Bunicul și vântul

Podul cu vise

Astăzi, după mult timp de la moartea bunicului, încerc să înţeleg dramatismul războiului dintre moşul Ştefan şi una dintre cele mai colosale forţe din creaţia lui Dumnezeu: VÂNTUL.

Stăteam mai mult pe afară, înăuntru fiind mare durere: bunicul murise. Aş fi vrut să intru, dar din­tr-o sensibilitate des­pre care nu ştiu dacă este bună sau rea, chiar dacă vo­iam să-l priveghez pe bunicul meu pe care l-am iubit foarte mult, ceva mă oprea să intru. Neputând să-l vizitez mai des, păstram în suflet nostalgia unui om falnic, puternic, sincer, în­ţelept, care avea grijă întot­dea­una să se îmbrace du­pă rân­duiala huţulilor. Uneori, bunica Olga îl certa cu duioşie: „Măi, moşule, nu te mai găti atâta în oglindă. Eşti bătrân şi ai şi ne­poţi”. Toate aceste gânduri îmi năvăleau în memorie, eu nepreaştiind ce-i cu satul bunicilor, Ulma, şi cu acest cătun, nu­mit Măgura. Pe de altă parte, uitân­du-mă peste niş­te hărţi aus­triece, am înţeles că acest loc este unul misterios, crepuscular. Detectivistica mea pe hărţi era una complexă. Fiind un copil uitat de cei mari, aveam libertatea să-mi inventez diverse identităţi. Eram fascinată de vorbirea cu Dumnezeu din pod, astfel încât duceam o viaţă dublă, triplă sau chiar po­livalentă. Când reveneam din pod, cu picioarele pe pământ, îmi luam pelerina şi de­veneam detectiv, descoperind zi de zi, chiar şi noaptea, nevă­zu­tul. Mă în­trebam cum trăiau oa­menii pe vre­muri, ce se întâmpla în Ulma cu mulţi ani în urmă. În afară de pădurile pe care le cutreieram seara, când aduceam vacile la muls, mă bucuram ne­spus să stau în podul casei bunicilor. Acolo, printre lucrurile de mult uitate, ţeseam poveşti şi scenarii despre trecut. Adu­nam pozele vechi ale mătuşilor şi mă în­tre­bam de ce fetele de pe vremuri erau atât de aranjate şi dis­tinse, iar fetele mai mari decât mine cu câţiva ani sunt atât de deşucheate şi neîngrijite. Bunicul, întot­deauna tăcut, do­tat cu înţelepciune bătrânească, mă fas­cina. Mă întrebam mereu ce secrete păs­­trează omul acesta şi îmi băteam capul să înţeleg ce gândeşte. Devenisem un spion care îl urmărea pe bunicul Ştefan mereu, deşi aparent părea că sunt o fetiţă preocupată de joacă sau de năzbâtii.

Vehorul

Cu grebla în spate, bunicul ajun­gea agale în ţarenca, privea în zare şi se în­china. Părea ne­liniştit şi gânditor. Îl preocupa ceva, dar tăcea. Soa­rele încălzea peste măsură de tare, muştele deveneau enervante, iar bu­nicul învârtea pologul şi se gândea prea mult la ceva şi eu nu înţelegeam la ce. Nu băga în seamă nici sporovăielile mă­tuşilor, nici gălăgia din jur. Într-o zi, bunicul şi-a potrivit pe cap pălăria verde, de om al pădu­rilor, cu frumoasa pană de vultur, şi a în­ceput să adune fânul în căpiţe, cu iuţime. Se uita în zare fără să ştie că Duşmanul era foarte aproape de el. Șu­ierând puternic, Vehorul cel rău i-a luat pe sus pălăria şi a trântit-o în bahnă. Ener­vat, dar ca un om răbdător, care nu-şi pierde firea cu una cu două, Ştefan continua să adune fânul în căpiţe şi se grăbea să facă odea­nocul. Vehorul s-a întors şi i-a stricat bunicului căpiţele clă­dite, iar paiele de fân, strânse cu atâta trudă, i-au fost împrăş­tiate peste tot. Deznădăjduit, buni­cul a lovit cu furca în stânga şi-n dreapta, s-a luptat cu vân­tul invizibil şi, ca un om care vede mai mult decât ceilalţi, strigă cu putere, uitându-se în sus: „Sleah be che trafeu, ciorti. So hoces vîd meani?”. Blestemul bu­nicului nu l-a atins câtuşi de puţin pe Marele VÂNT, care, cu o forţă superioară unui pământean, s-a trans­for­mat în vihola şi i-a stricat odeanocul bu­nicului. Udat până la piele de ploaie, buni­cul aruncă furca, îşi luă pălăria din bahnă şi se retrase încet, spre casă. Mun­cit de gân­durile că nu-şi va termina fânul, iar va­cile nu vor avea hrană la iarnă, bu­nicul făcu o cruce mare şi spuse o rugă­ciune cu ochii umezi.     

Trâmbiţa răsună peste munţii Ulmei, iar plânsetele ce se aud din casă sunt sfâşietoare. Bunica plânge şi se întreabă de ce Dumnezeu nu a luat-o în aceeaşi zi ca pe moşul ei. În dru­mul înspre biserica de după deal, la a unspre­zecea Evan­ghelie, soarele s-a ascuns, iar nori pămân­tii au acoperit cerul, de parcă s-ar fi mâ­ni­at din nu ştiu care motiv. Veneau din toate păr­ţile, amenin­ţători şi plini. Vântul a în­ceput iarăși să-şi arate mânia, copacii se mişcau în­tr-o parte şi-n alta, gata să se rupă, iar pe bu­zele ulmanilor speriaţi se putea citi „Boje Borone nas”. Nu mai era mult până la biserica unde s-ar fi putut adăposti. Vă­duva lui Ivan nu ridica nici măcar privirea din pământ. În genunchi, clătinân­du-se şi cu voce tremurândă, tanti Caterena repeta în­truna „Ni uvede nas, ni zbave nas, obli­cavolo, Amin!” Nu li s-a în­tâmplat nimic oamenilor. Vântul s-a dez­lăn­­ţuit pentru că avea o răfuială cu Ştefan. L-a urnit puţin din sicriu, bucuros că nu mai aude bles­te­mul bătrâ­nului. Parcă i-ar fi şoptit la ure­che un „Ha” sau poate un „Sâc”, apoi a urlat mai tare şi a luat cu el în văzduh voalul ce-i aco­perea trupul.

De la moartea bunicului nu am reuşit să înţeleg ce socoteli a avut vântul cu el, dar amintirea bă­trânului de la munte, care miroase a fân şi rumeguş rămâne vie în mintea mea.

Explicaţiile cuvintelor huţule:

Ţarenca – livadă;

Vehor – vârtej;

Odeanoc – baza clăii;

Sleah be che trafeu. So hoces vîd meani? – Ne­cu­ratul să te ia. Ce vrei de la mine?;

Vihola – vânt cu ploaie;

Boje Borone nas – Doamne, ferește-ne de rău;

Ni uvede nas, ni zbave nas, oblicavolo, Amin! – Şi nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăveşte de cel Rău, Amin.

LAURA TENCALIUC – sat Moldova-Sulița, jud. Suceava