşa tră­im noi. (râde)

– Soțul tău este actorul german Marc Rissmann, și aveţi împreună o fetiţă. Când e vorba de sen­timente, exis­tă diferenţe Est-Vest?

– Nu, nu cred. Dar, din nou, nu vreau să gene­ralizez: Estul şi Vestul sunt alcătuite din popoare cu sensibilităţi diferite, cu istorii diferite şi cu adaptări diferite la vremuri şi situaţii, însă, până la urmă, sunt alcătuite din individualităţi. Aşa cum n-aş spune niciodată că toţi românii sunt leneşi şi hoţi sau – cum glumeam pe vremuri cu tata – că toţi cehii sunt blonzi, tot aşa nu m-aş lansa în a spune că nemţii sunt… nu ştiu cum… fiindcă e foarte trist să-i iei in­divi­dualitatea unui om sau să o substitui cu paşa­portul lui.

„În perioada asta, principala noastră ocupaţie e crescutul copilului”

– Ana, cum arată o zi liberă din viaţa ta? Ia-ne la „plimbare” cu tine…

– Dacă vremea e bună, chiar de plimbări e vorba! (râde) De ceva vreme, toate zilele noastre libere sunt dedicate fetiţei şi, în general, programul ni-l facem în jurul ei. Timpul nostru, al părinţilor, e cât doarme ea la prânz şi seara, după ce se culcă. Cel puţin în perioada asta, principala noastră ocupaţie e crescutul copilului. Asta e cel mai important. Aşa că şi o zi liberă înseamnă tot timp împreună! Dacă vremea permite, ducem fetiţa cât mai mult afară din casă: mergem în parcuri, ne jucăm împreună, ne dăm pe tobogane împreună… În ultima vreme, m-am dat pe tobogan pe sătu­ra­te – ceea ce eu îmi do­ream demult, doar că acum am o scuză, am pretextul perfect! (râ­de) Mer­gem prin muzee, des­coperim împreună ex­po­ziţii, cafenele, libră­rii… Mai ales dacă sun­tem într-un oraş străin, pur şi sim­plu o luăm la pas şi explo­răm lumea. Uite, azi e tot o zi liberă şi, pentru că suntem în Lon­dra, după ce încheiem in­terviul, avem de gând să mergem la Muzeul de Ştiinţe. O să vedem câţi kilo­metri o să parcurgem în total pe jos. Iar o zi libe­ră acasă înseamnă tot foarte multă joacă (e minunat să te joci cu copilul tău!), înseamnă cărţi de copii citite şi re-citite împreună, înseamnă muzică as­cul­tată la pick-up sau făcută la diversele instru­mente muzicale pe care le avem, înseamnă bucuria de a pregăti o salată din legume proaspete. De la un anumit moment încolo, mi-am dat seama că, de fapt, viaţa asta e! Şi abia dup-aceea sunt toate momentele alea când filmăm, când mergem la festivaluri de film, când ne vedem de meseria noastră. Însă sufletul nostru şi rădăcinile noastre sunt în zilele astea de „timp împreună”.

Viața, zi după zi

– Nu vă afectează ce se întâmplă în exterior? Criza prin care trecem nu a ajuns și la voi? Cum e lumea în care trăiești, neliniştită sau cu încredere în viitor?

– Peste tot se simte criza şi peste tot suntem din ce în ce mai puţin empatici şi din ce în ce mai puţin dispuşi să-i dăm spaţiu omului de lângă noi. Cu toţii suntem foarte speriaţi şi de ce se întâmplă în finanţe, şi de di­viziunea dintre noi. Însă din­tot­dea­una, mersul lumii a fost alcă­tuit din momente de graţie şi din momente de criză. Pe mi­ne mă sperie foarte tare ideea de război, mă sperie ce se în­tâmplă la nivel de încălzire glo­bală, mă sperie cum ne dis­tru­gem planeta! Că nu mai e vorba despre noi, e vor­ba de genera­ţii­le viitoare şi, aşa cum ştim, gene­raţiile dinainte de noi au avut grijă să distrugă totul pen­tru noi şi viitor. Aşa că trăiesc permanent cu panica generată de conştientizarea asta, trăiesc per­ma­nent cu anxietatea asta, a omu­­lui modern, dar încerc să mă echilibrez.

– Cum? Prin ce metode?

– Printr-o „discuţie” purtată cu mine însămi. Cum să-ţi explic…? Uite, pe mine m-a lovit foarte tare ab­surditatea războiului ăsta din Ucraina, care, cumva, parcă e şi mai absurd decât altele şi, văzând forţa şi eroismul şi chiar umorul celor de-acolo, am câştigat şi eu speranţă. Am lucrat recent cu un actor ucrai­nean, care a venit din război şi, până la urmă, s-a în­tors în război: am discutat mult cu el… Şi am insistat: „Te rog, vino la noi! Ia-ţi familia şi vino la noi!”. Dar el mi-a răspuns cu hotărâre: „Nu, dacă noi ple­căm, ei câşti­gă! E locul nostru, e casa noastră, trebuie să ne-o apărăm.” Speranţa asta am folosit-o ca pe un contraargument în „discu­ţia” cu mine însămi, pentru că, fiind un om foarte sensibil, riscul este ace­la de a vedea cum se înlănţuie neno­rocirile şi de a cădea în panică, în disperarea lui „Toţi o să pierim! Ce ne facem?!”. E o luptă continuă între empatie şi panică, pe de o parte, şi egoism, nesimţirea aia de a nu te mai gândi la tot ce se întâmplă şi de a nu-ţi mai lua toate rănile lumii în spate.

– Noroc că a venit primăvara și na­tura și-a repornit circuitele de energie. Îți sunt de folos?

– Primăvara, cel puţin pentru mine, întotdeauna vine cu speranţă, cu o bucurie şi cu o energie de copil de 5 ani. Şi vreau să iau fiecare zi în parte, nu vreau să mă gândesc c-o să se mai întâmple ceva rău. E mai bine să trăieşti aşa, zi după zi după zi.